Flamura Neagră

Cartea Întâi
din
Cronicile Kanjerilor

de
Miloș Dumbraci

 

Editura Vremea
Colecția Icar
Anul apariției: 2018
Număr de pagini: 416

 

Plănuiam o recenzie clasică pentru acest roman dark fantasy doldora de acțiune și de idei originale sau dezvoltate original, dar pentru că m-a provocat Miloș într-o discuție recentă să mai ies din prezentarea obiectivă, al cărei fan sunt, și să declar mai direct ce mi-a plăcut la o carte, o să fac exercițiul ăsta de subiectivism tocmai pe opera lui.

Așadar, ce mi-a plăcut la
Flamura Neagră:

M-a entuziasmat însăși ideea de a explora un volum grimdark scris de un autor român.
Nu știu sigur dacă este singurul apărut la noi, dar e primul pe care l-am citit eu.

De-ar fi să-i compar stilul, atmosfera și tematicile cu cele ale unor titluri cunoscute, acestea ar fi (în ordinea descrescătoare a similitudinii): Compania Neagră, seria lui Glen Cook, Cronicile Malazane ale lui Steven Erikson, Calea Regilor și Elantris – ale lui Brandon Sanderson.

Să le iau pe rând, precizând că toate m-au încântat:

Stilul este unul fluid și intens, de tip curgere vijelioasă, militarist, cu acțiune non-stop și lansări de noțiuni magice luxuriante.

Firul epic nu dă însă impresia că e și foarte strâns legat conceptual, ai putea crede că ai de-a face cu o antologie de povestiri din același univers, până aproape spre jumătatea volumului, când încep să reapară unele dintre numeroasele personaje introduse până atunci pe bandă rulantă.

Atmosfera emană iz oriental (în sensul ficțiunii istorice din mainstream), dar având strecurate în ea elemente de Ev Mediu european – foarte asemănătoare ambientărilor din Compania Neagră, Grădinile Lunii sau Calea Regilor.

Tematicile abordate par atent selectaționate dintre cele mai impresionante variațiuni ale literaturii de război:

Dispariția bruscă a unui sistem administrativ ce părea etern

Împăratul, Unicul, Singurul-care-poate fi-adorat, Soarele Imperiului este stăpânul Akkașului și a celei mai mari părți din lumea cunoscută. De peste trei mii de ani conduce Împărăția din Cetatea-Lumii și-i extinde nestăvilit hotarele, câștigând toate bătăliile cu cei care i se împotrivesc. El influențează orice intrigi politice, mânuiește toate vrăjile cunoscute sau nebănuite și citește mințile tuturor.
Cultul Unicului este religie oficială și Împăratul-Zeu ține în mod direct legătura cu supușii lui.

Odată cu dispariţia misterioasă a suveranului, totul se transformă în haos.

Am întâlnit aceeași idee tratată de Brandon Sanderson în Elantris și în volumul doi din seria Născuți din Ceață, în Praxis. Prăbușirea Imperiului Groazei, de Walter Jon Williams, dar și în cam orice roman istoric care oglindește Revoluția Bolșevică.

Decăderea accelerată a unei clase conducătoare și impactul psihologic al primei înfrângeri asupra unei armate ce nu a fost niciodată învinsă

Aceste teme derivă aici din cea anterioară.

În Cetatea-Lumii, două grupări interesate să ascundă poporului dispariția Unicului se pregătesc prin intrigi, crime şi corupţie, pentru momentul când se vor ciocni făţiş ca să acapareze puterea.

În Gova, continentul sălbatic locuit de barbari, Oastea Imperială, de obicei îndrumată de la distanţă de Împărat, rămâne fără conducere şi suferă o înfrângere zdrobitoare în faţa Hoardei, un imperiu migrator de paoni (oameni-cai) înrobiţi de vauri (oameni-vulturi).

O foșgăială tipică schimbării puterii.
Năuceala armatelor invincibile, făcute zob pentru întâia oară, duce cu gândul la sardaukarii din Dune, umiliți de fremeni, sau la primele semne ale căderii Imperiului Roman.

Retragerea eroică în condiții de hărțuire și ridicarea rapidă a unui nou conducător

Un obrak (colonel) ambiţios, Naboullen, se auto-proclamă Împărat-Nou şi încearcă să organizeze o retragere disperată, atacat de valuri de inamici, pentru a salva măcar o parte din armata imperială.

