– un science fiction despre libertatea roboților și piraterie farmaceutică –

Autonom

de
Annalee Newitz 

 

Armada powered by Nemira publică romanul Autonom, nominalizat la premiile Nebula și Hugo, scris de jurnalista Annalee Newitz, specializată în impactul cultural al științei și tehnologiei, fondatoarea popularului portal io9.

Un roman de aventuri care tratează totodată probleme importante din viitorul nostru mai mult sau mai puțin apropiat: biotehnologia, inteligența artificială, „viața” și „drepturile” roboților, impactul tehnologiilor asupra societății.

Pământul, 2144. Cetățenia a fost înlocuită de franciză, iar oamenii lucrează alături de roboți avansați, care încep să dea semne de emancipare.
Judith Chen „Jack“ este pirat și, din propriul submarin, le distribuie medicamente săracilor. Dar cel mai recent, Zacuity, provoacă victime, iar Jack trebuie să descopere repede antidotul.
Pe urmele ei pornește o pereche neașteptată: Eliasz, un agent militar angajat de cea mai mare companie farmaceutică, și partenerul său robot, Paladin.
În goana după informații, cei doi se apropie mai mult decât credeau că e posibil. Însă cel mai important e să oprească epidemia bizară care distruge vieți și aproape îneacă New Yorkul.

„Este o mare noutate felul naturalist, subiectiv și paradoxal de umanist în care se dezvoltă punctul de vedere al unui robot – totul pentru o poveste puternică și însuflețită.“
WILLIAM GIBSON

„Cartea aceasta este pentru biotehnologie și inteligență artificială ce a fost Neuromantul pentru internet.“
NEAL STEPHENSON

Cu doctorat obținut la Universitatea Berkeley din California, Annalee Newitz este o jurnalistă specializată în impactul cultural al științei și tehnologiei. A lucrat ca analist politic pentru Electronic Frontier Foundation și a scris pentru publicații precum Ars Technica, Gawker, Wired, New Yorker. În 2008 a fondat io9, unul dintre cele mai citite bloguri de science-fiction din lume.
Autonom, romanul ei de debut, a fost nominalizat la premiile Nebula și Locus.

 

FRAGMENT

 

2 iulie 2144

Jack nu mai fusese nevoită de mult timp să omoare pe cineva. De obicei, în situaţiile periculoase, nu se afla în mijlocul oceanului. Putea să fugă, în loc să lupte. Îşi trecu o mână prin ciuful de păr întărit de sare, aşteptând să vomite sau să plângă ori să se dea din nou bătută în faţa nesfârşitei şi deznădăjduitei maşini mortale a privării de pharma.

Ultimul gând o făcu să zâmbească autoironic. Maşina mortală a privării de pharma. Suna ca titlul unei chestii pe care ar fi scris-o în facultate şi ar fi publicat-o anonim pe un server offshore, pentru ca acele cuvinte să-şi atingă destinaţia doar printr-un strat gros de crypto şi după câteva salturi aleatorii prin reţea.

Contrabanda pe piaţa neagră de pharma nu era chiar meseria pe care şi-o imaginase pentru ea însăşi acum treizeci de ani, în fervoarea revoluţionară a zilelor studenţiei ei. Pe atunci, era convinsă că va putea schimba lumea doar punându-şi semnătura pe un fişier text şi organizând proteste civilizate şi simbolice împotriva legii brevetelor. Dar când, într-un final, părăsise laboratoarele facultăţii, viaţa ei devenise o alegere brutală: brevete agricole pentru start-upuri căcăcioase sau pirateria. Pentru Jack nu fusese o alegere tocmai grea, de fapt.

Sigur, existau pericole. Câteodată, o organizaţie de piraţi cu tradiţie din Federaţie se trezea cu câţiva membri morţi sau întemniţaţi pe viaţă, mai ales dacă o corporaţie depunea plângere pentru contrafaceri specifice. Dar dacă rămâneai discret în umbră, cu modestie şi în linişte, putea fi o viaţă de afaceri, ca de obicei. De obicei, însă, afacerile nu presupuneau să cureţi după un tip pe care l-ai omorât pentru un sac de pastile şi un bot.

