Pânda de noapte

de 
Tracy Sierra

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection. Crime
Titlul original: Night Watching
Traducere: Mihaela Negrilă
Număr de pagini: 400

.

Pași pe trepte. Doar o secundă să reacționezi. Ce se întâmplă în continuare va decide totul. Singură acasă cu copiii în timpul unei furtuni, o mamă aude un zgomot — în casele vechi se aud tot timpul zgomote. Dar acesta e tulburător de familiar: un pas neobișnuit de greu și de lent, care urcă pe scară. Vede silueta unui bărbat pe hol, învăluită în umbre. Îngrozită, își trezește în liniște copiii și-i împinge în cea mai veche parte a casei, într-o cămăruță secretă. Se ascund toți în timp ce bărbatul îi caută și încearcă să-i ispitească pe copii cu promisiuni și s-o convingă pe mamă să iasă la lumină. În bezna sufocantă, femeia încearcă să-și păstreze calmul și să facă un plan. Să caute o armă sau o cale de evadare? Însă apoi îl zărește. Chipul acela. Vocea aceea. Și își dă seama că situația e și mai gravă decât se temea, pentru că știe exact cine e bărbatul — și ce vrea.

Sierra reușește să integreze idei complexe despre percepție, traumă, vinovăție și autonomie feminină, fără să lase nicio clipă din mână nervii cititorului.
ELLE

Câți dintre noi n-au avut ocazia să audă o casă veche scârțâind noaptea și nu s-au întrebat dacă nu-i mai mult de-atât? Neliniștea devine teroare în debutul fascinant al lui Sierra, de o intensitate aproape insuportabilă.
L.A. TIMES

La limita dintre thriller psihologic și horror domestic, debutul fascinant al lui Sierra îi aruncă pe cititori cu capul înainte în coșmarul cu ochii deschiși al protagonistei fără nume. Flashbackuri bine sincronizate adaugă context și emoție.
BOOKLIST

Un thriller de-a șoarecele și pisica înspăimântător, în care scârțâitul scării este uvertura unei lupte pentru supraviețuire.
WASHINGTON POST

Excepțional! Oricât de captivant de plină de suspans ar fi intriga, Sierra arată și alte puncte forte remarcabile, de la decorul fascinant de bizar până la personajul principal memorabil, prototipul de „fată bună”, minionă, împinsă la limită de ani întregi în care a fost subestimată de bărbați puternici. Cireașa de pe tort este finalul superb, surprinzător și inevitabil.
PUBLISHERS WEEKLY

Foarte puține cărți sunt atât de intense, inteligente și de-a dreptul înfricoșătoare. Citiți pe riscul vostru!
CHRIS WHITAKER

Ca un coșmar — n-o să-ți poți întoarce privirea de la ea.
SHARI LAPENA

TRACY SIERRA s-a născut și a copilărit în munții din Colorado. Este avocat și locuiește în New England, într-o veche casă colonială, unde are propria cameră secretă. Când nu scrie, își petrece timpul cu soțul ei și cei doi copii. 
Pânda de noapte
este romanul său de debut și a fost selectat pentru Fallon Book Club, inițiat de moderatorul TV Jimmy Fallon.

Fragment

în
avanpremieră

11

Cu un an înainte, pe la începutul lui noiembrie, nu mult după ce murise soacra, și‑a întrebat soțul dacă a folosit suflanta pentru frunze pe cărarea prin pădurea din spatele casei.

— Nu, de ce?

— Pe nicio porțiune a cărării? Pentru că nu sunt frunze aproape deloc pe ea.

A venit să vadă cu ochii lui. Copiii alergau și strigau pe lângă el, folosind bețe drept săbii.

În pădure era un strat gros de frunze și ace de pin. Însă poteca era curată. Șerpuia, cafenie și moale, prin pădure de parcă era folosită și întreținută cu grijă.

— Erau frunze înainte, nu‑i așa? Nu mai țin minte când ne‑am dus ultima oară pe cărare, a zis el.

— A trecut ceva vreme. E ciudat. Crezi că a curățat‑o cineva de acolo din spate?

I‑a arătat spre cărăruia de vreo 60 de metri în direcția unei porțiuni asfaltate, plină de case, de pe o stradă tip intrare înfundată, care începea de unde se termina poteca, cam la trei metri de hotarul proprietății lor.

Casa lor fusese inițial locul unei ferme de vreo 120 de hectare. Subdivizat în anii 1980, o mare parte din pământ a fost vândut de către un proprietar anterior unui dezvoltator, care l‑a transformat într‑un cartier de vile‑tip impunătoare, specifice anilor 1990, plasate pe loturi enorme.

I s‑a părut neplăcut atunci să treacă pe lângă casa lor de epocă și suprafețele întinse de pajiști, pentru a străbate cimitirul, a o lua pe poteca din pădurea cu arbori bătrâni de sute de ani, să se afle în mijlocul liniștit al unui New England perfect, de mult dispărut, ca apoi să se pome­nească brusc în lumea diferită a acelei străzi înfundate.

