Ultimul Regat

                    de Bernard Cornwell

 

Editura Litera
Anul apariției: 2017
Titlul original: The Last Kingdom (2004)
Traducere: Gabriel Tudor
Număr de pagini: 400
Volum achiziționabil pe
cartepedia.ro

 

   Ultimul Regat este romanul perfect pentru fanii serialului Vikings, dar și pentru cei care i-au văzut deja ecranizarea, parcă totuși deocamdată mai puțin în vogă, sub forma episodică TV cu același nume: The Last Kingdom. Prima parte dintr-o saga în mai multe volume (dintre care până acum au fost traduse la noi patru), supraintitulată The Saxon Stories, cartea excelează prin acuratețe istorică și ritm beligerant vijelios.

Veți descoperi în ea multe amănunte despre sălbaticii războinici ai nordului, care vă vor surprinde, oricât de bine credeați că-i cunoașteți. Așa cum observam și comentând ciclul În Căutarea Graalului, romanele lui Bernard Cornwell sunt toate extraordinar de bine documentate. Provoc pe oricine să le găsească cea mai mică inexactitate în restaurarea de epocă, în cazul ăsta vremurile invaziei daneze/vikinge asupra regatelor de pe teritoriul de azi al Marii Britanii.

Provocarea este valabilă doar pentru cărți, serialul, ce a pus în scenă deocamdată primele volume, are câteva inadvertențe ușor observabile.

Unele provenite din dorința de a deosebi imagistic cele două armate, cum sunt absurdele scuturi dreptunghiulare ale saxonilor, când știm sigur că ele erau la fel de rotunde ca ale danezilor și că, într-adevăr, era destul de greu să identifici cele două armii germanice de strânsură, doar după echipamentul militar sau tacticile de luptă.

Altele apărute din motive de coloratură spectaculară, zidul de scuturi alcătuit fantezist pe trei rânduri, acoperind până și gleznele, ochi scandinavi fardați ca la picți (am văzut asta și în Vikings, dar parcă numai din motive de șamanism – obiceiul nu are nicio cât de mică menționare documentară) sau faptul că danezii erau înfățișați intenționat mai nespălați decât saxonii, când se cunoaște că era exact invers, creștinii susținând că două băi pe viață, la naștere și la moarte, sunt suficiente, pentru că omul nu trebuie să-și arate goliciunea și apa îi face rău, în timp ce păgânii din fiorduri se imbăiau săptămânal, fiind considerați chiar ciudați din pricina asta, de civilizații cu care luau contact.

Bine măcar că nu le-au mai pus și coarne vikingilor, autorul ne atrage special atenția în postfața romanului că danezii (li se spunea danezi în vremea aceea, vikingi doar foarte rar, în sens de pirați jefuitori, când efectiv erau în plină incursiune prădalnică) nu au avut niciodată astfel de coifuri de operetă, care i-ar fi încurcat teribil. Eu am dezvoltat chiar o teorie, suspectând că stereotipul ăsta al vikingilor cu coarne, de mai târziu, s-a născut din dorința creștinilor de a-i demoniza cât mai mult pe năvălitorii barbari incendiatori de mănăstiri, transformându-i și vizual în adevărați diavoli, buni să te sperie în basmele de la gura sobei. Dar poate că a apărut mult mai târziu, doar odată cu scenografia operelor wagneriene. E cumva ciudat că el este propagat acum chiar de scandinavi, suporterii lor de la diferite sporturi, purtând cu mândrie coifulețe vesele încornorate.

   OK, după ce m-am dezlănțuit critic asupra filmului – mereu fac asta, oricât de bun ar fi, pentru că biata ecranizare (chiar într-un serial) nu poate acoperi satisfăcător toate amănuntele unei cărți excelente – , să revin la deliciile originalului.

   Povestea începe în anul 866, când teritoriul insular ce va deveni odată Anglia, împărțit în mici regate conduse de suverani saxoni din stirpe nobiliare recent creștinate, este invadat masiv de navigatorii danezi din nord, care s-au adunat într-o adevărată armada cuceritoare.

Moștenitorul ealdormanului foarte bine fortificatei cetăți Bebbanburg rămâne, după uciderea fratelui său de către danezi, un băiat de 11 ani, Uhtred. Cu entuziasmul și eroismul copilăriei, el se alătură oștirilor reunite ale nobililor Northumbriei, care alături de tatăl lui și de regele regiunii încearcă să pedepsească invadatorii vikingi.

Înfruntarea se sfârșește dezastruos pentru oștirile saxone atrase într-o capcană și băiatul este capturat chiar de către Ragnar Neînfricatul, căpetenia vikingă care i-a decapitat fratele, în timp ce nobilimea locală este masacrată fără îndurare. Războinicii nordici devenind după ciocnirea de la Eoferwic (acum York) stăpâni peste toată Northumbria.

Din nou o specificare pentru cei care urmăresc serialul Vikingii, Ragnar ăsta nu e marele Ragnar Lodbrock / Lothbrock, suntem peste câțiva ani buni  în viitor și referirile la vizionarul conducător care a adus danezii peste mări sunt deja la trecut, pline de respect, printre cei mai importanți lideri cuceritori fiind fiii săi: Ubba, Ivar și Halfdan Lothbroksson.