Până la urmă, de unde dracu’ apăruse? Făcu un gest pentru a deschide reţeaua locală a subului, apoi deschise o altă fereastră care îi prezenta perspectiva unui senzor aflat la câteva picioare sub suprafaţa bălţată a oceanului. Nu apărea nimic altceva decât, când şi când, silueta masivă a unui aisberg. Poate că, după toţi anii ăştia de vigilenţă, chiar începuse să dea rateuri? Tipul exploatase vreo breşă evidentă a sistemului ei de securitate, păcălise senzorii de perimetru ai navei până când ajunsese la bord şi îşi înghesuise cutii din marfa ei în rucsac. Vânzarea unei pungi din astea de medicamente pentru demenţă nu i-ar fi adus mult mai mult de un an de euforice şi jocuri de noroc, în vreo staţiune arctică din cele de pe plajă.

Dar bărbatul mort era ultima dintre problemele pe care le avea acum, de fapt. Jack trebuia să-şi dea seama dacă fusese ceva în neregulă cu lotul ei de Zacuity obţinut prin inginerie inversă. Mai avea câteva mostre din medicamentul original, pe care îl spărsese în părţile lui constitutive, şi o mulţime de pastile de-ale ei piratate. Jack azvârli originalul şi versiunea pirat în dispozitivul de autopsie chimică, trecând din nou, cu un ochi critic, peste structura moleculară. Nimic greşit acolo – făcuse o copie perfectă. Asta însemna că problema era la reţeta originală de Zacuity. Se hotărî să izoleze fiecare parte a medicamentului şi să le studieze pe rând. Unele erau evident inofensive. Pe altele, le marcă pentru o examinare ulterioară.

În final, Jack reduse părţile problematice la patru molecule. Le proiectă structurile în aer, privind cu un ochi critic legăturile scânteietoare dintre atomi. O scurtă căutare în baza de date dezvălui faptul că toate aceste molecule ţinteau gene care, în cazul unei mari părţi a populaţiei, erau responsabile cu dependenţa. Jack se opri, nevenindu-i să creadă.

Zaxy pusese întotdeauna profitul înaintea sănătăţii publice, dar acum depăşise obişnuita neglijenţă corporatistă. Legea prevedea că niciun produs farmaceutic cosmetic, cum erau drogurile pentru productivitate sau euforicele, nu avea voie să conţină mecanisme ce dau dependenţă, şi chiar şi marile corporaţii trebuiau să respecte regulamentele CIP. Descoperirea ei însemna că Zacuity era complet ilegal. Dar nimeni n-avea să-şi dea seama de asta, fiindcă Zaxy îl distribuia încet, în cadrul corporaţiilor, şi ţinea sub control, cu grijă, cazurile de dependenţă. Când Zacuity o să iasă din stadiul beta, va fi atât de scump, încât doar oamenii care beneficiau de servicii medicale excelente aveau să-l cumpere. Dacă deveneau dependenţi, asta urma să se rezolve în linişte, într-un frumos complex de recuperare aflat undeva în Eurozonă. Şi doar atunci când cineva ca Jack s-ar fi apucat să-l vândă pe stradă, problemele şi efectele secundare se puteau transforma în ceva mai periculos. Jack era împărţită între furia pe care o simţea împotriva lui Zacuity şi furia împotriva ei înseşi, care pusese medicamentul lor căcăcios în mâna oamenilor fără mari resurse medicale. S-ar putea ca exact în acest moment sute de oameni să mănânce pastilele alea, luând-o razna. Era o perspectivă oribilă, iar Jack nu se simţea încă pregătită să dea piept cu enormitatea problemei, nu chiar acum. Scotocind în buzunarul salopetei proaspăt spălate, scoase nişte 420 şi îl aprinse. Nimic nu te detensiona mai bine decât drogurile când era vorba de o problemă legată de droguri. În plus, avea o treabă neterminată cu botul ăla din spatele uşii de la cală. S-ar fi putut dovedi de nereparat, dar cel puţin asta nu era vina ei. Jack se aşteptase ca botul să fie încă în acelaşi loc unde se prăbuşise, cu privirea rătăcindu-i aiurea sub controlul a cine ştie ce algoritm de rahat furat de pe reţea. Dar nu era. Jack îşi miji ochii, încercând să-şi dea seama de motivul pentru care botul era înghesuit la umbră, într-un loc unde peretele întâlnea podeaua. Pornise nava, şi în spatele portalurilor întunecate alunecau bule de aer. Dormea.