Îşi mijise ochii la asfaltul negru de parcă era o fata morgana. Din el a răsărit o priveliște țepoasă de ferestre semicirculare, terase cu coloane, intrări principale și uși laterale, garaje cu trei locuri, vârf de acoperiș în spatele altui vârf de acoperiș în spatele altui vârf de acoperiș. Existau camere de supraveghere strălucitoare, arbuști decorativi tunși în vase mari din lut, folie neagră de protecție a solului, piscine, piatră pe lemn pe vinil pe tencuială, plăcuțe negre cu auriu pe care scria INTRAREA INTERZISĂ. Se trezise clipind din ochi pentru a alunga iluzia că greutatea din partea de sus a acestor case le va face să se răstoarne, ca niște vapoare prost manevrate, în oceanele lor verde‑fosforescent de gazon.

Se deranjase cineva din vreuna dintre casele acelea imense cu poteca neîntreținută? Era legată cu micul tro­tuar bine îngrijit din jurul fundăturii, care se continua apoi, ajungând să se intersecteze cu aleea pentru bici­clete a orăşelului, așa că era foarte posibil ca poteca să fi enervat pe cineva cu naturalețea ei, cu faptul că nu se prea potrivea. Persoana aceea o măturase? Încercase să‑i modifice starea primitivă, sălbatică, pentru a semăna cu rondurile lor de flori cu margini precis trasate?

— Nu cred că ar veni pe proprietatea noastră, a zis soțul ei. Cred că a fost doar vântul.

— Poate sunt fantomele, zâmbise larg fetiţa.

Ea i‑a surâs fiicei, mișcându‑şi degetele înspăimântător:

— Da! Venind pe potecă din cimitir.

— Cu ce, cu greble? Mături? a întrebat soțul, făcând‑o pe fetiţă să chicotească.

— Nu există fantome! Nu‑i așa, mami?

Fiul lor părea sigur de sine, dar apoi o trăsese de mână, uitându‑se în sus la ea cu ochi mari.

— Așa este. Nu există fantome. Doar glumeam.

— Nu m‑ar deranja niște fantome care să facă treabă prin curte, a zis soțul, iar ea îl lovise afectuos cu umărul în brațul puternic.

— Ciudată chestie, a mormăit el foarte încet.

După vreo lună, l‑a găsit uitându‑se de‑a lungul pote­cii în timp ce copiii își dezgropau toboganul și leagănele de sub o zăpadă timpurie.

— Ce e?

— Nu e prea multă zăpadă comparativ cu restul proprietății. E ciudat.

Într‑adevăr, poteca se vedea chiar și prin omătul de­pus. O adâncitură îi marca dimensiunile, de parcă cineva o curățase cu lopata chiar înainte să se oprească ninsoa­rea, menținând un strat moale, dar extrem de subțire.

— Poate că a fost apărată de copaci, care au reținut zăpada?

Se uitară împreună în sus, la hățișul de crengi ce se arcuia deasupra potecii.

— Însă zăpada este peste tot mai mare. Chiar și în par­tea cea mai deasă a pădurii.

— Crengile cu siguranță au reținut din ea, totuși? Sau ar putea fi vântul. Poate că zăpada din pădure pare mai mare pentru că s‑au format troiene din omătul viscolit de pe cărare.

— Mda. Poate că poteca e ca un fel de culoar pentru vânt? Zăpada ajunge să fie măturată de el. Asta ar explica și de ce nu sunt frunze pe cărare.

Se uitaseră amândoi lung, cu mâinile în șolduri, co­piii jucându‑se în spatele lor, de cealaltă parte a cimitiru­lui, în zăpada proaspăt căzută.

— Vreau să fac o femeie de zăpadă, insista fetiţa.

— E un bărbat de zăpadă, răspundea băieţelul, după glas părând a fi gata‑gata să plângă. Pentru că am o căciulă de băiat pentru el.

— Copii, nu vă certați, se răsucise să‑i dojenească. Nu e ca și cum oamenii de zăpadă au gen. Nu sunt bărbați sau femei. Doar oameni de zăpadă.

A simţit imediat un moment de regret când a zărit privirea pusă pe şotii a fiicei.

— Hai să‑i punem părți intime ăstuia! a zis fetița.

— O, Doamne, copii, vă rog, să nu care cumva să puneți părți intime pe omul… persoana de zăpadă.

Copiii chicotiseră. Știa că, în spatele ei, deja sculptau organe genitale din zăpadă, de un tip sau altul, de dimen­siuni exagerate. A hotărât să nu se lase atrasă mai mult în această bătălie, acum că micuții măcar nu se mai certau.

— Un strat de doar câțiva centimetri de zăpadă pe po­tecă, aproape 30 de centimetri peste tot în jur, a zis soțul. Nu pricep.

— E ciudat, a încuviințat ea.

— Eu tot cred că sunt fantomele! le‑a strigat fetiţa. De Halloween, fantomele au avut fustele alea lungi. Astea mătură cărarea.

— Fuste?

— Știți voi, ca niște cearșafuri.

