La Editura Nemira , în colecția Nautilus, apare într-o nouă si somptuoasă ediție, romanul Mâna stângă a întunericului de Ursula K. Le Guin, capodopera care a câștigat premiile Hugo și Nebula și a influențat toată literatura science fiction a ultimelor decenii.

Un ambasador uman este trimis pe Gethen, o lume extraterestra unde nu exista prejudecati de gen, iar biologia androgina elimina problema dominatiei masculine si a supunerii feminine. Scopul lui e integrarea Gethenului intr-o comunitate intergalactica in continua expansiune. Insa pentru asta trebuie sa concilieze propriile prejudecati cu strania societate pe care o intalneste.

Ursula K. Le Guin depaseste magistral linia subtire dintre fictiunea speculativa si literatura mainstream. Mâna stângă a întunericului a deschis noi orizonturi, a ridicat intrebari tulburatoare, a sfidat granitele dintre sicence fiction si fantasy. Dar mai ales a inventat tinuturi de vis, care fascineaza in continuare.

„O carte de recitit iar si iar. Dincolo de politica sau stiinta din roman, Mana stanga a intunericului este o poveste complexa despre prietenie si dragoste.“
The Guardian

 

 

– fragment în avanpremieră –

Mâna stângă a întunericului

                             de Ursula K. Le Guin

 

I

O festivitate în Erhenrang

 

Sursa: Arhivele Hain. Transcrierea mesajului ansiblu
01-01101-934-2-Gethen: Către Stabilul de pe Ollul.
Sursa: Genly Ai, Prim Mobil pe Gethen/Iarnă, ciclul hainish 93, anul ecumenic 1490-1497.

RAPORTUL ACESTA va avea forma unei istorisiri, deoarece pe planeta mea natală am fost învăţat, încă din copilărie, că Adevărul este un produs al imaginaţiei. Un fapt incontestabil poate fi acceptat sau respins după felul în care este relatat, aidoma acelei neasemuite bijuterii organice din mările noastre, care străluceşte pe pieptul unei femei, dar, purtată de o alta, păleşte şi se preschimbă în colb. Faptele nu sunt mai solide, mai coerente şi mai reale decât perlele. Dar sunt la fel de sensibile.

Povestea nu este doar a mea şi n-o voi relata singur. De fapt, nici nu ştiu cui aparţine. Cititorul o să judece mai bine. Formează însă un întreg şi dacă, pe alocuri, faptele par să se modifice o dată cu naratorul, atunci puteţi alege ceea ce vă place mai mult. Cu toate acestea, nimic nu este fals şi totul alcătuieşte o singură istorie.

Ea începe în a 44-a diurnă a anului 1491. Pe planeta Iarnă, în statul Karhide, se numeşte Odharhahad Tuwa şi este a douăzeci şi doua zi din a treia lună de primăvară a Anului Unu. Aici este întotdeauna Anul Unu. Doar datarea anilor trecuţi şi a celor viitori se schimbă la fiecare început de an, după cum numeri înapoi sau înainte de la unitatea din prezent. Era deci primăvara Anului Unu în Erhenrang, capitala Karhidei, iar eu mă găseam în pericol de moarte şi n-o ştiam.

Participam la o paradă. Mergeam chiar înapoia gossiworilor şi în faţa regelui. Ploua.

Norii de ploaie acoperă turnurile întunecate şi potopul biciuie străzile abrupte. Prin oraşul de piatră neagră izbit de furtună şerpuieşte încet un firicel auriu. Primii vin negustorii, potentaţii şi meşteşugarii din Erhenrang, rând după rând, bogat înveşmântaţi, înaintând prin ploaie cu mulţumirea peştelui care înoată în mare. Chipurile lor sunt relaxate. Nu păşesc în cadenţă. Aceasta nu este o paradă militară.

Urmează apoi Lorzii, primarii şi reprezentanţii — câte unul, cinci, patruzeci şi cinci sau patru sute din fiecare Domeniu şi Co-Domeniu al karhidei o vastă şi strălucitoare procesiune care avansează în sunetele cornilor metalici, ale instrumentelor de percuţie din lemn şi os, sau în ritmurile seci ale melodioaselor flaute electrice. Lovite de ploaie, stindardele marilor Domenii se învălmăşesc într-o confuzie multicoloră cu flamurile galbene ce împodobesc traseul, iar melopeele fanfarelor îşi întrepătrund sonorităţile, răsunând între zidurile înalte din piatră ce mărginesc străzile.

După ei vine un grup de jongleri cu sfere lustruite din aur, pe care le aruncă sus, într-un zbor sclipitor, le prind şi le azvârl din nou, producând fântâni arteziene scânteietoare. Deodată, parcă prinzând cu adevărat lumina, sferele lucesc orbitor, ca sticla, soarele răzbate printre nori.

Îi urmează patruzeci de bărbaţi cu straie galbene, cântăreţii din gossiwor. Instrumentul, care se foloseşte numai în prezenţa regelui, emite un ţipăt prelung, tânguitor. Patruzeci de gossiwori îţi cutremură mintea, cutremură turlele Erhenrangului, cutremură ultimele picături de ploaie din norii mânaţi de vânt. Dacă aceasta este muzica regală, nu-i de mirare că toţi regii Karhidei sunt nebuni.

