ÎȘI TRĂIEȘTE ULTIMELE ZILE SAU VA FI SALVATĂ LA TIMP?

Un oraș în pragul colapsului. O mamă disperată. Un coșmar căruia doar Helen Grace îi poate pune capăt.

DISPĂRUTĂ, DAR NU UITATĂ

Un război între bande cuprinde orașul, iar poliția este atacată din toate părțile. Dar inspectorul detectiv Helen Grace sfidează ordinele directe și se ocupă de cazul unei adolescente dispărute.

PIERDUTĂ, DAR NU SINGURĂ

Mama lui Naomi are nevoie disperată de ajutor – iar Helen este singura ei speranță. Păstrând ancheta secretă, ea face o descoperire tulburătoare: mai multe persoane au dispărut de pe străzi…

O VOR GĂSI LA TIMP?

Uneori adevărul se ascunde la vedere. Dar demonstrarea lui este cu totul altă chestiune. Ceasul ticăie – iar singura persoană care o caută pe Naomi este pe cale să-și găsească un adversar pe măsură.

Aceasta este a douăsprezecea carte din seria Helen Grace, dar seria pare la fel de proaspătă ca la început. Îmi place cum Helen Grace merge împotriva curentului pentru a face ceea ce este corect și își urmează instinctul.
PORTABLE-MAGIC.COM

Arlidge scrie în capitole scurte, pătrunzătoare și explozive, care accelerează ritmul, sporind în același timp tensiunea.
LIVE AND DEADLY

Pur și simplu creează dependență!
THE SUN 

M.J. ARLIDGE
(n. 1974)
lucrează de peste 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 volume din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica, precum și romanul Ochi pentru ochi.

Fragment
în avanpremieră

Capitolul 9

Și-a lipit spatele de cărămida rece; era neliniștită și năucită, dar alertă. Naomi petrecuse o noapte înspăimântătoare în beznă totală, reluând în minte evenimentele șocante ale răpirii sale, în timp ce-și imagina ororile care aveau să vină. Țevile de apă gemeau, pe lângă ea treceau insecte și undeva, în apropiere, o siluetă invizibilă tușea, gemea și striga în somn. Pierduse complet noțiunea timpului, telefonul și ceasul îi fuseseră luate, iar noaptea părea fără sfârșit. Minutele se târau fără nicio eliberare, nicio ușurare, dar acum în sfârșit începea să se strecoare în încăpere o lumină ștearsă, o așchie strălucitoare care acoperea baza peretelui cu balamale, lucirea ei reușind să-i ofere lui Naomi o vedere încețoșată a împrejurimilor. Era doar un punctuleț, dar s-a simțit copleșită de apariția neașteptată a luminii, care-i confirma că soarele chiar răsărea și apunea, că lumea reală chiar exista în continuare, că nu fusese transportată în cine știe ce iad subteran.

A mijit ochii și s-a străduit să întrezărească ceva prin penumbră. Era într-un fel de celulă, înlănțuită de perete

într-un spațiu claustrofobic, rece și umed. Spațiul micuț avea 3 pe 3 metri, cu tavanul jos și înghesuit, fără niciun fel de mobilier sau decorațiune. O țeavă de apă șerpuia în colțul ei de încăpere, dar în rest nu mai era nimic. Însoțitoarea sa era întinsă pe podea la doar un metru și jumătate de ea, cu fața întoarsă. Era blondă, înaltă și subțire, iar silueta delicată era vizibilă chiar și prin tricoul pătat care atârna pe ea, lăsat și larg. Ținuta amărâtă era completată de o pereche de pantaloni de trening uzați și niște șosete rărite și pline de pete.

Înviorată de îmbunătățirea modestă a vizibilității, Naomi s-a uitat în jur. Căuta o cale de scăpare — o spărtură în perete, un punct slab în tavan —, dar cum n-a găsit nimic, și-a îndreptat atenția spre legături. Lanțul prins de gleznă era greu și solid, fixat de o placă din perete cu un inel zdravăn, însă a tras de el cu toată puterea, hotărâtă să-l smulgă.