— Vrei să zici așa cum se costumează oamenii în fan­tome folosind cearșafuri?

— Da.

— Știm că doar încerci să‑ți sperii frățiorul, a mustrat‑o soțul. Nu e frumos din partea ta.

— Ar putea fi căprioare? s‑a întrebat ea. Țin minte, de când eram copil, că făceau cărări prin crângurile de plopi‑tremurători. De la atâta umblat, se croiau poteci până la pământ. Dacă ar fi multe căprioare, e o explicație. Ba chiar ar explica și de ce nu e așa multă zăpadă aici iarna. S‑ar putea s‑o taseze căprioarele.

— Pun pariu că asta e! Dacă nu vezi căprioare pe aici, înseamnă doar că nu te uiți cu destulă atenție, a zis el.

— Sunt sigură că asta e, a întărit ea.

În noaptea aceea, băieţelul a trezit‑o lovind‑o puter­nic cu degetul direct între ochi.

— Am văzut o fantomă, a șoptit.

— Lasă‑mă să ghicesc, i‑a răspuns, pe când îl băga îna­poi în pat. Fantoma asta era într‑un cearșaf?

— Nu, a spus băiețelul, căscând. A vrut să‑l urmez la parter, pe scări.

În noaptea următoare, a trezit‑o iar, strângând‑o ușurel de gât cu mânuța. A trezit‑o şi în noaptea urmă­toare, trăgând‑o de pleoapa închisă.

— O fantomă. Vrea să mă joc cu el. Pot să las lumina aprinsă?

— Nu te lasă să dormi deloc, i‑a spus soțul. Trebuie să oprim asta din fașă.

Deloc surprinzător, a apelat la fotografie pentru a rezolva problema. A cumpărat un aparat de fotografiat cu funcție video, specializat în fotografii și captură video din natură, ce era conceput astfel încât să poată fi prins cu bandă cu arici în jurul unui copac. Se activa la mișcare, avea o carcasă de tip camuflaj, se alimenta solar și era re­zistent la apă. Soțul ei făcuse mare tam‑tam din montarea lui, îi chemase pe copii să‑l ajute. A îndreptat lentila apa­ratului de fotografiat spre locul unde se termina cimitirul și începea poteca. A doua zi de dimineață, au vizionat filmulețul, înghesuiți deasupra micului ecran încastrat în partea din spate a aparatului, sub o clapetă de protecție.

Filmulețul le‑a arătat căprioare mergând una după alta pe potecă, tăcute și lipsite de culoare, dar cu ochii scăpărând, luminați de vederea nocturnă, prin vârtejurile de zăpadă suflată de vânt.

Soțul ei lovise ușurel ecranul.

— Vedeți asta? În mod sigur, cum copacii sunt atât de deși acolo, poteca e ca un tunel de vânt. Nu e de mirare că arată atât de bine.

— Căprioare‑fantomă! zisese băieţelul, printre hohote de plâns, acoperindu‑și fața.

Ea își mijise ochii la ecran. Cu ochii lor strălucitori și învăluite de nori albi și mișcători de zăpadă, a văzut, cu uimire, că animalele dădeau o senzație neliniștitoare de supranatural.

— Minunat, a bombănit, rezemându‑și, obosită, fruntea de umărul soțului. Căprioare‑fantomă. Asta e, cel puțin, o treaptă mai sus față de o scară bântuită?

— Priviți! a arătat fetiţa spre ecran. Fantomele nu fac caca!

Într‑adevăr, un cerb se oprise în fața camerei, își ridi­case coada și se pusese pe treabă.

Băieţelul s‑a luminat la față, apoi a început să apla­ude și să râdă.

— Caca! Fantomele nu fac caca! a țipat.

Ea și soțul ei au bătut palma discret.

— Îți mulțumesc, i‑a șoptit ea.

El a pus aparatul la loc pe trunchiul copacului, însă nu au mai avut nevoie niciodată de dovezi antifantome. Băieţelul încetase să o mai trezească plângându‑se de o fantomă obraznică pe scări, iar ea și soțul erau mulțumiți că o cărare des folosită de căprioare și vântul, ce bătea în regiune constant dinspre nord‑vest în anotimpul rece, ex­plicau bizara curățenie a potecii și aspectul ei neobișnuit.

Acolo, în ascunzătoare, simți cum o străbate ca o revelație ideea potecii și a întinderii ei curățate de zăpadă de către vânt. Era alegerea evidentă. Toate acele vile ar­tificiale erau cea mai apropiată sursă de ajutor posibilă.

Rămâi pe sub streșinile casei, ca să fie mai puțină ză­padă. Lasă‑te în jos în dreptul ferestrelor, ca să nu fii văzută. Vreo 30 de metri până la cimitir. Vreo 75 de metri pe cărare până la casele alea. E un pic mai departe, dar e mult mai bine decât distanța aia la deal până la locuința asistentei medi­cale. Ai fi în spatele casei. Nu dă nicio fereastră în direcția aia. N‑ai fi atât de expusă.