Minciunile lui Locke Lamora

 întâia parte a seriei
Ticălosul Gentilom 

                       de Scott Lynch

 

Editura RAO
Anul apariție: 2011
Categoria: SF & Fantasy
Titlul original: The Lies of Locke Lamora (2006)
Traducere: Bogdan Olteanu
Număr de pagini: 601

 

   Minciunile lui Locke Lamora este un roman fantasy original, greu de încadrat în vreun subgen, pentru că are și elemente dark, de realism brutal, și momente foarte amuzante sau de-a dreptul înduioșătoare, cu personaje din acelea tot mai întâlnite în cărți și filme, care nu sunt nici eroi, nici tocmai antieroi, ci un amestec confuz și sarcastic de natură umană urmându-și propriile instincte, fără a rumega prea mult, la nivel mental, vreun snop de principii moralizatoare.

Protagoniștii săi “pozitivi” sunt toți hoți, specialiști ai înșelătoriei și mincinoși irecuperabili, dar mai presus de orice altceva, neîntrecuți maeștri în arta amăgirii și deghizării, pe care o practică adesea, mai degrabă din plăcere, decât pentru beneficii financiare. Gașca de cartier a Ticăloșilor Gentilomi este un fel de corespondent medievalo-renascentist al grupului din seria de filme Ocean 11, cu șarlatani cel puțin tot pe-atât de simpatici, care pot juca o varietate imensă de roluri, de la zdrențăroși needucați, la aristocrați plini de ifose.

   S-a întâmplat să citesc prima oară cartea în engleză, dar dialogurile argotice și multicolore m-au făcut să caut imediat și varianta în limba română, având impresia că mi-au scăpat prea multe subtilități din original. RAO a publicat-o la noi într-o ediție superbă, cartonată, ca majoritatea aparițiilor lor, dar acum ceva timp, tocmai prin 2011. Am avut niscaiva emoții că n-o voi mai găsi, până am intrat pe site-ul Libris, unde tot ce-i bun – ți-este la dispoziție.

   Acțiunea se desfășoară în orașul Camorr, un fel de Veneție a Renașterii combinată cu-o viziune barocă a Amsterdamului, construit în jurul a cinci Turnuri de sticlă-străveche indestructibilă, ca-n Elantris–ul lui Sanderson, rămase astfel din vremuri apuse, când știința și magia purtau același nume și erau utilizate de oameni mult mai evoluați decât nobilii timpului, care le populează acum. O locație fascinantă, ce devine ea însăși parte definitorie a poveștii.

   În urma unei devastatoare epidemii, un individ onctuos, cunoscut în Camorr drept Făuritorul-de-Hoți, ia sub protecția sa o nouă tranșă de treizeci de orfani, pentru a-i antrena cum să fure. Foarte repede descoperă că ăl’ mai pirpiriu dintre ei, Locke Lamora, este un talent înnăscut, extrem de inteligent și plin de inițiativă, dar și lipsit de orice “reținere” și “circumspecție”, repezindu-se asemeni unui mic piranha să devoreze și ținte interzise de înțelegerile din complicatele raporturi de vasalitate ale lumii interlope.

   Puștiul cel nou inventează scenarii prea năucitoare, pentru distragerea atenției și fură prea mult, odată ce le pune în practică, ajungând, paradoxal, să-l facă pe protectorul lui, mai mult să piardă bani din despăgubirea unor protectori și mai mari, prejudiciați, decât să câștige.

După câteva dezastre provocate de mica pramatie, ce erau să aibă ca urmări stricarea raporturilor cu gărzile mituite ale orașului și incendierea unui întreg cartier, fiindcă Lamora a mimat foarte convingător îmbolnăvirea de o molimă groaznică, “șoapta neagră”, Făuritorul-de-hoți decide să-l vândă pe puști cuiva care poate face față năzbâtiilor lui.

   Părintele Lanțuri susținea că este sacerdot al celui de-al 13 zeu, deși nu existau decât 12, și că acesta ar sprijini hoții, proscrișii și pe toți cei aflați în afara societății. Ceilalți zei – țînându-i ascuns numele, ar fi totuși de acord cu existența sa și i-ar respecta adoratorii. Desigur, se făceau ceva bani din afacerea asta cu preoția, iar Locke părea numai bun pe post de novice descurcăreț.

   Chiar dacă a înțeles mesajul vânzării sale (a cărei alternativă ar fi fost uciderea – ca a unui câine turbat), talentatul hoțoman nu se poate abține, și după ucenicia la Părintele Lanțuri începe să-și creeze un al doilea câmp de acțiune, secret, unde pactul dintre nobili și interlopi, care stipula că nu se va fura niciodată de la clasa conducătoare a societății, este încălcat cu grație, așa cum nimeni nu mai îndrăznise s-o facă.