— Haide, haide… a spus ea icnind și forțându-și toate tendoanele. Mișcă-te, nenorocitule…

A tras și a smucit cât putea, gemând de efort, dar străda­nia s-a dovedit zadarnică, pentru că lanțul refuza să cedeze. Înjurând, Naomi i-a dat drumul și s-a îndreptat spre uși. Ar putea ele să fie calea ei de ieșire? S-a aruncat spre pere­tele fals, hotărâtă să găsească o priză. Însă temnicerul își făcuse lecțiile: lungimea lanțului îi permitea doar să atingă cu vârful degetelor ușile încuiate, dar nu și să se arunce în ele. Extenuată și frustrată, și-a lăsat mâinile pe genunchi, luptându-se cu panica pe care o simțea amenințând s-o copleșească. Era hotărâtă să rămână tare și sfidătoare, însă n-avea cum să scape de realitatea amară. Acum asta era lumea ei: patru pereți, un lanț și o colegă de cameră misterioasă.

Ca la un semn, fata a început să tușească; o tuse pro­fundă, chinuitoare care a făcut-o pe Naomi să tresară. Părea sălbatică, dureroasă, sângeroasă, ca și cum fiecare criză îi mai fura puțin din putere. Naomi nu mai auzise niciodată așa ceva și era tulburată.

— Hei, ești bine? a întrebat instinctiv, cu îngrijorare în glas.

Tusea a continuat, dar fata nu s-a mișcat.

— Pot să fac ceva? Ai apă pe undeva sau…?

Fata a reușit să se controleze, tusea s-a stins treptat, dar tot nu i-a răspuns.

— Apropo, pe mine mă cheamă Naomi, a spus ea vesel. Și n-ai de ce să te temi, nu vreau să-ți fac nimic rău. Poate că dacă te ridici puțin…

— Nu vorbi!

Însoțitoarea ei șuierase cuvintele, concis și impera­tiv. Naomi a rămas o clipă fără cuvinte, uluită de tonul agresiv.

— Cum adică? a întrebat ea când și-a recăpătat graiul. Întrebam doar dacă…

— N-o să-i placă, a întrerupt-o fata hotărât, punând capăt discuției.

Naomi a rămas uitându-se la ea șocată. Ce dracu’ îi făcuse bărbatul ăsta ca să fie așa de speriată? Atât de hotărâtă să evite orice discuție? Totuși, înainte să apuce să întrebe, a văzut-o pe adolescentă mișcându-se, ridi­cându-se de pe podea și ducându-se repede în celălalt colț al încăperii. O clipă, Naomi a fost nedumerită, dar apoi a auzit pași care se apropiau, niște pași grei, hotărâți. Temnicerul lor se întorsese.

S-a retras în colțul ei, abia reușind să ajungă când s-au deschis ușile. Efectul a fost nimicitor când lumina

strălucitoare a invadat interiorul, orbind-o și făcând-o să țipe. A ținut ochii strâns închiși, așteptând să i se obișnuiască vederea, dar, când i-a deschis din nou, l-a găsit pe bărbat dominând-o cu înălțimea lui.

— Scoate-ți hainele!

— Du-te naibii! a șuierat ea.

— Scoate-ți hainele și bijuteriile și pune-ți ăsta, a con­tinuat el, fără să-i ia în seamă protestele și aruncând un trening murdar la picioarele ei.

Când răpitorul s-a întins și a tras-o în picioare, Naomi era crispată toată, cu simțurile în alertă.

— Dă-te de pe mine! a țipat ea, opunându-se.

— Fă ce-ți zic!

— Du-te dracului, nenorocitule!

Fără să se gândească, Naomi l-a scuipat în față. O clipă, bărbatul a părut surprins de sfidarea fățișă, dar pedeapsa fetei n-avea să întârzie prea mult, pentru că dosul palmei lui a plesnit-o peste obraz, aruncând-o în peretele de cărămidă prăfuit. Naomi simțea că o lasă picioarele, dar agresorul a lipit-o de perete, profitând de dezorientarea ei temporară ca să-i scoată brățara, cerceii și lănțișorul cu medalion pe care era scris numele ei. Acum trăgea de inelul pe care i-l dăduse mama anul trecut, de Crăciun, însă degetul fetei era prea umflat ca să-l poată scoate și, înjurând urât, bărbatul a renunțat. S-a concentrat în schimb asupra hainelor, trăgând de pe ea hanoracul și tricoul și smucindu-i blugii. Naomi a încercat din nou să i se opună, dar un pumn brutal în stomac i-a retezat orice rezistență. Rămasă fără aer, fata s-a prăbușit la podea, lăsându-l să-i scoată ghetele Doc Martens și, după ce i-a desfăcut lanțul, să-i dea jos și pantalonii.

