Fragrancia

de
Paul Richardot

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection. Crime
Titlul original: The Midnight Feast
Traducere: Liliana Urian
Număr de pagini: 256

.

Ce-ar fi dacă ai putea retrăi cele mai prețioase amintiri prin parfumurile lor?
Această imersiune în trecut este ceea ce compania Fragrancia oferă unui număr mic de aleși datorită SVM, o substanță psihotropă.
Dar, pe măsură ce rețelele ilegale se înmulțesc, Fragrancia este nevoită să-și secretizeze activitatea.

Oficial, Hélias, 24 de ani, este aromaterapeut, dar de fapt se pregătește să devină olfat pentru Fragrancia, fiind capabil să traducă o amintire într-o formulă chimică. Cine ar fi crezut că hipersensibilitatea de care suferă l-ar putea ajuta să-și dezvolte un extraordinar simț al mirosului? După ce o cunoaște pe Nora, mâna dreaptă a fondatorului Fragrancia, gata să facă orice pentru a apăra interesele acestuia, Hélias se trezește implicat într-o anchetă a poliției și descoperă curând că și crima are un miros…

„Fragrancia, thrillerul olfactiv despre care se vorbește peste tot, are multe calități: universul original, partea high-tech, suspansul și ritmul alert, în stil american.”
LIVRES HEBDO

O lucrare singulară care pare să dețină formula succesului.
HARPER’S BAZAAR

Ai visat vreodată să devii anchetator într-o investigație absolut palpitantă? Știi genul ăla de povești pe care nu le poți lăsa din mână și te găsește 1 dimineața citindu-le? Ei bine, Fragrancia, romanul inedit al lui Paul Richardot, te va transporta într-o lume absolut fascinantă.
BIBA

PAUL RICHARDOT a crescut în Mayenne.
Absolvent al École Supérieure du Parfum din Paris, el activează în prezent în industria cosmetică franceză.
Fragrancia este primul său roman.
„În Fragrancia am vrut să vorbesc despre o experiență universală și puternică: amintirile pe care le trezesc spontan mirosurile familiare și felul în care aceste mirosuri ne pot face să călătorim în trecutul nostru. Lumea mirosurilor și scrisul sunt pasiunile pe care le-am împletit în acest roman și, ca în cazul unui parfum, am încercat să creez o poveste amețitoare, luxuriantă și unică.”
PAUL RICHARDOT

Fragment
în avanpremieră

23

Pierdută în gândurile ei, Audrey nu auzi hărmă­laia studentelor care scăpaseră de ultimul curs. Dreaptă, impasibilă, doar ochii ei scânteietori trădau o suferință profundă. Își veni în fire câteva secunde mai târziu. Se aplecă, scotoci în rucsac, scoase din el o cutiuță pentru pastile, o deschise și luă una. Nu mai erau în clasă decât ea și profesorul. Prea ocupat să‑și sorteze notițele, acesta îi ignora prezența. Ea se ridică fără zgomot și părăsi la rându‑i sala.

Astăzi era prima dată când se întorcea la școală după agresiune. Un moment delicat, dar necesar. Ziua se desfășurase mai bine decât se așteptase. Mulți studenți veniseră să o vadă pentru a o susține. Dar și câțiva curioși, pentru a obține detalii despre evenimentele care avuse­seră loc în timpul petrecerii de la Émilie. Aceștia plecaseră decepționați; Audrey nu‑și amintea nimic. Dificultatea refacerii interesează adesea mai puțin decât brutalitatea agresiunii.

Abia ajunse pe culoar, că mintea începu să‑i rătă­cească din nou, făcând speculații cu privire la progre­sul anchetei. Făcuse schimb de numere de telefon cu Ali Abbad, inspectorul care se ocupa de dosar, când se dusese la comisariat să depună plângere. „Dacă ai cea mai mică amintire sau dacă vrei pur și simplu să vorbești pentru că lucrurile nu merg bine, nu ezita să mă con­tactezi.“ Atitudinea lui i se păruse prevenitoare. Nu asta era imaginea pe care o avea despre poliție. Totuși, când cerea informații despre progresul investigațiilor, mesajele inspectorului nu erau niciodată satisfăcătoare. Îi vorbea despre lentoarea administrativă, despre termenul pro­cedural și despre piste false. Scria rezumate prudente, moderate.

În mijlocul acestei după‑amiezi și în ajun de week­end, coridorul se golise de figuranți. Afară începuse să plouă tare. Zgomotul picăturilor pe geamuri te ducea cu gândul la niște aplauze puternice. Scotoci din nou în rucsac și scoase o umbrelă pliabilă. Abia după ce ieșise din clădire, trezindu‑se la mila naturii, remarcă spițele lipsă. În timp ce fugea să se adăpostească în stația de autobuz, văzu pe cealaltă parte a străzii silueta atletică și familiară a lui Émilie. Aceasta se îndrepta spre centrul orașului. De la agresiune, Émilie nu se mai interesase de ea. Deși această atitudine era oarecum normală, relația lor fiind una furtunoasă și instabilă, circumstanțele o îndreptățeau pe Audrey să fie supărată pe ea. Ce fel de persoană ar ignora o prietenă care trecea printr‑o asemenea încercare? Rănită, Audrey vru să lămurească lucrurile. Încercă să o strige, dar ploaia torențială îi aco­peri vocea. Avea două posibilități: să alerge după ea cu umbrela ei stricată sau să‑i trimită un mesaj astfel ca ea să se întoarcă. Văzând‑o pe Émilie cum se îndepărtează, o alese pe a doua. Căutând‑o în telefonul ei, Audrey des­chise schimbul de mesaje. „Totul e bine?“ Era prima dată când citea acest mesaj expediat de Émilie. Probabil că dăduse click pe el din greșeală. Dar când? Verifică data și ora. Inima îi sări din piept. Cu un nod în gât, apăsă pe tasta de apel. Mai departe, dincolo de perdeaua de ploaie, silueta se opri, căută în buzunarul gecii parka, își scoase celularul, așteptă câteva secunde în fața ecranului aprins și în cele din urmă răspunse.