Înapoia lor, apare alaiul suveranului: gărzi, funcţionari şi demnitari ai oraşului şi ai Curţii, deputaţi, senatori, cancelari, ambasadori şi Lorzi ai Regatului, nu se ţine seama de rang, dar toţi păşesc demni şi impunători. În mijlocul lor merge regele Argaven al XV-lea, în tunică albă, cămaşă şi pantaloni scurţi, bufanţi, cu jambiere din piele de culoarea şofranului şi caschetă galbenă, cu cozoroc. Un inel de aur constituie singura lui podoabă şi însemnul rangului. După el, opt bărbaţi voinici poartă litiera regală.

Încrustată cu safire limonii, de sute de ani, nici un rege n-a mai suit în ea. Este o relicvă ceremonială din „Foarte-De-Demult”. O însoţesc opt gărzi înarmate cu arme de foc, de asemenea vestigii ale unui trecut barbar, însă în perfectă stare de funcţionare, încărcate cu gloanţe din fier moale. Moartea umblă înapoia regelui. În spatele morţii vin studenţii Şcolilor de Meşteşugari, ai Colegiilor, ai Comercialelor şi Vetrelor regale, lungi şiruri de copii şi tineri înveşmântaţi în alb, roşu, auriu şi verde. Parada e încheiată de mai multe maşini negre, rulând lent şi silenţios.

Alaiul regelui, din care fac parte şi eu, se adună pe o platformă din buşteni proaspăt retezaţi, lângă arcul neterminat al Porţii Râului. Ceremonia este pricinuită tocmai de terminarea arcului şi de inaugurarea noului drum şi a portului fluvial din Erhenrang, un vast proiect edilitar ce a durat cinci ani şi care va slăvi domnia lui Argaven al XV-lea în cronicile Karhidei. Stăm destul de înghesuiţi pe platformă, în straiele noastre voluminoase, acum jilave. Ploaia a încetat şi străluceşte soarele, splendidul, sclipitorul, trădătorul soare al Iernii. Mă adresez persoanei din stânga mea:

— E cald. E aproape zăpuşeală.

— Aşa-i, îmi răspunde un karhidean voinic, smead, cu părul des şi lins, purtând o tunică grea din piele verde, încrustată cu aur, o cămaşă albă, groasă, pantaloni bufanţi, iar la gât un lanţ din zale masive de argint, lat de o palmă.

Aşa cum stăm, înghesuiţi pe platformă, feţele orăşenilor ne înconjură precum nenumăratele pietricele cafenii, rotunde, sclipind ca mica din miile de ochi atenţi.

Regele urcă o pasarelă din buşteni negeluiţi, care duce până în vârful arcului ce se înaltă mult deasupra mulţimii, a cheiului şi râului. În acest timp, mulţimea se foieşte şi răsună un murmur unanim: „Argaven!” Suveranul nu răspunde. Nimeni nu se aşteaptă s-o facă. Gossiworii emit o rafală asurzitoare, discordantă, şi amuţesc. Tăcere. Soarele străluceşte deasupra oraşului, a râului, a mulţimii şi a regelui. Dedesubt, pietrarii instalaseră deja un scripete electric şi, pe măsură ce Argaven urcă, cheia de boltă a arcului, un bloc de aproape o tonă, trece pe lângă el într-o benă, este ridicat, potrivit şi aşezat aproape fără zgomot în interstiţiul dintre piloni, transformându-i într-un tot, o arcadă. Sus pe schelă, un zidar cu mistrie şi cancioc îl aşteaptă pe rege. Toţi ceilalţi muncitori coboară pe scări de frânghie aidoma unor furnici. Regele şi zidarul îngenunchează sus, între râu şi soare, pe podişca micuţă. Luând mistria, Argaven începe să cimenteze lungile îmbinări ale cheii de boltă. Nu pune doar primul strat, lăsându-l pe pietrar se termine, ci lucrează metodic. Foloseşte un mortar trandafiriu, diferit de celălalt. După cinci sau zece minute, îl întreb pe tovarăşul din stânga:

— Întotdeauna cheia de boltă se fixează cu ciment roşu?

Aceeaşi culoare este vizibilă în fiecare arc al Podului Vechi, care se avântă elegant în amonte.

Ştergându-şi sudoarea de pe fruntea întunecată, bărbatul — bărbat trebuie să-i spun, deoarece l-am numit el — îmi răspunde:

— Foarte-De-Demult, cheile de boltă erau îmbinate cu un ciment preparat din făină de oase amestecată cu sânge. Oase omeneşti, sânge omenesc… Fără legătura sângelui, bolta s-ar prăbuşi, înţelegi? În ziua de azi, folosim sânge de animale.

Vorbeşte adesea aşa, deschis, totuşi precaut, ironic, parcă mereu conştient că eu văd şi judec ca un străin: o trăsătură rară la un popor atât de izolat şi la un rang aşa important. El este unul dintre cei mai puternici bărbaţi ai Regatului. Nu ştiu exact care ar putea fi echivalentul istoric al poziţiei sale, vizir, prim-ministru sau cancelar. Termenul karhidish care o denumeşte înseamnă Urechea Regelui. Este Lordul unui Domeniu şi Lord Al Regatului, unul dintre cei care împing istoria înainte. Se numeşte Therem Harth rem ir Estraven.

……………………..