„Trebuie să faci binele din rău, pentru că nu ai altceva din care să-l faci.”

 Picnic la marginea drumului

                      de Arkadi și Boris Strugațki

 

Editura Nemira
Colecția Nautilus
Data apariției: 2017
Titlul original: Пикник на обочине
Traducere: Valerian Stoicescu
Număr de pagini: 184

 

   Picnic la marginea drumului este genul de carte cult, pe care fanii SF o pot reciti de oricâte ori cu aceeași plăcere, din care rămân în memorie pe veci denumiri, porecle, idei, atitudini, întregi secvențe impregnate în cultura imagistică personală.

Și asta chiar în lipsa vizionării peliculei lui Tarkovski, ba chiar, împotriva existenței ei, aș spune, pentru că mulți dintre cei care dau peste cadrele cinematografice minimaliste cu ruși deprima(n)ți rătăcind printre smârcuri, ar putea să se sperie și să nu mai încerce nici cartea, nici filmul. Nu am văzut ecranizarea, nu pare să fi păstrat prea mult din scenariul romanului, dar pentru povestea tipărită garantez că merită toate superlativele care i-au fost atribuite vreodată.

   Scrisă în plină eră sovietică și publicată doar după îndelungi parlamentări cu cenzura vremii, Picnic la marginea drumului este opera cea mai americanizată a fraților Strugațki. Ei, în general, au idei grozave în toate romanele lor, întrevezi posibilitățile imense ale poveștilor începute, dar deseori se pierd în vreun delir tipic rusesc când renunță brusc să își mai ia în serios personajele și o dau pe un ton birocratic glumeț, sau părăsesc firul logic al dramei, tot la fel de inexplicabil, pentru cine știe ce alegorie dubioasă sau satiră la adresa vreunei situații din ex-prezentul Uniunii Sovietice, de care după atâția zeci de ani nu-i mai pasă nimănui dacă a fost corectată sau… whatever… În Picnic la marginea drumului nicio rătăcire din asta de parcurs nu se întâmplă. Narațiunea este precisă ca o tăietură de bisturiu ce sfâșie pantalonul și dezvăluie rana din pulpă strălucind albăstrui a ceva profund alien.

  Personajul principal e construit pe tipologia anti-eroului care poate fi un golan simpatic cu suflet bun sau un detectiv particular hotărât să acționeze chiar pe lângă lege pentru a rezolva un caz, foarte de succes în romanele polițiste ale anilor ‘70. Redrick Schuhart, poreclit Red/Roșcovanul este un vlăjgan sarcastic, periculos, ce se înfurie ușor și recurge îndată la violență, dar pe care poți pune bază că nu o să își lase în urmă nici prietenii, nici dușmanii, dacă poate să-i scoată purtându-i în spate, dintr-o catastrofă.

Ocupația lui neoficială a impus în limbajul mondial termenul de stalker, ce vine dintr-un joc de cuvinte englezit, dar a fost căptușit cu înțeles de acești doi autori sovietici, trei – cu Tarkovski, regizorul care i-a întărit celebritatea, botezându-și astfel filmul de artă: Stalker – tradus la noi cu încăpățânare comunistă americanofobă mai mare și decât la Moscova: Călăuza.

   Stalkerii sunt în roman căutătorii artefactelor lăsate în urmă de extratereștrii care ne-au vizitat, sau, poate, doar aruncate, în pregătirea unei debarcări mai târzii, depinde ce variantă a Primului Contact alegi să crezi, odată ce s-a stabilit că Terra a fost împroșcată de chestii ale altei civilizații, ca dintr-un revolver cu șase gloanțe, în șase locuri, denumite Zone de Vizitare. Aceste Zone cuprind acum, după doar câteva ore de desant alogen, tot felul de minuni fenomenologice sau tehnologice, ultimele fiind o atracție pentru hoții ce vor să și le însușească și să le vândă mai departe oricui e interesat de exploatarea lor, chiar și Institului de Cultură Extraterestră, singurul care are permisiunea legală să exploreze, să extragă din perimetru și să cerceteze obiectele de origine neumană.

Meserie infracțională extrem de riscanată, aceea de stalker, pe de o parte din cauza interdicțiilor punitive, a protecției internaționale instituită asupra regiunilor și apărată armat de ONU, pe de alta, chiar din pricina Zonelor înseși, care sunt niște teritorii ucigașe ce pot măcelari ființele umane în cele mai surprinzătoare modalități.

