Visele nu dorm niciodată

            de Natașa Alina Culea

 

Editura: Librex Publishing
Apariție: august 2017
Număr de pagini: 324

 

   Cu ocazia aniversării zilei de naştere a scriitoarei mele preferate, Natașa Alina Culea, care nu întâmplător este una de 1, am decis să mă dedau unui nou episod de cult al personalităţii şi să ridic iar osanale (din fericire, absolut meritate), cu sinceră mega-admiraţie post-lectură, celui mai recent roman al său, căruia deja i-am executat o călduroasă recenzie de întâmpinare pe site-ul cultural Literatura pe tocuri.

Mi-au mai rămas câteva încântări nepovestite, impresii suplimentare întârziate nespuse, analize tehnice cu care nu am vrut să încarc cronicuța literară, care la momentul acela era prima din blogosferă – urmată între timp de multe altele la fel de entuziaste şi apreciative. Am să îmi repoziţionez toate ideile aici, îmbogăţind şi blogul meu personal cu prezentarea unei opere de excepţie.

   Avem, aşadar, o minunăţie de carte, care e şi nu e în stilul Nataşei, în sensul că este absolut fascinantă, cum ne-a obişnuit să fie fiecare roman al ei, dar într-o modalitate (de fapt, chiar în două) total diferită de orice a mai scris până acum.

   Jocul de multisensuri sau, minim, dualităţi glisante, începe chiar din titlu. Pluralele la vis sunt vise şi visuri. Conform DEX-ului, unul, vise – desemnează faptul de a visa; imagini şi procese psihice care survin în fazele mai puţin profunde ale somnului, iar, celălalt, visuri – sunt reverii, meditaţii, iluzii deşarte; aspiraţii irealizabile, dorinţe arzătoare. Veşnica nelinişte insomniacă a unora, influenţând mereu existenţa şi amplitudinea celorlalte; visele fiind şi portalul către aflarea unor informaţii sau soluţii la care nu avem acces în starea de veghe, cea dominată de visuri.

   Structura cărţii este una bipolară, cu modificări dramatice date de schimbarea bruscă de peisaj şi anturaj. O primă parte, a banalului cotidian, când interiorizarea constituie adevăratul safari în jungla trăirilor nostalgice, o a doua, aventuroasă în sine, cu o revărsare de evenimente şi exprimări expansive ale altora, care de abia mai lasă loc gândurilor proprii, preocupărilor intime şi formulării concluziilor.

Titulatura completă, cu fiecare nume de capitol sau subcapitol, constituind un metaforic vers de poezie, arată așa:

1. Legămintele macilor
2. Arca celor 11 nopți (cu cele 11 subcapitole):

• Pasărea a țipat
• Oamenii suferă în lipsa iubirii, dar iubirea suferă în lipsa oamenilor?
• Lunatica
• Năluca
• Delir nocturn
• Profeții
• Oglinzi
• Confesiuni
• Tablou suprarealist
• Fiat Lux
• Eos

   Legămintele macilor este un prim capitol monolitic – evocativ, analitic, interpretat prin prisma unei sensibilități feminine exacerbate.

Din simbolistica macilor, se conturează ideea de frumusețe fragilă a vieții, caducă, dar este cunoscut și  faptul că macul este planta din care se extrage opiumul – substanța morfeică a uitării și a iluziei. Nu incidental, în carte apare tabloul cu Morfeu și Iris, o combinație picturală  accetuând imprimeul chipurilor de pe cele doua fețe ale aceleeași  monede:  al zeului  viselor și al mesagerului zeilor.

Abia la completarea lecturii și cu ultima parte, realizezi întrepătrunderile simbiotice din roman ca întreg, doar aparent scindat, iar Legămintele macilor  se redefinește prin interacțiunea personajelor apărute în Arca celor 11 nopți.

   Lea, scriitoarea de peste 40 de ani, auto-terorizată de anticiparea îmbătrânirii și a pierderii frumuseții ce-i definește partea superficială a imaginii de sine, este prinsă în plasa unui triunghi amoros, un balans, din care ea ezită să sară, între doi bărbați diferiți din mai toate punctele de vedere: Thiery, soțul, și Mark, iubitul, iar acesta pendulare psihologică a eticii sau, mai degrabă, a dezamăgirii în ambele relații, este redată astfel:

„Omul se întreabă de la nașterea conștiinței:

— Să fac ceea ce trebuie sau să fac ceea ce-mi aduce fericirea?