Ragnar-ul de-aici este un jarl mai puțin însemnat, dar cu o mulțime de calități războinice. El apreciază curajul micului Uhtred, care a încercat să îl omoare cu o săbiuță de paradă și-l crește împreună cu propriul fiu mai mic, Rorik. Mai are o fiică și un băiat mai mare, ce se războiește în Irlanda sub comanda lui Ivar, tot un Ragnar, poreclit Ragnar cel Tânăr.

   Fascinația puștiului saxon pentru puternica personalitate, dură, dar aproape părintească a protectorului său, îl va face să se complacă în pregătirea lui băiețească drept luptător danez, refuzând încercările preotului Beocca, care-l educase în cetatea tatălui său, de a-l recupera și a-l reîntoarce printre saxoni, la Curtea Regelui Alfred al Wessex-ului, unde el se aciuase ca sfetnic.

   Istorisirea urmărește, de-a lungul anilor maturizării băiatului, cucerirea daneză, într-o primă etapă dinspre tabăra lor, apoi dinspre cea saxonă, odată cu o succesiune de evenimente ce îl readuc pe Uhtred în rândul rezistenței anti-vikinge, înarmat cu toate informațiile pe care le-a acumulat despre ei.

Regatele anglo-saxone se prăbușesc ca niște piese de domino, soarta întregii Anglii jucându-se pe ultima miză rămasă, Wessex-ul lui Alfred, cel mai bogat, mai populat și mai organizat dintre toate și singurul încă nesupus de danezi.

   Nimic din ce am povestit până acum nu ajunge să fie prea mult timp spoiler, pentru că Bernard Cornwell a ales ca de data aceasta protagonistul lui să își nareze viața la persoana întâi și să strecoare Uhtred însuși, ajuns la o vârstă venerabilă, referiri la fapte care se vor petrece în viitor, încă din primele pagini. Probabil pentru britanicii ce își știu foarte bine propriul trecut, nu era niciun mister că Alfred se va numi nu pe degeaba Alfred cel Mare, dar pentru cititorii care descoperă acum faptele istorice ale acelei perioade, apropourile lui Uhtred la evenimente ce încă nu s-au petrecut, ar putea fi cam de nedorit. Oricum, ele nu sunt cu mult mai aprofundate decât insinuările mele de aici, deci e cazul să mă opresc din recapitularea acțiunii, pentru a nu le depăși și a deveni eu enervant de dezvăluitor.

   Mi-a plăcut cum percepeau personajele medievale necărturare măreția decăzută a antichității, ruinele superbelor edificii și construcții romane, imaginându-și-i pe cei care le-au conceput și ridicat, ca pe niște uriași sau protejați răsfățați ai unor zei extraordinar de puternici.

Foarte interesant să recunoști in toponimia orginală latino-celtică numele actualizate ale viitoarelor ținuturi, orașe sau râuri: Lundene – Londra, Temes – Tamisa, Ledecestre – Leicester, Eoferwik – York… etc

   Scenele de luptă sunt descrise zguduitor – la propriu. Parcă îți clănțăne și ție dinții în gură sub impact când se izbesc două ziduri de scuturi.

Așa cum a făcut în romanele din ciclul În căutarea Graalului (Harlequin, Vagabond și Eretic) vedetă principală din longbow, arcul lung englezesc, Cornwell aduce în Ultimul Regat la prim-plan, zidul de scuturi. Prezent în fiecare bătălie, mică sau mare, pe apă sau pe uscat, el este ritualul ce îl transformă pe orice băiat în bărbat, pe luptătorul de încăierari în războinic, e cel care, dacă este format  bine și menținut cu eroism, îți câștigă confruntările și îți salvează familia, neamul sau țara.

   Multe fire ale sorții au început să se desfășoare în întâiul volum al acestei saga anglo-saxono-daneze, de la povești de dragoste, la jurăminte de răzbunare, gata să decidă destine individuale, dar mai presus de toate, rămâne țesătura războiului și cât va putea să reziste prins în ea ultimul regat. Pentru că prăbușirea lui ar însemna dispariția unei întregi civilizații în curs de închegare și intrarea sa sub stăpânirea bunului plac barbar.

Aștept cu nerăbdare să urmăresc urzeala continuatoare în celelalte volume ale seriei Povestiri Saxone sau Ultimul Regat – cum va rămâne supratitlul la noi –  The Saxons Stories:

The Last Kingdom (2004) – Ultimul Regat
The Pale Horseman (2005) – Călărețul Morții
The Lords of the North (2006) – Stăpânii Nordului
Sword Song (2007) – Cântecul Sabiei
The Burning Land (2009)
Death of Kings (2011)
The Pagan Lord (2013)
The Empty Throne (2014)
Warriors of the Storm (2015)
The Flame Bearer (2016)

Cartea Ultimul Regat poate fi comandată pe
site-ul  librăriei online Cartepedia.