   Nu pot să nu reproduc și eu citatul ales de oricine încearcă prezentarea acestui roman, care este, într-adevăr, absolut perfect pentru a înțelege dintr-o singură frază, întreaga premisă a sa. Măcar la mine îl găsiți complet, ca în carte, nu cu cea mai bună parte amputată, cum e la toți ceilalți bloggeri, care parcă l-au reciclat între ei.

― Un picnic. Închipuieşte-ţi o pădure, un drum, o poieniţă. De pe drum vine o maşină şi se opreşte în poieniţă. Din maşină ies tineri; apar sticle, coşuri cu mâncare, fete, tranzistori, foto şi cineaparate. Se face un foc, se pun corturile, se dă drumul la muzică, iar dimineaţa o întind. Animalele, păsările, insectele, care toată noaptea au privit cu groază la tot ce s-a petrecut, ies din adăposturile lor. Şi ce văd? Pe iarbă s-a scurs ulei de motor, benzină vărsată, bujii şi filtre de ulei aruncate ici-colo. Peste tot zac cârpe, becuri arse, cineva a uitat o cheie. De pe apărătoarele de protecţie ale roţilor s-a scurs murdăria, care s-a lipit de prin cine ştie ce mlaştini … Şi, bineînţeles, urme de foc, cotoare de mere, hârtii de la bomboane, cutii de conserve, sticle goale, o batistă, poate vreun briceag, ziare vechi şi rupte, eventual şi nişte monezi, flori veştejite din alte poieniţe …

   Noi suntem fauna băștinașă din analogie, afectată, nici ea nu înțelege cum, de scurgerile lăsate în urmă, iar rămășițele inexplicabile ce dau peste cap legile oricărei științe pe care credeam că o stăpânim sunt minunățiile vânate de stalkeri si asupra cărora cercetătorii incearcă sa aplice retro-ingineria, pentru a descoperi o tehnologie utilă, măcar în cele mai de bază efecte ale funcționării lor. Stropii negri, biberoanele, brățările, bateriile AV, bâzele, inelul alb, capcanele magnetice, piftia vrăjitorului, chelia țânțarului, toate sunt pentru oamenii de stiință răspunsuri căzute din cer la întrebări pe care nici nu știau să le formuleze.

Chiar daca nu e singura teorie a Vizitei – sunt și din cei care cred că ea este de abia la început și că doar ne-au fost trimise mesaje fizice pe care ar trebui să le interpretăm sau, poate, câteva dintre bagajele vizitatorilor extratereștri, mai înainte de apariția lor efectivă – varianta picnicului este cea mai credibilă. Mai ales remarcând circumstanțele post-pseudo-contact, când nimic nu a mai urmat. Ca și cum, într-adevăr, trecătorii spațiali au dat o raită pe-aici, dar nici nu ne-au observat. Așa cum nu am observa noi insectele ce ne-au invadat resturile lăsate în urmă după ieșirea la iarbă verde.

   Din această întâlnire a umanității cu necuprinsul, cu ceva prea imens și străin pentru a putea măcar încerca să-l înțelegem, se activează toate procesele transformatoare ale societății afectate de contactul dintre civilizații – de fapt expunerea celei inferioare, a noastră, la dureroasa forță de iluminare a celei superioare, a vizitatorilor care ne-au ignorat.

  Nu numai tehnologia oamenilor se modifică pe baza descoperirilor de gadgeturi extraterestre – folosite oricât de rudimentar și inadecvat, pe sistemul baterii cuiului cu microscopul, ele produc totuși cumulativ un efect remarcabil… Se preschimbă și oamenii. Mai întâi la nivel global, li se impune o acțiune comună, conștientizați de existența a ceva atât de diferit încât ne face pe toți frați mult mai apropiați, care trebuie să acționeze împreună măcar pentru a avea șansa de a fi remarcați, apoi la nivel individual, fiecare locuitor din apropierea Zonelor devenind o cutie de rezonanță pentru fenomenele ei. Toți oamenii trebuie să se obișnuiască de-acum că nimic nu mai e imposibil, de la statisticile incredibile care arată că orice emigrant dintr-o Zonă, ce a prins Vizita, va mări exponențial numărul de accidente și dezastre din locul unde s-ar reloca, până la morții reînviați care își caută vechile case, dar ce nu sunt totuși decât niște momâi, niște replici ale defuncților, născute poate din sentimente, din amintiri sau din vise interpretate și întrupate de forța vestigiilor aliene materializatoare de inefabil.

