Camera
66(6)

de
Sorin-Mihai Grad

 

Editura Crux Publishing
Colecția: Postmodern
Anul apariției: 2018
Numărul de pagini: 432

 

Mi se pare incredibil cât de puține romane se scriu despre studenție, deși toată lumea cade de acord că ea este una dintre cele mai faine perioade din viață.

Îmi vin în minte incomparabil mai multe intrigi literare de prin clinici psihiatrice sau închisori, decât cu protagoniști dintr-un cămin studențesc.
În cel mai bun caz, universitățile sunt folosite ca decor pentru povești romantice sau neo-basme fantasy, dar mai niciodată nu se convertește beletristic descrierea realistă a foșgăielii din ele.

Un foarte reușit roman cu acest subiect a apărut în 2018, la Editura Crux Publishing, în colecția Postmodern.

Camera 66(6) poartă în titlu numărul demonizat haios al unei camere de cămin studențesc, 66, la care s-a adăugat 6-le artistic, indicând întâmplător și câți ocupanți are.

Hake, Sigi, Nae, Epi, Cartofu și Klu își fac veacul pe la început de mileniu (cândva prin jurul anului 2000) în acest tipic locaș de cazare ieftină a universitarilor clujeni, personalizându-l prin interacțiunea lor exuberantă și dialogurile efervescente.

Pitorescul oraș ardelean pe care-l admirăm astăzi nu părea încă mulțumitor reconfigurat, internetul, cu toate atracțiile sale, de abia penetra în mentalul colectiv, mall-urile nu erau deocamdată puncte supreme de referință și nici salba de festivaluri muzical-cinematografice nu adăugase strălucire cosmopolită vieții culturale autohtone.
Doar reprezentativa de fotbal a României era mult mai bună decât e acum.

Cei șase colegi de cameră sunt veniți în Cluj din diferite colțuri ale spațiului național, fiecare dintre ei îmbogățind spiritualitatea comună cu câte o specificitate locală.
Majoritatea din orașe transilvane, Klu e basarabean, Cartofu, ungur, iar Nae, de pe la țară.

Poreclele și le-au dat din inspirație de moment, fără o motivație complet rațională: Epi ca prescurtare de la Episcop, supranume acordat unui Ioan nebotezat, Hake nici gând să fie vreun mare hacker, dar putea ghici că parola contului unei foste iubite e „iubire”, Cartofu venea de la Cartofil, fiindcă omul trăia înconjurat de cărți, indiferent dacă erau de citit sau de poker online. Sigi era lunganul cu nume de familie istoric, fascinat de vampiri, psihologie și sexualitate, Klu, un Claudius care a folosit ghinionist expresia bumerang „calul ăla”, ce visa să ajungă el hacker care să spargă cândva serverele NASA și CIA, pentru a determina agențiile să liciteze pentru a-l angaja. Singurul care nu a mai avut nevoie de nicio poreclă, pentru că fix așa îl chema, fiind ruralul Nae.

«În afară de Nae, al cărui prenume nu era Nicolae, cum ne-am fi așteptat, ci chiar îi scria-n buletin cum îi ziceam, toți ne-am pricopsit rapid cu porecle. Nae era imporeclibil, n-avem ce-i face mai mult decât îi pricinuiseră părinții. Cartofu a insistat pe tema asta.
– După care Nae te-au botezat ai tăi? Gheorghidiu sau Cațavencu?
– Ai mei îs oameni serioși, nu citesc Academia Cațavencu. Dar nici pe celălalt nu îl cunosc. Sigur îi de pe la noi? »

La ce referințe literare elitiste trebuia să se recurgă înainte să lanseze trupa Gândul Mâței cântecul Nae!

«Nae s-o născut în paie / Mititel și tare-n coaie» e o linie versificată parcă scrisă anume pentru eroul omonim, pe care băieții sigur n-ar fi scăpat-o dacă deja ar fi existat.

De altfel, personajul Nae ocupă întreaga scenă și ar merita decorat pentru cum a ieșit cartea datorită lui.
În vreme ce replicile celorlalți, inteligente și acide sunt interschimbabile, putând fi rostite de oricare dintre ei, chiar și maghiarismele sau basarabenismele fiind utilizate la comun, în condițiile în care ungurul românizat și moldovanul de peste Prut stăpâneau româna perfect și dădeau meditații la exprimări de-ale lor, Nae, prin îmbățoșarea sa incultă absurdă, atrage ca un magnet toate glumele și le reflectă înapoi amplificate.