A găsi punctul perfect, unicul, cel care oprește oscilația între aceste două noțiuni, complementare în teorie, dar, de cele mai multe ori, opuse în practică, este asemenea dibuirii în surzenie a notei muzicale care zeifică armoniile sau le prăbușește în balta comună a prozaismului – pe cât de necesară omului de rând, pe atât de vătămătoare spiritului aflat în căutarea sublimului; și dacă n-ar exista hotar între cele două, am fi cu toții genii sau cu toții poetarzi; am priva universul de evoluția germinată din contrastul acestor aparente antagonisme”

   La prima degustare, ai putea intui că acesta este nucleul dur al cărții, adulterul, cristalizat între simboluri concentrate, dar al doilea capitol, Arca celor 11 nopti, deși nu va expedia în desuetudine Legămintele macilor, va dezvălui intenții și ramificații surprinzatoare în planurile pervers de intrigante ale autoarei.

   Descrierea titularului oficial pe post de pereche, Thiery, dezvăluie un bărbat puțin apatic, lipsit de energia vitală:

„Thiery flutură steagul alb al renunțării înainte să înceapă războiul, înainte să audă cornul sunând. El este un strateg, nu un conducător care îi motivează pe ceilalți. Dacă aștepți un bărbat care să vină după tine, în chiloți, la minus 22 de grade și să alerge după mașina pe care o conduci furibundă, să bată in geam, să se lungească in fața automobilului și să-ți ceară să rămai cu el, cu lacrimi de crocodil, poți aștepta mult și bine. Acesta nu este Thiery. El este acel gen de bărbat care te va ajuta să pleci, îți va căra bagajele la mașină și-ți va da și bani de drum. Oricați ai nevoie. Altruistul. Prințul Mîșkin. Eventual, te va bandaja atunci când te vei da cu capul de portieră, repetat, de parcă tocmai ți-ai pierdut mințile și ele ies nesigure de pe țeava de eșapament a mașinii, consumate, arse, descompuse”

   Dacă pentru unii oameni dragostea romantică este un act premeditat, o alegere bazată pe o matriță gândită de dinainte sau, poate, impusă de normele și cerințele comunitare (vârstă, clasă socială, bunăstare materială), aici, iubirea este predestinată – un act karmic, un coridor prin care trebuie să treci pentru împlinirea menirii personale. Se sugerează fatalitatea și decizia divinității ca forță supremă a formării cuplului, cea care înoadă și deznoadă sufletele oamenilor:

„Dacă ar fi fost o alegere, și nu destinul meu, atunci aș fi ales un bărbat in condiții ideale și m-aș fi mutat cu el a doua zi, ar fi fost și frumos, și deștept, și de vârstă potrivită, și cu o casă în Bora Bora – dacă ar fi fost o alegere. Sau l-aș fi ales tot pe Thiery pentru a evita complicațiile. De cum l-am văzut pe Mark, am știut că nu am de ales”

   Lea își trăiește dramatic noua etapă de viață, nu educativ prezentată, nici încurajator descrisă sau cu o discutabilă împăcare cu soarta (idee foarte prezentă, de altfel, în scrierile contemporane propagandistic-optimiste), ci autentic, așa cum doar o femeie reală, cu profunzimi de gândire, resimte schimbările fizice și psihice survenite odată cu avansarea într-o altă fază temporală a existenței.

De remarcat, daca tot suntem la ceas aniversar, că tânăra autoare, Natașa Alina Culea, face un complex exercițiu de empatie pe tema asta, pentru că ea mai are mulți anișori până să îsi ajungă din urmă protagonista (aproape un alter ego), imortalizată livresc astfel.

Se tot amintește (fie și-n cheie comică) despre criza bărbaților de 40 de ani, dar mai rar despre crahul emoțional al femeilor ajunse la această vârstă. Remarcăm mediatizarea unor cazuri de suicid al unor artiste, chiar de la noi, personalități cu atât mai sensibile și emotive, deși nimeni nu pare să sesizeze printre motive, trauma care poate scinda o femeie ajunsă în pragul celor patru decenii. Până la acest roman.