   Marmont, orașul canadian la periferia căruia a avut loc una dintre Vizite se schimbă și el pe parcursul anilor în care activitatea stalkerilor săi este urmărită.

Până la Vizită, un liniștit orășel semi-muncitoresc, cu o fabrică în care mai toți din comunitate lucrează, totuși sufiecient de intelectualizat cât să dea un mare om de știință ca Dr. Valentin Pillman. Personalitate celebră ale cărei intervenții explicative sunt întotdeauna savuroase, fie că vin să analizeze Radiantul Pillman, ce-i poartă numele, și care descrie efectul de rafală al aterizării, fie că decriptează denumiri familiare date obiectelor extraterestre sau formulează celebra metaforă picnicărească reprodusă și de mine mai sus, chiar dintr-un dialog al lui.

Imediat după Vizită, orașul devine unul de frontieră, unde toți aventurierii își încearcă norocul și controlul nu mai este lăsat în mâna unor autorități locale depășite de situație, ci preluat de forțele internaționale. Locul fabricii înghițite de Zonă este revendicat de Institul de Cultură Extraterestră, ca punct vital al orașului. Însăși stalkerii locali, așa cum e Redrick Schuhart, sunt angajații săi sau fac afaceri cu el, formându-se o comunitate eterogenă de oameni de știință, intermediari, polițiști și contrabandiști, aflați aproape într-o relație de interpendență și legați cu toții ombilical de Zonă.

În ultima etapă citadină prezentată, Mormontul se află la decenii după Vizită și primii stalkeri sunt morți, distruși sau, foarte puțini, au ajuns veterani respectați. Tineri temerari din toată lumea speră la șansa unui viitor în branșă, aducând cu ei noi tehnologii robotizate care ar putea să le facă treaba mai puțin periculoasă, dar drumul spre grădina minunilor și a ororilor este acum îngrădit de autorități și mult îngreunat. Sunt tot mai frecvente fantomele Zonei, ce se ridică din mormite și urlă lugubru sau bântiuie străzile în căutarea vechilor lor locuințe, îngrozind populația. Dar poate mai sinistre decât plăsmuirile macabre sunt copiii Zonei. Fie că sunt cei malformați ai stalkerilor – deși în Zone nu există radiații, ei se nasc cu mutații genetice teribile ce-i înscriu pe un drum fără întoarcere al pierderii progresive a umanității. Fie că sunt cei perfecți, ai lui Sterviatnik Barbridge, singurul stalker care a reușit, se pare, să ajungă la Globul de Aur, artefactul-legendă ce se spune că îndeplinește orice dorință, ca să-și obțină copiii ideali, dătători de fiori în perfecțiunea lor.

   Protagonistul, Roșcovanul Redrick, se schimbă și el odată cu orașul, printre episoadele de încarcerare sub acuzația de contrabandă. Mai întâi este un tânăr entuziast, bătăios, pus pe harță mereu, dar gata să accepte idealismul lui Kirill, omul de știință care-i era prieten, devenind apoi protectivul cap de familie ce trebuie să-și facă treaba cu atenție și calcul rece, pentru a asigura traiul frumoasei sale soții, Guta, și Maimuțicii – fetița-semi-animăluț născută sub influența Zonei. Ca să îl regăsim în poate ultima aventură a lui, plin de cinism, durere și resentimente, aproape căzut în alcoolism, sperând într-o ultimă minune care să-i salveze copila de la degenerescență. O minune divină solicitată, paradoxal, aceleeași Zone care a produs și blestemul anomaliei.

Minunate personaje, perfectă punerea secvențială în scenă, cu tribulațiile lor. Îți rămân toate în minte și urmărești încercările prin care trec ca pe o saga a unor destine fascinante.

Cel mai intens însă tulbură reflecțiile pe care le provoacă romanul, ce devin, până la final, o ilustrare epică a celei mai dătătoare de frisoane “grăiri” a lui Nietzsche:

Când te uiți îndelung într-un abis, abisul se uită și el la tine.

Posibilitatea cea mai îngrozitoare fiind, nu ca de cealaltă parte a abisului să fie un monstru ce-ți întoarce o privire malefică, pentru că i-ai atras atenția, ci tocmai ca abisul însuși să fie monstrul. Vid, tăcut, rece, nereactiv, un gol infinit în care se oglindește doar propria lipsă de însemnătate în raport cu imensitatea nepăsătoare a universului.

Puteti comanda romanul direct pe site-ul Editurii Nemira.

Mulțumim, Editura Nemira, pentru plăcerea fantastică și științifico-fantastică a lecturii.