Dintr-odată, Jack înţelese cum putea botul să arate atât de bătut, fără să se vadă niciun semn că ar avea un endoschelet de aliaj. Ăsta nu era un biobot – era doar bio. Un uman. Se sprijini de trapă şi gemu încet. Un bot stricat este aproape întotdeauna reparabil, dar un uman stricat? Avea cu ce să repare o regiune mutantă din ADN-ul lui şi să-i cureţe corpul de virusurile comune, dar nimic nu putea repara un sistem cognitiv stricat. În timp ce ea reflecta, silueta ghemuită se ridică brusc în capul oaselor şi o privi cu ochi a căror lipsă de expresie părea acum mult mai groaznică decât dacă ar fi fost rezultatul unui software prost. Se întrebă cât timp fusese în proprietatea hoţului mort. Avea un număr marcat pe gât şi era evident că mult timp nu făcuse altceva decât să asculte ordine. 420-ul îi dăduse lui Jack un fel de generozitate filozofică, însoţită de un sentiment de obligaţie resemnată faţă de puştiul ăsta.

În fond, nu era el de vină dacă stăpânul lui se apucase să jefuiască un pirat înarmat, în mijlocul oceanului. Ar fi vrut să facă tot ce putea ca să-l ajute, ceea ce nu însemna prea mult.

– Vrei nişte apă? îl întrebă. Arăţi ca şi cum ţi-ar prinde bine.

Botul se săltă brusc, prinzându-se de marginea unei lăzi ca să-şi ţină echilibrul, şi atunci Jack îşi dădu seama că era destul de înalt – mai înalt decât ea, deşi atât de subnutrit, încât înălţimea îl făcea să pară şi mai fragil. Dacă lucrurile luau o întorsătură urâtă, n-ar fi fost nicio problemă pentru ea să-l doboare, să-i rupă gâtul şi să-l azvârle afară pe trapă.

– Te rog, răspunse el. Şi mâncare, dacă ai ceva în plus.

Vorbea engleza exact cu accentul clasei de mijloc din Uniunea Asiatică, fapt la care nu te-ai prea fi aşteptat de la un puşti cu gâtul însemnat.

– Atunci, hai!

Jack îi atinse uşor mâneca de la cămaşă, cu grijă să evite pielea expusă. Îl conduse în jos, pe scara în spirală, din cabina de comandă, până în laboratorul-bucătărie, unde iniţializă maşina de gătit şi făcu gesturile necesare pentru pâine şi supă. Puştiul se prăbuşi în scaunul ei de la măsuţă. Cum stătea aşa, cocoşat şi privindu-şi mâinile, prin cămaşă i se iţeau aripile omoplaţilor. Îi puse mâncarea în faţă.

– Eu sunt Jack.

El o ignoră, sorbi din castron, apoi înmuie pâinea în el şi muşcă o bucată. Jack se rezemă de tejghea şi aşteptă, întrebându-se dacă puştiul măcar primise un nume. Se întâmpla ca familiile care n-aveau de nici unele să-şi vândă copiii de trei-patru ani şcolilor de sclavi, unde managerii îi antrenau să fie supuşi, ca şi cum ar fi programat un bot. Însă boţii, cel puţin, puteau să-şi câştige libertatea după un timp, li se făcea un upgrade şi deveneau complet autonomi.

Şi oamenii ar fi putut să-şi câştige independenţa, dar nu exista nicio cheie de autonomie care să şteargă o copilărie petrecută aşa.

– Eu sunt Threezed, răspunse el într-un târziu, întrerupând-o pe Jack din reveria ei ameţită.

Înghiţise aproape jumătate din supă, şi faţa lui nu mai arăta atât de inexpresivă ca înainte. Era greu să nu-ţi dai seama că ultimele semne de pe gâtul lui erau cifra trei şi litera Z. Cicatricea îi ţinea loc şi de nume. Jack îşi încrucişă braţele, pentru a ascunde brusca pornire de simpatie pe care o simţea.

– Încântată de cunoştinţă, Threezed.