Îndrăgostită, mai mult fatalistă decât introvertită, extrovertită sau demonstrativă, scriitoarea Lea nu crede că poate schimba nimic din comportamentul lui Mark, dar nici al soțului ei, Thiery. Pentru unul pare să fie prea devreme, iar pentru altul, prea târziu. Plecarea ei nu este premeditată, ci, mai degrabă, reprezintă o fugă din calea unei realități dureroase căreia nu i se poate reintegra după „teurgia” iubitului ei. Pentru că nu poate rămâne acasă, ascunzându-și sentimentele de soțul ei, fiindcă nici cu Mark nu se poate împlini așa cum își dorește, Lea alege să se retragă într-o vilă izolată din munții Elveției, cu intenția de a schimba măcar decorul până când se vor mai vindeca leziunile sufletului zbuciumat.

   În Arca celor 11 nopți povestea ia o turnură neașteptată și, deși tonul descriptiv analitic se menține, apar multe și variate personaje noi: ceilalți oaspeți ai vilei cu aer straniu. Neașteptata furtună de zăpadă îi va uni pe aceștia până la contopire cvasi-familială și îi va disocia iar într-o înlănțuire de evenimente semnalate de coincidențe care de care mai ciudate și mai indescifrabile. Albul acoperă acum povestea Viselor care nu dorm niciodată, iar nopțile scot la suprafață secrete bine ascunse.

   Unul dintre simboluri, pasărea miezului de noapte, are un mesaj ce aduce fiori, personajele se amestecă precum cărțile de joc și se dezvăluie unul câte unul, iar atmosfera devine tot mai sumbră, ca într-un thriller de groază cu elemente comice și reflexive. Firul logic al acțiunii este adesea străpuns de fenomenele bizare care capătă amploare în obscuritatea hotelului, unde  domnește acum suspiciunea și închipuirile neobișnuite.

Elemente cheie ale romanului

Reflecțiile despre relații:

„În perioada de tatonare bărbații acordă unei femei un maximum de atenție, iar după ce vânătoarea se termină și se ajunge la un acord, să spunem că femeia acceptă potențialul partener, ei bine, este foarte probabil ca atenția lui să scadă subit. De ce? Deoarece el a câștigat trofeul. Avem foarte puține învățături care ne spun cum să ne purtăm după sezonul împerecherii și cum ar putea să continue armonios, așa că nu este de mirare că după ce bărbatul se culcă pe laurii victoriei, femeia rămâne descumpănită, dezamăgită, dorindu-și acea atenție în continuare”

Construcția personajelor este una deosebit de migăloasă, chiar insidioasă, niciunul nu este literalmente  pozitiv sau negativ, totul este o chestiune de nuanță. Acești turiști – deși toți cei prezenți acolo par mai degrabă niște refugiați sau naufragiați ai propriilor vieți, asemenea protagonistei noastre – au venit la hotelul din mijlocul nicăieriului pentru a se desprinde de ceva, iar acest ceva are pentru fiecare în parte o altă conotație.

Numerelogia, preponderența lui  11, personalitățile concordante și complementare, uneori demonstrativ bufonice, care îmbracă metafore complexe; toate componentele ideatice din Visele nu dorm niciodată sunt ca piesele unui ansamblu umanizat exhaustiv, pe un decor înghețat, alb-nesfârșit. Nopțile. Visele. Coincidențele. Poate că Nocturna lui Chopin este acompanierea muzicală cea mai potrivită lecturii acestui volum sau poate Sonata Lunii a lui Beethoven, menționat, de altfel, în cuprinsul acestuia.

Cumva, cartea prezentă pare continuarea întrebării din capitolul final al romanului Lupii trecutului. Sofia (scris de aceeași autoare): „Ce este omul în vastitatea existenței?”

Un deliciu literar ca un vis de iarnă, o sclipire de magie nocturnă în plin realism diurn, o avalanșă necesară, pentru că uneori avem nevoie de ceva dramatic spre a ne trezi din cotidian și a realiza cine putem fi și care ne sunt idealurile de care am uitat, o boare înghețată ce ne trezește la viață și ne scutură din somnolență sau apatie.

La final, nu poți decât să te întrebi: – M-am trezit din vis sau acum începe visul?

… Și să urezi La multi ani fericiți și plini de creații la fel de acaparatoare! magnificei autoare.