Fragment
în
avanpremieră

ATUNCI

Astăzi ne vedem iar cu prietenii mamei. Verifică pen­tru a zecea oară dacă îmi stă bine costumul.

— Ești ca un prințișor, spune ea, aranjându-mi cravata.

Apoi își linge palma și îmi turtește părul cu mâna. Nu înțeleg de ce are atâtea emoții, nu ea trebuie să facă ceva. Stăm în curtea din față, așteptăm să ajungă mașinile. A trecut ceva timp de când ne-au vizitat ultima dată. Ai fi zis că n-o să mai vină niciodată aici. Auzim prima mașină, care merge încet, dar pietrișul scrâșnește sub an­velope și o trădează înainte să treacă de copaci.

— Au ajuns, spune mama, aranjându-și bluza. Du-te repede înăuntru! Ai grijă să nu te vadă nimeni până nu e momentul.

— Trebuie să le creștem așteptările, ne spunem eu și mama, nas în nas.

Râde în hohote, iar eu aprob din cap și fug în casa cea mare. Am mai făcut asta de multe ori până acum. Dar de data asta e diferit. Pentru prima dată după multă vreme, nu o să fiu cu totul acolo. Este ceva ce am învățat recent; pot fi în mai multe locuri simultan. Pot sta cu prietenii mamei fără să fiu în totalitate prezent. În timp ce vorbesc cu ei, mă pot gândi la alte lucruri, pot face alte lucruri. Cum ar fi desenul de care mă ocup în camera mea. Pot să mă concentrez pe el, pe culori, pot să încep să-l colo­rez cu creioane și să fiu atent să nu depășesc contururile.

Când i-am spus prima dată mamei, nici nu a vrut să audă. Era îngrijorată de ce ar crede oaspeții dacă nu eram adunat. Apoi s-a răzgândit.

— Nu au mai venit pe aici de ceva vreme, așa că hai să-i fierbem puțin, mi-a zis. Până când chiar contează.

Mă ascund în camera mea de la etaj și mă uit prin perdea la curtea cu pietriș din fața casei. Perdeaua e roșie cu flori negre, totuși destul de subțire încât să văd prin ea dacă nu aprind nicio lumină. Dar colorează tot ce văd în roșu și în negru. Sunt trei mașini în curte. Vor mai veni și altele. Aprind lustra, mă așez la birou și scot desenul, însă deschid și o carte pentru a începe să citesc. Cartea se numește Insula comorii. Mi-a dat-o mama. E scrisă ciudat și pare veche. Dar o citesc oricum. Va trece un timp până când mama va bate la ușă. Dar o parte din mine continuă să se uite pe geam, continuă să numere mașinile. Oricâte lucruri aș face simultan, acea parte din mine este mereu îngrijorată.

După o vreme, aud o bătaie în ușa cea groasă. Asta înseamnă că a sosit momentul. Îmi ciufulesc părul, părul cu saliva ei în el, și deschid ușa. Mama stă în fața mea, zâmbind. Cred că zâmbește prea larg.

Coborâm la parter, în salon, în timp ce o altă parte din mine continuă să se gândească la desen, iar o alta este concentrată pe Jim și pirații din Insula comorii. Foarte, foarte concentrată.

MARȚI

În această noapte, David nu are visul acela. Dar nici nu doarme. În ciuda sfatului lui Johan, a refuzat din nou să ia pastilele. Așa că stă treaz de la miezul nopții. Nu știe dacă îi este rău ca efect secundar al faptului că nu și-a luat tratamentul sau dacă este doar oboseală acută.

În încercarea de a lupta cu senzațiile de disconfort, se întinde pe partea patului în care Florence a dormit noaptea trecută. Deși a schimbat așternuturile, încearcă să îi simtă mirosul. Să găsească conturul corpului ei lu­minat de stele. Dar nu miroase decât a cearșafuri curate. În mod normal, exact așa îi și place. Curățenie și ordine. Nicio urmă a ceea ce a fost. Dar creierul inventează lu­cruri ciudate în toiul nopții și chiar acum, când lumea este învăluită în umbre și este ușor să te pierzi, simte că ar fi fost mai bine dacă mirosul ei ar fi fost acolo. Dacă ea ar fi fost acolo.

Scutură din cap în întuneric. Știe exact de unde vin aceste sentimente. Cum se întâmplă adesea când este sin­gur, nu se simte întreg. Ca și cum o parte din el lipsește. A simțit asta toată viața. O gaură în suflet căreia nu-i poate distinge contururile. Un psiholog amator ar spune că îi lipsește un partener de viață, dar ceilalți oameni nu au fost niciodată soluția. Nu, gaura are legătură doar cu el. Ca și cum ar fi pierdut o parte din el însuși.

La 5 dimineața renunță și se rostogolește jos din pat. Nu în cea mai bună dispoziție. Îl doare tot corpul. Coboară în living. Pe măsuța de cafea se află puzzle-ul neterminat. O mie de piese. Modelul este posterul unuia dintre filmele sale preferate, Interstellar al lui Christopher Nolan. Îi plac în special părțile din film în care timpul este relativ. Cum se întâmplă la sfârșit, când personajul principal călătorește înapoi în timp pentru a-și vizita fiica pe când era copil. Dar nu asta este partea interesantă a puzzle-ului. În realitate, contează că nu este terminat.

