“Mâine? Dar n-am niciun mâine… Tot așa cum n-am niciun ieri.”

     Înainte să adorm

                                  de S.J. Watson

 

Editura Trei
Colecția Fiction Connection
Titlul original: Before I Go to Sleep
Traducere: Lauranețiu Dulman
Număr de pagini: 440
Achiziționabil pe libmag și târgulcărții

 

    S-a folosit mult în literatură și cinematografie tema amneziei, storcându-se din ea fie latura dramatică, fie cea comică, și întotdeauna a reușit să capteze interesul, pentru că este ceva care hipnotizează în dispariția bruscă a amintirilor, mai mult decât situațiile confuze pe care le produce. Fascinează întoarcerea la structura primară a memoriei, striptease-ul până la schelet al minții, descoperirea unui fel de esență primară a personalității, odată ce toate acumulările recente au fost îndepărtate și s-a păstrat numai nucleul dur, definirea ei de un cândva din trecut. Iar cap de afiș rămâne mereu declicul care va dezăgăzui amintirile, eliberându-le într-o cascadă ce reumple golul, eventual dublat de interesul pentru cât din noile experiențe trăite între timp vor mai avea aceeași importanță, ca asupra personalității calicite. Toată lumea e prinsă de asemenea momente strecurate într-un fir epic, chiar și-ntr-o telenovelă la care altfel nu s-ar zăbovi nicio clipă. Una dintre empatiile ușor de activat ale naturii umane… Cu atât mai mult agață ideea publicul spectator sau cititor, când vine cu câte o găselniță originală ca în filmul Memento (unde protagonistul trebuia să își inscripționeze pe piele lucrurile pe care nu voia să le uite) sau în acest extraordinar roman al unui scriitor britanic debutant, ce înainte de a urma niscaiva cursuri de creație literară, își practica liniștit doar folositoarea specializare de ORL-ist.

   Christine se trezește în fiecare dimineață cu mintea vraiște, aruncată cu peste două decenii în urmă, crezându-se când încă studentă, când adolescentă, uitând totul despre căsnicia sa și orice a mai făcut în viață de la momentul amnezic încoace. În fiecare zori de zi trebuind să realizeze ce i s-a întâmplat, în ce situație se află, să înceapă să înțeleagă lumea în care a fost teleportată și să se accepte pe ea însăși cu fizicul atât de schimbat de trecerea vremii, toate astea sub amenințarea neantizării lor inevitabile odată ce va adormi. Mai exact, când va intra în starea de somn profund, pentru că unei simple ațipeli, amintirile îi pot supraviețui. Odată adormită însă, toate informațiile adunate peste zi se vor șterge iar din memorie și întoarcerea la viața din dimineața zilei următoare va fi la fel de dramatică și confuză.

   Soțul Christinei, Ben, se conturează drept un personaj grijuliu, iubitor, cu o răbdare infinită, confruntat cu o asemenea situație de durată. Cugetarea cinică apărută cititorului, fiind că mulți bărbați și-ar fi luat câmpii sau ar fi internat-o pe biata femeie undeva, dar Ben îi explică soției în fiecare zi totul, a pus fotografii făcute de-a lungul anilor în băi, lipite de oglinzi, are o tablă pe care notează toate lucrurile ce-i pot fi utile, pentru a-i fi de ajutor când el pleacă la serviciu.

Tot tabloul familial duce cu gândul la un cuplu mediu situat, Ben e profesor, afectat de o mare problemă de sănătate pe componenta sa feminină, dar care luptă cu curaj și detereminare împotriva sorții potrivnice.

   Însă odată cu ieșirea din casă a bărbatului, telefonul sună și Christine trebuie să acorde încrederea ei unei noi voci. Aceea persuasivă a unui medic neuropsigholog care-i spune că a început cu ea un tratament fără știrea soțului – cel care a renunțat la speranța vindecării odată cu scoaterea sa din spitalul unde a fost internată îndelung cât starea i-a fost chiar mai gravă. Că fac unele progrese și acestea pot fi dovedite printr-un jurnal pe care psihologul tocmai i l-a citit și vrea să i-l înapoieze. Că o roagă să-i acorde câteva minute și să se întâlnească într-un local din apropiere.

Doctorul Ed Nash îi inspiră încredere Christinei. Află de la el explicația științifică a bolii sale. Faptul că este un caz extrem de rar când două soiuri de amnezii, cea retrogradă și cea anterogradă își fac deodată mendrele prin creierul ei. I se explică pe scurt etapele tratamentului pe care îl încearcă, unul bazat în principal pe formarea unor legături vizuale între vechi fotografii sau locuri pe unde a mai fost și amintirile reprimate, pentru a reuși să le declanșeze reconectarea.

Iar la sfârșitul discuției, psihologul îi înmânează Christinei o agendă. Jurnalul în care ea nota tot ce se întâmpla special într-o zi, în fiecare perioadă trezire-somn psihologul urmând să o sune și să-i amintească unde l-a ascuns, îndemnând-o să îl reparcurgă, pentru a face legătura cu lucrurile din ziua precedentă, deja uitate.