— Acum îmbracă-te!

Transpirat și răsuflând greu, a privit neclintit cum Naomi și-a tras furioasă treningul pe ea. Nu-i venea bine, nu era curat, dar măcar însemna că nu se apără doar cu lenjeria de corp pe ea. Mulțumit, bărbatul s-a aplecat și i-a prins la loc lanțul pe gleznă, după care s-a ridicat și a ieșit.

Naomi a rămas pe podea, cu inima bătând cu putere. Ce făcea bărbatul ăsta? Unde-i ducea lucrurile? Și ce avea de gând în continuare? Încă o dată, Naomi s-a dus în colțul ei, hotărâtă să reziste oricărui atac, oricărui abuz, dar spre surprinderea ei, când s-a întors, bărbatul aducea două castroane metalice prăpădite.

— Mănâncă! a ordonat el și a depus mâncarea pe podea în fața ei, după care s-a întors și a făcut același lucru și cu cealaltă captivă.

Naomi a luat mâncarea cu lăcomie. Îi ghiorăia stoma­cul de foame, dar, când a coborât privirea în castron, i-a pierit tot apetitul. Conținutul era dezgustător — un terci rece, cu cocoloașe, care făcea o crustă tare, țeapănă — și, mai rău, castronul nu era curat, iar resturile unor mese din trecut erau amestecate cu lăturile sinistre, cenușii. I s-a făcut greață și a împins castronul deoparte, dar, când i-a aruncat o privire acuzatoare celui care o răpise, a fost sur­prinsă să-l vadă deasupra ei, hotărât s-o vadă că mănâncă. Însă n-avea cum, nici chiar dacă de asta depindea viața ei.

— Nu mănânc mizeria asta.

Abia dacă terminase propoziția, că bărbatul a țintuit-o cu privirea.

— O să mănânci, curvă nenorocită! O să mă asigur eu.

În timp ce vorbea, a ridicat castronul metalic și l-a îndesat în mâna dreaptă a fetei. În același timp, i-a luat

cealaltă mână, iar degetele lui i-au cuprins încheietura, strângând cu putere. Apoi a răsucit, trăgându-i pielea cu toată forța.

Naomi a urlat de durere, șocată de atacul neașteptat.

— Dă-mi drumul! Dă-mi drumul, neno…

A icnit și i-a pierit graiul când el a răsucit și mai tare. Era un chin, încheietura o ardea, însă agresorul nu se lăsa, împingându-și fața asudată în ochii ei și vorbind răgușit:

— Ia hai să mai încercăm o dată, ce zici? O să fii fată cuminte, Naomi?

Era atât de aproape de ea, încât nasurile aproape că li se atingeau și o sfredelea cu privirea. Durerea era intensă, hotărârea lui de-a o îmblânzi, evidentă, dar Naomi tot rezista. Fusese înșelată, fusese răpită, fusese închisă, dar nu fusese învinsă. Sub nicio formă n-avea să cedeze fără luptă.

Capitolul 10

Charlie Brooks a intrat în centrul de comandă, dor­nică să înceapă ziua cu dreptul. Ajunsese acasă târziu aseară și dormise cu întreruperi câteva ore, înainte să se trezească și să-și întâmpine fetele. În ciuda unor acuzații că nu fusese acasă când se culcaseră, Orla și Jessica tot au reușit s-o binedispună cu efervescența și umorul lor, astfel că, după ce le lăsase la școală, Charlie o luase spre Southampton Central plină de hotărâre, decisă să se apuce de treabă.

În timp ce se îndrepta spre birou, și-a dat seama că majoritatea colegilor veniseră deja. Helen insista asupra punctualității și profesionalismului, iar Charlie era încântată să vadă că agenții se adunaseră deja, anticipând încă o zi aglomerată. Privind tabloul de la prima oră, a observat că majoritatea se strânseseră la biroul agentului Paul Jennings, râzând și stând la palavre la cafea. Camaraderia era de lăudat, iar moralul ridicat, o condiție necesară pentru o unitate sănătoasă și productivă, dar, când s-a uitat la grupul de bărbați, Charlie și-a dat brusc

seama că niciunul nu se întorsese s-o salute. De fapt, niciunul nu părea să fi observat că un superior intrase în încăpere.