— Maximum zece piese, murmură în sinea lui. La urma urmei, e doar ora 5.

Întotdeauna i-a fost dificil să treacă pe lângă un puzzle neterminat. Îi tremură tot corpul numai la vederea unuia. Găurile care ar trebui complete. Marginile neregu­late de unde lipsesc piese. Modelul care nu este complet.

Sakura a înțeles totul greșit și crede că lui îi plac puzzle-urile, așa că îi oferă mereu unele drept cadou. Are patru puzzle-uri pe care încă nu le-a desfăcut, primite de la ea. Nu are puterea să îi spună nimic. Dar odată și odată ar trebui să-i explice că el de fapt urăște puzzle-urile. Urăște să simtă obligația de a le termina. De aceea a început să aibă mereu un puzzle neterminat în casă. Ca terapie. Nu este ceva ce Johan i-a sugerat, ci lui însuși i-a venit ideea. E un fel de hobby CBT1, bănuiește el. Regula este că, dacă se așază să facă puzzle-ul, ca în clipa de față, nu are voie să îl termine.

— Nu mai mult de zece piese, își repetă în sinea lui.

La ora 7, Kreskin se trezește ca un somnorilă ce este. Câinele vine și se lovește de piciorul lui David, care cască puternic și se întinde. Spatele îi indică faptul că a stat aplecat două ore întregi. Au fost cu mult mai mult de zece piese. Dar măcar nu l-a terminat.

— Terapia curului, spune el, căscând din nou. Nu-i așa?

Kreskin mârâie ușor, ca și cum ar simți cât de obosit este David. Nici măcar când David îi propune o plimbare de dimineață, buldogul nu se transformă în imitația lui obișnuită de bilă de pinball.

Plouă cu găleata afară. Când se întorc în casă, David trebuie să îl usuce pe Kreskin cu un prosop de baie mare, deși câinele este mic. Kreskin se întinde în coșul său din bucătărie în timp ce David își usucă părul și se ocupă de balta de apă formată în hol. Apoi pune de cafea. În timp ce mirosul începe să se răspândească prin bucătărie, își conectează laptopul la priză și se așază la masă.

Avantajul de a te trezi devreme este, desigur, că poți rezolva multe lucruri. Când e aproape ora 10, nu numai că a băut patru cești de cafea, dar a rezolvat și cea mai mare parte a sarcinilor zilnice de la muncă.

Se întinde până îi trosnește spatele. Trebuie neapărat să meargă să facă puțină mișcare. Kreskin pare să se fi să­turat să joace tare și se uită la David cu o privire care îi explică limpede lui David că a uitat toată dimineața să-i adreseze complimente și că ar face bine să se revanșeze zdravăn.

— Cine-i cea mai frumoasă mingiuță de cauciuc din lume? întreabă David, mângâindu-l pe urechi.

Câinele închide ochii de plăcere. Cât de discret poate, David ia o minge roșie de pe jos, de sub masă. Kreskin deschide un ochi. Câinele i-a ghicit intenția deja.

— Adu mingea! strigă David, aruncând-o în hol.

Kreskin nu irosește timpul, se duce după minge ca și cum aceasta l-ar fi jignit personal. David se uită la ceas. Mai sunt două minute până la ora 10. Timpul să o sune pe acea Paulina Mentzer. Măcar să termine odată și cu asta. Îi caută numărul de telefon în e-mail. Sunetele ape­lului încep să se audă în timp ce Kreskin se întoarce cu mingea. David o aruncă din nou, iar Kreskin se duce după ea cu aceeași înverșunare ca data trecută. Lasă te­lefonul să sune de zece ori, dar Paulina Mentzer nu răs­punde. Ciudat. David închide și verifică dacă a format numărul corect.

Kreskin se întoarce din nou. Se așază cu mingea între labele din față și îi arată cine este șeful. Pentru orice even­tualitate, David mai sună o dată. După un apel la fel de lung ca data trecută fără ca Paulina Mentzer să răspundă, renunță. Măcar a încercat.

David se întoarce la Backlog, programul numit așa în mod ironic, cu care lucrează la firmă, pentru a vedea dacă a mai apărut ceva ce trebuie rezolvat. Pare a fi o zi liniștită astăzi. Și nicio ședință programată în calendar. Se întinde din nou. Spatele îl doare mai puțin.

— Kreskin, ce zici de încă o plimbare? îi strigă câi­nelui. Poate că nu ne-am udat destul data trecută. Aduci tu lesa?

Kreskin scoate un lătrat de fericire pură. Starea proastă de dimineață a dispărut. Abandonează mingea ronțăită și dispare în hol atât de repede, încât aproape că stârnește curenți de aer.

Nici măcar ploaia nu-i poate strica buna dispoziție, iar David râde sub umbrelă, privind cum câinele ud leoarcă descoperă lumea din nou. Dar David știe că va trebui să fie mai concentrat când se vor întoarce. Nu vrea să riște să-l tulbure un apel telefonic despre care habar nu are unde ar putea duce, așa că încearcă să mai sune de câteva ori în timpul plimbării. Niciun răspuns. Orice ar fi vrut Paulina Mentzer ieri, pare evident că nu era foarte important.