“undeva rusa se încâlcea cu estoniana, două limbi putrezeau si clocoteau”

Purificare

                            de Sofi Oksanen

.

Editura Polirom
Categoria: Literatură contemporană
Anul apariției: 2013
Titlul original: Puhdistus
Traducere: Adela Victoria Korshin
Număr de pagini: 320
Achizitionabilă pe
Libris.ro

.

   Purificare este un roman pe care eu l-aș vrea introdus în programa școlară de clasa a XII-a, n-ai cum mai înainte, fiind un thriller cu crime, trafic de carne vie, pasiune obsesivă, scene de tortură și cuvinte explicite dintre cele mai necenzurate. Însă beneficiile unei asemenea lecturi ar fi atât de importante pentru elevul de an terminal, încât aș trece toate astea la pierderi colaterale de pudibonderie neînsemnate. Ar fi ca un vaccin pentru viața de dincolo de școală. Introduci în corp o mostră mititică de virus pentru ca organismul să învețe să-i dea la cap, dar după ce l-ai absorbit, devii imun la tot felul de chestii periculoase. În metaforizarea mea clinică, infecțiile împotriva cărora s-ar obține imunizarea sunt: comunismul, violența neconștientizată social împotriva femeilor și lipsa de cunoaștere a propriei istorii – ce provoacă efectul ei pervers de repetabilitate.

Pentru că, deși acțiunea cărții se petrece în principal în Estonia, istoria acestei țări este și istoria noastră. A României, dar și mai mult a Basarabiei (redusă după o dublă amputare la Republica Moldova de-acum). Mai întâi năvălirea barbară comunistă cu ocupare totală pentru estoni, sfâșiere teritorială pentru noi, apoi inevitabila alianță cu Germania hitleristă și marșul victorios peste hoitul interminabil euro-asiatic până în momentul critic când soarta războiului s-a întors și ocupanții au revenit cu doctrina lor și mai sălbăticită, după suferințele și milioanele de morți cu care au trebuit și ei să-și plătească invaziile inițiale.

   De ce nu avem cărți și filme celebre tratând cu adevărat sincer perioada asta? Există o nișă mică și zbârcită a memorialelor documentare, dar autorii de public ori sunt limitați de corectitudinea politică democratică, ori de rezultatul cultural hidos al propagandei rusofone care face și acum din fostele republici sovietice niște locuri pe unde adevărul istoric e atât de distorsionat, încât rostirea lui în formă genuină, neacceptată oficial, pare un delir de fascist.

A fost nevoie de inconștiența unei tinere literate bulimico-anorexice, bisexuală, nici estică, nici vestică, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, pentru a avea în sfârșit un bestseller istoric al răcnetului anti-rusesc din Estul Europei, tradus într-o mulțime de limbi.

Neobișnuit, dar ilustrând perfect logic considerațiile anterioare, Purificare și-a început succesul internațional ca piesă de teatru, prima variantă în care Sofi a ales să-și spună povestea. De abia după ce a fost jucat pe scenele lumii, a fost transformat în roman.

Cum de îl revendic totuși drept un volum al Estului Europei, dacă scriitoarea este considerată finlandeză? Mai întâi pentru că mama ei este estoniancă, emigrată în Finlanda, apoi fiindcă toate amintirile și informațiile care stau la baza cărții, au fost preluate din est, prin ochi, vintre și simțiri estice. Finlandezii, care au gustat și ei un pic din barbarizarea sovietică ce a împărțit cultural Europa în Vest și Est, au ajuns peste ani o națiune naivă în ale bolșevizării și rusificării. Ura împotriva sistemului și a subomului sovietic (nu atât în sensul hitlerist – antonim cu supraomul, cât batjocorind în direcție opusă, omul nou, pretins a fi creat de comuniști) vine din bătrâni. N-are cum, de la tânăra nonconformistă crescută în bunăstarea Finlandei, dar ea este o cutie perfectă de rezonanță a frustrării, lacrimilor, suferințelor și, da, a urii, a urii pure acumulate de bunicii ei și bătrânii de-acum ai satelor ocupate și eliberate, și iar ocupate, și iar eliberate. O cutie de rezonanță ce are curajul să reproducă glasuri sincere, fără filtrele corectitudinii politice interpuse de alți autori, care pentru atitudinea asta cuminte, nesupărătoare, vor rămâne mereu mediocri.

