Rosy & John 

(Camille Verhoeven #3)

      de Pierre Lemaitre

 

Anul apariţiei: 2017
Editura: TREI
Categoria: Literatură Universală
Număr de pagini: 144
Traducător: Alina Ene

 

  Trilogia Verhoeven a lui Pierre Lemaitre este cea mai bună serie policier noir peste care am dat vreodată. Vorbe mari, pe care nu le poţi repeta prea des, dar pe deplin justificate. Editura Trei ne face o super-surpriză şi pe sistemul celor trei muschetari care erau de fapt patru, Luca şi Matei, mai lansează un volum al francizei Camille. Un mini-roman foileton publicat mai întâi episodic în SmartNovel, adunat acum într-o carte sutibțirica de doar 137 de pagini, dar păstrând tot ritmul dramatic şi suspansul celor din trilogia mare. Ieşim astfel la numărătoare cu o serie de trei jumate’, în ordinea: Irene, Alex, Rosy & John şi Camille – pentru că acest “jumate” are acţiunea plasată înaintea ultimului volum din serie.

 Cam tot ce scrie Lemaitre (profesoraşul absolvent de psihologie debutat târziu în literatură, dar năpădit imediat de premii – inclusiv un Goncuort) se prezintă la superlativ. Am mai citit scris de el, La revedere acolo sus, romanul savuros despre Primul Război Mondial şi perioada postbelică (botezată mai târziu interbelică) – premiatul Goncourt 2013 – iubit de critici şi de public deopotrivă. Îl recomand călduros şi eu, atât elitiştilor consumatori de istorie sau filozofeala, cât şi celor ce preferă palpitaţiile date de acţiunea dintr-o aventură care te prinde.

  În acest jumătate de roman călare pe jumătate de poliţist chel, mărunţelul comisar-şef Camille Verhoeven este proaspăt ieşit din depresia pierderii suferite (dacă sunteţi cititori ai întregului, ştiţi a cui pierdere, în caz că  începeţi cu volumul ăsta, nominalizarea ar fi un spoiler prea desluşit, pe care nu îl doriţi pentru că precis veţi fi convinşi la final să continuaţi seria) şi încearcă să închege o relaţie stabilă cu proaspăta sa iubită, Anne.

  Când o bombă explodează pe o stradă comercială din Paris, fără să facă din fericire vicitime, în afara câtorva răniţi uşor, toate suspiciunile se îndreaptă automat spre pista terorismului islamic. Totuşi, primele mărturii se referă mai degrabă la un individ care a făcut totul ca să iasă în evidenţă, filmându-şi isprava. După scurt timp indiciile se confirmă, suspectul predându-se singur şi cerând să vorbească cu Camille Verhoeven.

Masiv, nefinisat estetic, cu o figura abrutiztă care numai inteligenţă nu emană, John/Jean Gariner are totuşi o şiretenie şi o hotărâre îngrijorătoare, sub masca de cetăţean banal cu prea puţine însuşiri. Camille încearcă să-l analizeze psihologic şi să stabilească cât din ce pretinde e bluf, încă de cum începe să-şi recite revendicările. Mărturiseşte că el a pus bomba de pe strada comercială, îngropând un obuz de război într-o zonă unde se făceau lucrări la canalizare şi că acesta va fi doar începutul, fiindcă a plantat în total şapte astfel de obuze în diferite locuri din oraş. Ele urmează să explodeze unul câte unul în fiecare zi, dacă mama sa, Rosie, nu va fi eliberată din închisoare, nu li se vor ceda câteva milioane de euro şi nu li se va facilita zborul spre Australia unde să înceapă o nouă viaţă.

Planul e naiv, bombele amatoriale – obuze şi detonatoare încropite din cele mai simple dipozitive civile, dar Camille simte că omul trebuie luat în serios. În primul rând una dintre bombe chiar a explodat şi numai norocul a făcut să nu existe mai multe victime. Apoi, toate descrierile tehnice ale teroristului amator sunt cofirmate de specialişti. Se atestă inclusiv existenţa în zona Marne a unei incredibile, dar reale, surse de obuze neexplodate din cel de-Al Doilea Război Mondial. Arându-şi pământul, ţăranii le găsesc şi le stivuiesc la marginea drumului, în aşteptarea geniştilor care ar trebui să le dezamorseze. Jean nu a avut de făcut altceva, decât să culeagă câteva dintre ele.