S-a încruntat și a renunțat să se mai ducă la birou, în­dreptându-se în schimb spre ei. Când se apropia, a auzit glasul strident al lui Jennings.

— Nu vreau să zic c-a fost o concluzie evidentă, dar Băiatul Alfa pur și simplu nu putea face față Câinelui Mare. Și a rămas fără cămașă din cauza asta…

Jennings a izbucnit într-un râs grav, iar câțiva colegi i s-au alăturat. Însă veselia lor s-a stins rapid când au văzut-o pe Charlie apropiindu-se, câțiva dintre ei înghițindu-și zâmbetele când s-au întors spre ea, serioși, respectuoși și cu un aer profesional.

— Ce-am ratat? a întrebat ea veselă.

Nu i-a răspuns nimeni. Agentul Jennings părea dintr-odată jenat, iar restul grupului, doar încurcat.

— E clar că v-a încântat ceva, nu? a continuat Charlie, întrebându-se de ce-și bătea capul.

— Nu-i mare lucru, șefa… a început în cele din urmă Jennings. Doar că… am câștigat niște bani la un joc de poker miercuri seara cu câțiva dintre băieți… cu niște colegi.

Charlie a remarcat că se corectase în ultimul moment, ca să încerce să facă adunarea mai puțin exclusivistă. Iritată de încercarea stângace, a răspuns:

— Ciudat, eu n-am auzit de așa ceva. E un joc regulat sau…?

Iar acum agentul începător chiar arăta jenat.

— Când și când, știi tu. Nu e ceva oficial, jucăm câteo­dată la clubul social al poliției de la St Mary.

— Poate să vină oricine?

Jennings s-a străduit să zâmbească, dar zâmbetul nu s-a reflectat și în priviri.

— Bineînțeles. Dacă te interesează, putem oricând să facem loc la masă, nu…?

Se străduia din răsputeri să pară deschis, dar felul cum își priveau colegii lui pantofii sugera că îi simțeau și ei stinghereala. Charlie a lăsat întrebarea să plutească o clipă în aer, după care a hotărât să-l scutească.

— De fapt, nu e niciun risc. Habar n-am să joc poker.

Charlie a văzut imediat: o străfulgerare de furie în expresia lui, când și-a dat seama că-l trăgea de urechi, urmată imediat de o expresie ușurată.

— În regulă, a continuat ea veselă. Hai să mergem la panou și să-i dăm drumul.

Jennings și-a trecut mâna prin păr și a încercat să-și alunge disconfortul, mergând după restul echipei spre centrul încăperii. Când a ajuns la panoul cu datele crimei, Charlie s-a întors spre polițiștii adunați și a început pe ton ridicat ședința de dimineață.

— În regulă, hai să punem cap la cap ce avem. Presa o să profite azi de focurile de armă de aseară și puteți fi siguri că noul comandant al secției o să vrea să vadă progrese în cursul zilei. Deci să începem cu asociații cunoscuți. Agent Wilson, poți să începi tu?

Tânărul polițist s-a conformat și, pe rând, membrii echipei au adăugat fiecare ce aflase. Charlie a ascultat cu atenție, scriind pistele pe tablă și punându-le la îndoială când era cazul. Totuși, gândurile i se tot întorceau la dinamica grupului. Deși îl luase în râs pe Jennings, sau poate tocmai de-asta, rămăsese neliniștită și tulburată.

Era ceva în neregulă, deși nu putea spune exact ce, care o făcea să se simtă incomod într-o echipă, într-un centru de comandă unde se simțise foarte bine ani la rând. Fusese a doua ei casă, scena unora dintre cele mai fericite momente și a celor mai grele zile. Doar Helen știa mai bine decât ea urzeala locului ăstuia, ritmul Departamentului Cazuri Majore, și totuși Charlie se simțea în plus aici, nici acceptată, nici dorită.

Uneori se gândea că probabil i se pare, însă azi senzația o lovise cu forță.

Era aici de mai mult timp, mult mai mult timp decât oricare dintre polițiștii din fața ei. Atunci, de ce se simțea atât de des ca un outsider?