Fiindcă există o ierarhie strictă în cadrul criminalității orașului, și toți trebuie să se supună deciziei luate de șeful suprem, chiar dacă ei trăiesc tocmai din nesocotirea oricăror alte legi. Astfel că, Locke e nevoit să joace rolul unui hoț de buzunare obișnuit, și să-și țină secretă identitatea sa de artist impostor care ușurează aristocrația de imense sume de bani, sub porecla de Ghimpele din Camorr.

Banda lui de Ticăloși Gentilomi este alcătuită din bătăiosul Jean Tannen, amăgitorii gemeni identici Calo și Galdo Sanza, și un mic ucenic foarte doritor să se dovedească util, poreclit Goangă. Ei se implică cu toată energia în matrapazlâcurile șefului lor, devenind tot mai buni în ceea ce fac.

Pericolul descoperirii loviturilor lor neautorizate de lumea subterană interlopă este imens, pentru că toată criminalitatea organizată camorrană este condusă cu mâna de fier de nemilosul Capa Barsavi. Și nu numai că nu-i plătesc un comision acestuia din partea nemărturisită a activității lor, dar încalcă și Pactul Secret, pe care el l-a făcut cu conducătorul oficial al orașului, Ducele, prin care se stabilise ca nobilii și angajații din administrație, justiție și poliție nu pot fi afectați de acțiunile infractorilor afiliați.

   Tendința lui Locke Lamora de a plusa de fiecare dată mai mult ajunge să îl implice în însăși soarta burgului insular, el dând de unul singur peste cap echilibrul vicios format între criminalitate și politic. Ca să fie lucrurile și mai complicate, noi personaje foarte puternice și primejdioase intră în scenă.

   Chiar dacă, măcar în partea de început cu orfanii, universul romanului e aproape dickensian, nu găsim pe nimeni care să-și plângă de milă în Camorr. Soarta este acceptată cu un soi de fatalism al greu-încercaților, aproape nimeni nu e total rău sau bun, poți empatiza cu motivațiile fiecăruia și chiar să ți se pară că dacă istorisirea ar fi fost scrisă dintr-o altă perspectivă, ai putea să ții la fel de bine cu altcineva implicat în acțiune.

   Locke Lamora, maestrul deghizării și al vorbelor dulci, impostorul desăvârșit în arta lui, Ghimpele din Camorr, este un personaj memorabil. Farsele și escrocheriile lui au exuberanța unor show-uri artistice de cea mai bună calitate. Sunt inventive, surprinzătoare și spectaculoase.

Firul epic al romanului este tensionat, în primul rând la nivelul suspansului dat de înfăptuirea planurilor tot mai complicate ale eroilor-antieroi și a pericolului implicit care ar apărea din ratarea lor, dar, inevitabil, izbucnesc accese de violență extremă și acțiune vijelioasă, ce-aduc la paroxism încordarea cu care urmărim ce se întâmplă mai departe.

Nararea se face la persoana a treia si are interludii strecurate în planul principal, prin care se culisează dinspre prezent, spre trecutul foarte apropiat al junilor protagoniști.

“Regula de căpătâi a lui Locke Lamora: ai nevoie de trei luni ca să plănuiești o înșelătorie, de trei săptămâni ca să faci repetiții si de trei secunde ca să câștigi sau să pierzi pentru totdeaunea încrederea victimei alese.”

Știți de cine îmi amintește acest farsor de geniu? De Ostap Bender, Maestrul Combinațiilor din Douăsprezece scaune și Vițelul de aur – scrise de Ilf și Petrov. Iar romanul, de partea aceea din seria Cântec de gheață și foc în care Arya ajunge în Braavos și este instruită de Omul-fără-chip. În alt fantasy, Numele Vântului, de Patrick Rothfuss, mai e un episod asemănător prologului și interludiilor, cu bande orășenești adolescentine, iar în Ultimul Imperiu, al lui Brandon Sanderson, există o strategie de sabotaj construită similar cu cea mai mare lovitură a Ticăloșilor Gentilomi.

Cel mai mult totuși îmi vine în minte o carte pe care am citit-o recent, Banda celor Șase Ciori. Sincer, cred că autoarea ei s-a inspirat generos din opera lui Scott Lynch, când și-a alcătuit personajele și locațiile, prea tare seamănă. Însă ale ei au putut fi urcate doar până la nivelul unui Young Adult, pe când aceasta este varianta pentru maturi a poveștii. Nu mă-nțelegeți greșit, și bestseller-ul lui Leigh Bardugo e excelent. N-avea cum să nu fie, dacă îl copiază atât de bine pe ăsta.

Deocamdată au apărut trei volume ale seriei, din cele șapte preconizate. Doar două au fost traduse in limba română:

Gentleman Bastards / Ticălosul Gentilom

The Lies of Locke Lamora (2006) / Minciunile lui Locke Lamora (2011)
Red Seas Under Red Skies (2007) / Pirații Marilor Roșii (2012)
The Republic of Thieves (2013)

Puteți comanda romanul Minciunile lui Locke Lamora, de Scott Lynch, pe site-ul librariei online Libris