 Cu cât Camille investigheza trecutul lui Jean Garnier, cu atât toată atitudinea lui i se pare mai incomprehensibilă. Relatiile cu mama lui erau mai degrabă dezastruoase, ea fiind în închisoare tocmai pentru că i-a asasinat iubita. Mărturiile vecinilor sunt despre cum se certau tot timpul şi bărbatul de 27 de ani a încercat de mai multe ori să îşi ia lumea în cap, dar din diferite motive s-a reîntors mereu. Faptul că vrea acum să o elibereze şi să se retragă împreună la antipozi este inexplicabil. Mai apare ciudată şi diferenţa dintre planul migălos, denotând inteligenţă şi scrupulozitate al teroristului şi aparenţa bovină a lui Jean. Tipică, însă, este încăpăţânarea şi stoicismul cu care el acceptă orice tratament atunci când e dat pe mâna celor de la Antitero, cei oricând gata să recurgă chiar la tortură pentru a afla unde sunt plasate dispozitivele explozive.

  Timpul devine factorul primordial în jocul voinţelor, fiindcă determinarea lui Jean se dovedeşte de neclintit şi clipa când trebuie să explodeze a doua bombă se apropie. Cu seninătatea lui dură îndreptată spre un unic scop, Jean Garnier le mai spune doar că ea e  amplasată intr-o grădiniţă…

  Deşi această anchetă a lui Camille Verhoeven este, obiectiv, cea mai importantă din toate patru volumele, îl implică cel mai puţin psihologic, parcă, dintre toate. Tensiunea nu mai este coborâtă la nivel personal ca în celelalte, ci are în vedere, de data asta, faptul extrem de grav al afectării unui mare număr de cetăţeni. Sentimentele, istoria familială, regretele şi frustrările lui Camille, nu mai contează atât de mult. Sunt prezente în descrierea şi interpretarea reacțiilor lui, pentru cititorii care încep seria cu acest volum (se poate, nu exista legătură de acţiune cu celelalte), dar nu au nicio influenţă asupra investigaţiei în sine. Dintre colegii săi din restul romanelor, alături îi stă acum doar cel mai remarcabil dintre ei, Louis, băiatul de bani gata absolvent ca şef de promoţie al celei mai de elită universități franceze, care a ales să fie poliţist din pasiune. Mai este prezentă şi Anne într-o perioadă când relaţia lor era oarecum pâlpâindă, precum şi pisica bosumflată Doudouche.

  Titlul cărţii este o referire la un cântec ce a marcat familia vinovaţilor de serviciu din volumul ăsta şi se înscrie în tradiţia aleasă de editori ca fiecare roman din serie să aibă nume de protagoniști ai ei.

  Lemaitre este un artizan al suspansului și al tensiunii duse la paroxism. Realismul din scrierile lui e adesea apropiat de vivisecţie. Felul cum îşi umanizează personajele în combinaţii de calităţi extraordinare şi defecte congenitale, atrage cititorul să le adore de-a dreptul. Stilul nu-i e însă deloc tipic pentru un roman poliţist, nu este abrupt, comprimat, frust, nici măcar în momentele de acţiune intensă. Dimpotrivă, are o poezie a sa, această suprapunere de operă literară metaforică și bestseller, fiind explicaţia pentru care scriitorul a încasat atâtea premii. Trilogia Verhoeven, completată cu foiletonul prezent, devine o serie cult pentru toţi cei ce ajung să se infiore parcurgându-i paginile.

  Romanele poliţiste europene de top recent apărute mi s-au părut de cele mai multe ori cu câteva nuanţe bune mai noir decât orice thriller american. Mai toate pe care le-am citit au ceva din stilul timpuriu al lui Luc Besson cu care exploda în Leon şi Nikita, între timp americanizându-se și el zdravăn. Dintre autorii care scriu foarte asemănător, cel mai repede imi vin în minte francezul Jean-Christophe Grange si britanicul M. J. Arlidge.

Romanul poate fi achiziționat pe site-ul librariei online Libris la un preț excelent.