Christine a decis să țină secretă față de soțul ei toată această terapie prin scris din cauza împotrivirii lui la a mai avea contact cu tot felul de doctori intreresați de complexitatea cazului, dar care în opinia lui numai bine nu-i făceau și dintr-un anumit instinct de a nu intra în contradicție pe tema asta, însă acum are ceva mai mult decât o senzație stranie asupra căreia să mediteze, pentru că jurnalul începe cu autoîndemnul scris mare pe prima pagină:

Să nu ai încredere în Ben!

Suntem doar la începutul cărții, de abia s-au stabilit premisele poveștii și ne simțim deja aruncați într-o atmosferă disturbantă și claustrofobică.

Christine analizează acum fiecare cuvânt al lui Ben, fiecare gest, comparându-l cu amintiri răsărite din tot mai dese flash-back-uri sau recuperate ca scurte imagini revenite în minte altădată și notate în jurnal. De ce nu i-a spus Ben că a avut un fiu, pe Adam? Oare numai pentru a o scuti de o suferință suplimentară pe care i-ar fi produs-o zilnic vestea sorții lui? Dar de ce susține că a făcut la viața ei doar neînsemnate munci de secretară sau asistentă personală, când ea este o scriitoare cu carte publicată, exact așa cum și-a dorit din copilărie? Ce motiv ar avea să o împiedice să nu se simtă împlinită profesional, înainte de a-i fi afectată memoria? De ce are ezitări în a-i spune despre prietena ei cea mai bună, Claire, care acum s-a mutat pe alt continent? De ce au atât de puține fotografii și el susține că s-au pierdut într-un incendiu în vechea casă, când o vizită la ceea ce ar fi trebuit să fie locuința lor anterioară, nu prezintă urme de incendiu? De ce este povestea accidentului care i-a produs amnezia atât de confuză?

Întrebări paranoice accentuate de senzația că trebuie să se ascundă sau să disimuleze pentru a scrie și a-și cerceta trecutul și de faptul că mereu Christine și-a simțit soțul ca pe-un străin, oricât de bun, leal și înțelegător pare.

   Există oare ascuns un teribil secret în tot acest tulburător joc de oglinzi al minții sau sunt doar neliniști, poate provocate intenționat unei paciente foarte bolnave?

Se va dezvălui totul gradual, într-un crescendo trepidant spre climaxul absolut năucitor dat de revlațiile finale ale romanului.

   O treabă excelentă a făcut Watson cu această primă carte a sa. Încă înainte de ecranizare a atins succesul internațional, iar filmul, cu Nicole Kidman și Colin Firth în rolurile principale, i-a mărit și mai mult celebritatea.

Singura chestie care pe mine, personal, m-ar fi făcut să mă simt mai confortabil cu nararea, ar fi fost ca ORL-istul să fie o ORL-istă. Este totuși despre mintea unei femei totul, ai nevoie de maximă credibilitate într-un asemnea demers literar formulat la persoana întâi, și dacă el o are pe cea medicală, pe cea de gen, deloc. Devine aproape bizar când trebuie să descrie fiecare gest de zi cu zi al personajei sale și îi tot dă cu alegerea lenjeriei intime, cum își simte aia corpul făcând baie, când își schimbă chiloții, sperma care se usucă pe piele după contactul sexual, penisul iubitului pe pulpă, sau cum își privește mâinile îmbătrânite, sânii lăsați și își simte vârsta, în general. Asta cu obsesia imbătrânirii în condițiile în care tipa are 47 de ani, nu 107, și arată în film ca Nicole Kidman, pare chiar un pic exagerată. Cât de a naibii de centenară putea să se simtă? Eventual, doar printr-un contrast hiperbolizat cu imaginea de dinainte de pierderea memoriei, pe care o avea despre ea însăși. Și atunci totul nu e chiar fizic, ci psihologic. În fine, asta face parte din fixația mea, despre care am mai vorbit, că fiecare autor ar trebui să aibă protagonist de genul propriu când folosește persoana întâi. Atunci sigur nu aș mai fi avut asemenea suspiciuni despre eventuale erori în construirea eroinei, dacă romanul ar fi fost scris de o femeie.

   Concluzionând: un psiho-thriller palpitant, cu suspans în creștere continuă și final bulversant, rod al unei anchete detectivistice în primul rând interiorizate. Toate accentuate ca în peliculele hitchcokiene de fragilitatea poziției personajului principal derivată din incapacitarea fizică.

Aș recomanda citirea romanului înainte de vizionarea ecranizării, dacă nu ați fost deja la premieră, pentru că are o complexitate mai mare decât filmul și rămâne la fel de plăcut de savurat jocul actorilor, chiar știind în mare ce se întâmplă.

Pentru analogiile cu alte creații similiare, aș alege dintre opere literare, Fata dispărută, iar dintre cele cinematografice, Memento sau adaptarea cinematografică a Fetei Dispărute.

Romanul poate fi achiziționat pe site-ul librăriei Libmag și al anticariatului online Târgul Cărții la cel mai bun preț.