«Vina pentru aromele demențiale care răzbăteau din frigidric o cam purtau cele gătite de mama lui Nae pentru puișorul ei. Ca nu cumva acesta să sufere de foame în pustiul și aridul Cluj, îl dota de fiecare dată cu tone de alimente preparate, fără să se gândească vreo clipă că era recomandabil ca majoritatea acestora să fie consumate în următoarele două-trei zile, iar progenitura ei nu avea cum le birui în așa scurt timp. Mai mult, îi trimitea pachet aproape în fiecare săptămână în care Nae nu ajungea pe acasă. Dar nu cu chestii rezistente la drum sau prăjituri, cum făceau mamele celorlalți, ci borcane cu supă, piure de cartofi și așa mai departe.»

Întâmplări locale, evenimente de anvergură planetară, zvonuri sau informații trunchiate, toate alimentează de-a valma conversațiile din cameră.

Dialogurile sarcastice, născute din senin și învârtejindu-se într-un maelstrom ironico-analitic, ar putea fi transpuse direct într-o piesă de teatru modern sau într-un sitcom TV.

Sunt dezbătute cu aplomb și pricepere generalizată subiecte de actualitate arzătoare sau extrase din negura vremii, se analizează chestii publice ori profund personale, fără niciun respect pentru intimitatea celuilalt, fără prea mare grijă de a nu supăra pe cineva și cu total dezinteres pentru limitările de limbaj impuse de corectitudinea politică.

Chiar atunci când băieții nu sunt în cameră, ci fac incursiuni prin oraș – în cluburi dubioase de striptease – sau în vacanță la mare, spiritul camerei îi însoțește, legăturile dintre ei s-au strâns în ceva mai puternic decât o camaraderie de conjunctură, poveștile pe care le adună separat așteptând să fie deșertate și ele în rezervorul comun de bună dispoziție.

Este interesant de urmărit în discuțiile despre o infinitate de alte subiecte, cum prinde cheag încet-încet ideea punerii la un moment dat pe hârtie a acestei cărți.
Pe undeva prin comentariile inexacte din Camera 66, se fac și referiri la, cred, prima înjghebare literară cu semi-tematică studențească post-revoluționară, romanul Pizdeț al lui Alexandru Vakulovski, probabil și ca un omagiu simpatic adus precursorului acestui volum. Gest frumos, dacă asta era intenția, dar deloc necesar.
Camera 66(6) este o carte adevărată, nu numai amuzantă, ci și bine scrisă, cu valențe de document nostalgic al trecutului recent, Pizdeț, în pofida celebrității câștigate la timpul său, nu e decât un delir halucinogen aspirând să devină manifest gen Trainspotting, dar nereușind decât să imortalizeze câteva moduri artizanale de-a te droga și multe expresii de jargon pe care până și adepții moldovenismului rusificat au început deja să le uite.

Autorul acestui volum, Sorin-Mihai Grad, s-a născut în 1979 la Satu Mare și a publicat poezii, proze, recenzii și alte texte în română și engleză, prin mai multe (e-)reviste culturale din țară și din străinătate, obținând diverse premii la concursuri literare.

După studiile de matematică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a urmat un masterat în domeniu la Universitatea Tehnică din Chemnitz (Germania), în cadrul căreia a activat în perioada 2001-2017 și unde și-a susținut în 2006 doctoratul, completat în 2014 cu o abilitare.
În prezent este investigator principal al unui proiect de cercetare în cadrul Facultății de Matematică a Universității din Viena.
A publicat peste patruzeci de articole științifice, precum și două cărți de specialitate.

Camera 66(6) este romanul său de debut.

Din predispoziția mea pentru analogii, poate un pic forțat, pentru că nu am cu ce altceva să compar acest roman, aș spune că el este o îmbinare dintre Elevul Dima dintr-a șaptea fără pronume de politețe și seria cu batalionul disciplinar hitlerist a lui Sven Hassel, fără război. Adică, atmosferă de cazarmă într-un mediu studios și glume baiețești ce te prind și te fac să te atașezi de autorii lor ca de propriii prieteni.

Iar dacă ar fi să asociez povestea cărții unui cântec, el nu ar putea fi altul decât… NAE, fie doar și din cauza numelui comun cu vedeta sa, dar poate și pentru același gen de ironie nonconformistă:

Cartea poate fi achiziționată pe site-ul editurii
Crux Publishing