Temă foarte dragă lui Steven Erikson, abordată în volumele doi și trei ale Cronicilor Malazane, dar celebră și în istoria militară: retragerea Celor Zece Mii de spartani trimiși în ajutorul unui prinț moștenitor persan, printr-o Asie ostilă, a trupelor napoleoniene după ce au incendiat Moscova, a armatelor Axei după dezastrul de la Stalingrad.

Naboullen seamănă până și la nume cu Napoleon.

Compania de elită mereu sacrificată

Kanjerii,  „Pieile-de-Fier”, vânează zeii duşmanilor pentru a-i rafina în esenţă-de-zeu, substanță magică extrem de valoroasă, ce pune în mișcare rotițele nevăzute ale Imperiului.
Sunt cei mai credincioși și mai eficienți ostași ai Armatei Imperiale, dar pierderile în rândul lor sunt întotdeauna imense, fiind folosiți adesea în misiuni sinucigașe, atât înainte de dispariția Împăratului, cât și după.

Asocierile ideatice se orientează imediat spre mirodenia din Dune și spre legiunea blestemată din Compania Neagră, Arzătorii de Poduri malazani sau Batalionul Disciplinar din romanele lui Sven Hassel.

Insist cu analogiile astea nu pentru a scoate in evidență vreo eventuală calchiere, nu e cazul la o scriere atât de imaginativă, ci pentru a atrage fanii respectivelor povești sau evenimente reale, înspre o altfel de desfășurare a lor.

Bine conturate sunt și personajele: ofițerul fanatic, cel ingenios, curtezana exercitând puterea în numele Împăratului, banditul simpatic leal doar propriilor interese, roaba care ascunde puteri înfricoșătoare, preoteasa intrigantă, nobilii cu atitudine de superioritate demnă sau plini de vicii, plebeii vicleni ce pot oricând să surprindă, dovedind calități nebănuite.

Acțiunea este, indiscutabil, punctul forte al cărții.
Bătăliile spectaculoase sunt descrise de un autor extraordinar de priceput nu numai la a concepe strategii, tactici sau deplasări ale careurilor de luptă, dar și în a surprinde relațiile de subordonare ori de camaraderie din interiorul armiilor pe care le mută pe tabla de șah.

E fain că există un glosar cu nume și locuri la începutul romanului.
Deși sunt atât de multe personaje și se sare continuu de la o regiune la alta, nu am simțit nevoia să îl consult pe parcursul lecturii, nu m-am considerat nicio clipă rătăcit sau confuz, însă a fost interesant să îl parcurg recapitulativ, când am terminat cartea.

Problema cu prezentarea de tip mi-a plăcut este că va cere neapărat și reversul ei, cu titlul: ce nu mi-a plăcut:

Eu nu o să numesc partea asta a analizei chiar așa. Doar am să trec în revistă chestiile care trebuie evident îmbunătățite în continuările acestui volum.

Se cere sporit atașamentul cititorului față de un personaj sau o cauză.
Sigur, nu e nevoie ca pentru asta să apară un erou complet bun sau o motivație total pozitivă, suntem în grimdark, dar măcar să se simtă o nuanță mai deschisă de gri între extremitățile alb-negru, pe care să o poți alege ca preferată.

Poate că protagoniștii trebuie să fie vizibili mai des pe la începutul istorisirii.
Un roman este altceva decât un volum de povestiri, Miloș e genial la proza scurtă, dar acest volum n-ar fi stricat să fi fost redactat în regim de tot unitar ceva mai perceptibil.

Prea multă magie și rase neumane prea numeroase pot dăuna empatiei cu care cititorul urmărește înfruntările. Din ce am observat eu, tendința în fantasy-ul epic la modă este de utilizare cât mai discretă a lor. Totuși, de remarcat imaginația debordantă a lui Miloș Dumbraci în zămislirea lor.

Cam atât îmi vine în minte la lista negativă.
Practic, o singură observație ramificată.

Asta înseamnă că recomandarea finală este un mare DA pentru Flamura Neagră, primul volum al unei serii care sunt sigur că va fi tot mai bună.

Un roman ca o invazie de hoarde beligerante exotice.
Te prinde în iureșul său, te poartă în galop, zăngănit de arme și răcnete de moarte, te lasă la final sub picioarele cailor și-i rămâi în urmă zdruncinat zdravăn, dar deja cu un început de nostalgie după puseul lui înfiorător de adrenalină.

 

 

Puteți achiziționa cartea pe site-ul editurii
Vremea