— Ce‑i cu mesajul ăsta?

— Care?

Vocea lui Émilie părea că vine din străfundul pămân­tului.

— Cel pe care mi l‑ai trimis la ora 4 dimineața în noap­tea în care am fost violată.

Un moment de tăcere. În mijlocul străzii, doar ploaia îndrăznea să se exprime.

— Răspunde‑mi.

— Lasă‑mă în pace, Audrey.

— Dacă ai văzut ceva, spune‑mi. De‑a ce te joci?

Un nou moment de tăcere. Și mai apăsător decât cel dinainte. Fără să‑și dea seama, Audrey părăsise adăpostul autobuzului și stătea la marginea trotuarului. Apa i se prelingea peste tot și era udă leoarcă. Părul i se lipea pe tâmple. Cu ochii în lacrimi, își rugă prietena stăruitor.

— Te implor, spune‑mi ce știi.

Vocea îi era pierită. Émilie bolborosi o scuză și închise. Sufocându‑se, Audrey privea neputincioasă la fuga celei care, până de curând, o considerase prietena ei. N‑avea puterea să alerge după ea. De altfel, i se părea imposibil să se miște, într‑atât de moi își simțea picioarele. Lacrimile începură să‑i curgă la un moment dat, contopindu‑se cu picăturile de ploaie. Brusc, se simți singură. Abandonată, trădată. Fu cuprinsă de resentimente. De o mânie amară.

Rănită în amorul propriu, scrise la repezeală un SMS și apăsă pe „Trimite“.

Tolănit pe canapea, Abbad trebui să împingă o cutie de pizza goală rămasă de la masa de prânz pentru a‑și lua telefonul și a citi mesajul primit. „Émilie îmi ascunde ceva despre noaptea agresiunii mele.“ Cuvintele lui Audrey îi strânseră inima. Se ridică și începu să meargă în lung și‑n lat prin living. Abbad nu putea să‑i spună cumplitul adevăr. Încă din momentul în care Nora îi vorbise despre acel „Totul e în regulă?“, cu două zile în urmă, pusese mai multă presiune pe Émilie pentru a o convinge să vorbească. Chiar de la început, intuiția îi spusese să nu aibă încredere în ea și se felicita că o ascul­tase. Émilie ascundea ceva, iar acum până și Audrey își dădea seama de asta.

Nu e nevoie să fii mare inspector, își zise el.

De câte ori menționase numele lui Simon în prezența lui Émilie, aceasta se închisese complet în muțenie. Știa că mărturia ei era esențială pentru a‑l demasca pe influencer. Dar în ciuda promisiunilor de protecție și de ștergere a înregistrării video, presupunând că aceasta exista, nu obținuse nimic. Studenta continua să susțină că expediase acel mesaj la începutul serii și că, din cauza rețelei supraîncărcate, nu fusese expediat decât în cursul nopții. O ipoteză infirmată de echipele Norei. Însă Émilie nu renunța la versiunea ei. Adevărul era că, de teama represaliilor, tânăra preferase să o sacrifice pe Audrey.

„Mă ocup de asta.“ Un nou SMS ponderat din partea lui, nici nu mai știa al câtelea.

Chestia asta îl termina pe dinăuntru. Se ridică, se duse în bucătărie și își stinse chiștocul în chiuvetă. Între aceasta, frigiderul care nu conținea decât o jumătate de lămâie scofâlcită uitată în ușă, și șosetele lui care zăceau aruncate peste tot prin casă, mediul lui duh­nea a singurătate. Repetase atât de des scuza penibilă că munca lui e prea cronofagă pentru o viață de cuplu, încât ajunsese s‑o creadă. Câteva aventuri pe ici, pe colo, dar nimic durabil. Firea lui taciturnă le venise de hac tuturor relațiilor. Imediat ce o legătură devenea mai intensă, iar cuplul se apropia de momentul fatidic în care era de bonton să‑ți exprimi emoțiile, Ali cobora în cală pentru a sabota nava. Adevărul era că nu trăise niciodată acele sentimente extraordinare care te împing să înfrunți oceanele, să escaladezi munții și să‑i cedezi celuilalt ultima bomboană Ferrero Rocher. De fapt, da. Se întâmplase. O singură dată. Cu 20 de ani în urmă, o femeie îi bulversase viața. Doi ani de iubire pură care îl lăsaseră cu răni adânci. Se gândea deseori la ea. Mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Își amintea mai ales o frază pe care i‑o spusese cândva. Tocmai intrase în poliție, fără ambiția de a face o carieră din asta, și se plânsese că zilele petrecute în spatele biroului i se păreau lungi și monotone. După părerea ei, dacă era normal să zâmbești când totul mergea bine, trebuia să te minunezi și când totul părea banal: „Rutina e o fericire discretă“, îi mărturisise ea. Nu uitase niciodată aceste cuvinte. Astăzi, ar fi dat orice să mai guste o ase­menea fericire. Dar femeia plecase, luând cu ea fericirea unei vieți împărtășite. Se întorsese în brațele fostului soț, tatăl copilului ei. Un adevărat idiot, pe deasupra. De atunci, nu trecea nicio săptămână fără să îi fie ciudă pe el însuși că nu încercase să o împiedice să facă această alegere jalnică.