Nu ai să găsești comuniști sau ruși buni în vreunul dintre romanele lui Oksanen, pentru că ea este vocea băștinașilor subjugați și chiar dacă asemenea personaje, obligatorii în scrierile echilibrate ale altora, ar fi existat în realitate, ura nu lasă protagoniștii ei veritabili să-i vadă altfel pe obijduitori decât ca pe o masă amorfă de năvălire barbară.

   Niște leșinați scandinavi au încercat să facă un film după cartea asta atât de complexă. Au prins bine partea de thriller (fiindcă un thriller excelent este justificarea răbufnirii litetarare vindicative estoniene), relativ bine pe cea de dragoste pasională (le-ar fi reușit și mai bine dacă regizorul nu ar fi fost un bărbat, ci  o femeie, într-o poveste cu și despre femei), dar nu au înțeles absolut nimic din tragedia Europei Centrale, transformate în Estică de invazia asiatică sovietizată. Propagandiștii comuniști erau prezentați ca niște predicatori baptiști, pentru că atât aveau ei ca termen de comparație, torturile atroce cu violuri și distrugere a oricărei demnități umane ca iritante tracasări psihice, deportările drept niște invitații la excursie, simbolurile importante ale cărții, cum ar fi muștele – expresia trădării, ca niște insecte, acolo, filmate de cameră la întâmplare. Totuși, oricine a văzut ecranizarea fără să citească romanul a rămas cu impresia că este un film foarte bun. Adevărul e că partea cu traficul de femei și reuniunea familială de peste timp îi prind imediat și pe apreciatorii acțiunii și pe savuratorii implicațiilor psihologice, cât să nu simtă nevoia de alte suplimentări filosofico-istorice.

   Două destine feminine se împletesc dramatic și cutremurător în meandricul fir epic al romanului, ca-n sfoara dublă alb-roșie a unui mărțișor însângerat.

   Cel al unei tinere de origine estoniană, atrase în Vest pentru prostituție de mafioții ruși din Vladivostok. Chinuită, terorizată, maltratată, sclava sexuală Natașa (pe adevăratul ei nume, Zara) reușește la un moment dat să-și adune tot curajul și disperarea pentru a fugi, ucigându-l pe șeful mafioților. Din încețoșarea și lipsa de claritate a poveștilor bunicii, care a fost deportată în Siberia, basme niciodată confirmate de mama sa veșnic tăcută, știa că are o rudă într-un sat estonian apropiat de locul de unde a evadat. Începutul romanului o găsește pe fată în fața ușii bătrânei surori a bunicii, încercând să-i solicite adăpost împotriva urmăritorilor, fără a o speria sau a-i trezi amintiri ce par să o deranjeze.

   Al doilea destin este cel al suspicioasei bătrâne gazde, Aliide Truu, și el se completează temporal cu flashback-uri în care o regăsim tânără și naivă, alături de sora ei, bunica din prezent a Zarei.

O dragoste neîmpărtășită o chinuie pe Aliide, care e geloasă pe sora ei mereu perfectă, Ingel, pe care o consideră responsabilă de faptul că nu este iubită, aceasta atrăgându-l pe chipeșul și doritul Hans Pekk, cu frumusețea sa. Resentimentele surorii nealese tot dospesc după nunta îndrăgostiților, potențate febril de locuirea comună a aceleiași case țărănești, cea în care o găsește în prezent Zara.

“Nu era de-ajuns nici că Ingel îl câştigase pe singurul bărbat care oprise preţ de-o clipă inima lui Aliide, nu, nici asta nu fusese de-ajuns, frumuseţea prea lăudată a lui Ingel şi zâmbetul său pogorât din rai deveniseră acum, după ce îl întâlnise pe Hans, şi mai luminoase, şi mai orbitoare.”

   Perioadele între care se formează paralelismele destinelor a doua generații de femei sunt anii marilor tragedii, cu războaie, deportări, foamete și execuții în masă, 1940-1949 și 1991-1992, cei ai bramburelii de imediat de după căderea comunismului, când chiar dacă țara era poate îndreptată undeva de către cineva, omul simplu avea senzația lipsei totale de autoritate și că se află pe un vas de nebuni scăpați din ospiciu, fără nimeni la cârma.

Prilej folosit de Oksanen pentru a dezvolta în multiplă exemplificare, tematica ofertantă a condiției femeii în societatea mereu dominată de masculinitatea agresivă.

“Totul se repeta. Chiar dacă rubla se schimbase în coroană și erau mai puține avioane de război deasupra capului și nevestele de ofițeri își coborau vocile, chiar dacă difuzoarele din turnul Pitka Hermanni difuzau toată ziua imnuri în cinstea independenței, întotdeauna vor exista bocanci cromați, întotdeauna o să apară alți bocanci, care semănau sau nu cu aceia de pe vremuri, dar care la fel o să-ți apese gâtul. Tranșeele fuseseră astupate, carcasele de obuze din păduri se înnegriseră, ascunzătorile secrete se prăbușiseră, cei căzuți putreziseră, dar anumite lucruri se tot repetau.”

Interesant, că deși personajele sale feminine sunt victime ale violenței stârnite de idei principiale sau abjecte bărbătești, ele se adaptează sau se mulează atât de cameleonic în micro-cosmosul creat de ei, încât devin ele însele agresori, nu numai ale călăilor lor, împotriva cărora se întorc, dar chiar și ale altor ființe nevinovate, perpetuând răul.

   Războiul pulverizează existența patriarhală de la țară și o reduce la foșgăiala de târâtoare a supraviețuitorilor. Cei mai umani sunt primii care pier sau sunt deportați, cei care rămân trebuie să accepte atmosfera apăsătoare a ocupației, a deznaționalizării, a distrugerii valorilor morale, până la punctul în care turnătoria devine merit și trădarea este recompensată cu un statut social îmbunătățit.

   Istoria oglindindu-se din nou în prezent când, mai puțin păcătoșii ajung să-i persecute pe aceia cu mai evidente păcate, după declararea independenței, încercând astfel, parcă, să șteargă lașitățile alor lor, dar și făcând, cred eu, un gest spartan de curățare prin presiunea comunității. Tineri zurbagii în bulversata Estonie de imediat de după căderea comunismului mânjesc pereții casei vârstnicei Aliide cu înjurături inventate special pentru acuzații de colaboraționism cu invadatorul rus, spărgându-i geamurile, omorându-i câinele și dorindu-i neantizarea.

   Câte dintre suspiciunile satului sunt adevărate și ce simte că are de ispășit bătrâna, încercând acum să o ajute pe nepoata ei căzută parcă din cer să iasă dintr-o situație de terorizare cu iz masculin și duhoare rusească, ca aceea din care ea însăși nu a reușit în trecut să scape, veți sta cu sufletul la gură să aflați, citind cartea.

   Apar atât de multe teme simple, complexe și simbolistice, în acest volum multipremiat, încât oricât aș scrie despre el, tot ați mai descoperi altele, aprofundându-l. Nivelul de lectură poate varia în funcție de cum și cât doriți să-l percepeți, fiind un roman de suspans, de răzbunare, cu o prostituată evadată și criminali ruși, cvasi-document istoric anti-comunist, feminist, psihologic, disecând trădarea, lealitatea, gelozia, remușcarea, frica și curajul, impulsul distructiv ca ieșire din submisivitate.

   Pentru cititorii de bestsellere la fel de actuale, dar mai la modă, am să spun doar că stilul lui Sofi Oksanen are întortocherea și salturile peste epoci ale cărților lui Kate Morton și ceva din realismul magic al celor mai bune opere ale lui Isabel Allende, cele cu locație chiliană, unde personajele se sufocă sub dictatură, dar, după părerea mea, ea e peste ambele autoare, în pofida locațiilor mai puțin fascinant de gotice sau exotice. Totul petrecându-se în banala noastră ruralitate est-europeană traumatizată de influența dictaturilor de inspirație și respirație nocivă sovietică, care i-au otrăvit până și veșnicia.

Puteți comanda romanul Purificare de Sofi Oksanen pe site-ul librăriei online Libris la cel mai fain preț.