Fragment
în avanpremieră

Nici măcar un kilometru. Nu era mai mult între casa Ceciliei şi cea a familiei Eriksson. Cu toate acestea, Cecilia parcă se pregătea de maraton.

Asfaltul era uscat și gri închis. S‑a schimbat de două ori înainte de a pleca de acasă. Ținea geaca deschisă pen­tru prima dată după multe zile. În această dimineață, norii erau strălucitori, aproape transparenți. Puteai chiar să observi și pete albastre între bucățile de alb de pe cer.

Inima îi bătea din ce în ce mai tare și mai repede cu cât se apropia. Îşi promisese că se poate întoarce din drum oricând dorea. Nu era ceva ce trebuia să facă ea. Putea la fel de bine să‑l trimită pe Erling. Sau să sune. Așa evita întâlnirea față în față.

Cecilia și‑a strâns pumnii în buzunarele gecii. O sunase pe Harriet‑răgușita și o anunțase că încă nu se simțea bine.

— Săraca de tine! o compătimise colega. Să nu te întorci până nu te faci bine.

— Promit, răspunsese Cecilia.

Dar apoi se rușinase.

Era atât de nedemn chiulul acesta.

Erling plecase de dimineață la muncă, însă fără tra­gere de inimă, pentru că ar fi vrut să rămână acasă cu Cecilia.

— Te descurci fără mine? întrebase el.

Fără ironie, fără să‑și ia privirea de la ea.

Vorbea serios. Ar rezista ea o zi întreagă acasă, fără el, sau ar lua‑o razna?

Cecilia îi răspunsese că se descurca și că el trebuia să meargă la muncă, că ar părea ciudat dacă amândoi ar sta acasă. Mai presus de toate, Karl și‑ar pune întrebări.

A cotit și a ajuns în fața casei lui Agnes și Fredrik. O casă în care Cecilia nu mai călcase de ani întregi.

O furtună de emoții a năvălit în corpul ei când a parcurs ultimii metri până la uşă. Mașina lui Fredrik nu era acolo, dar bicicleta lui Isak era rezemată de peretele casei. Un fir de la frână atârna.

A apăsat cu un deget amorțit pe sonerie.

O dată, apoi din nou.

Nimeni nu a venit să deschidă. Nu a auzit nici măcar pași de partea cealaltă a ușii.

Cecilia tremura. Se făcuse frig. Nu ajuta cu nimic că cerul era mai limpede decât de obicei și că nu ploua.

S‑a uitat nedumerită în jur.

Era ciudat că nu anima nimeni locul. Terenurile erau mici si casele apropiate. 90% dintre ele erau vopsite în alb, iar majoritatea aveau fațade din lemn. Iarba devenise puțin prea mare, geamurile erau puțin prea întunecate. Și era mult prea pustiu. Nici țipenie de om. Nicio piesă de mobilier pe terase, nicio mașină pe vreo alee.

Cu o singură excepție: la două terenuri distanță, se afla parcat un Volvo gri metalizat.

O mașină pe care Cecilia o cunoștea la fel de bine ca pe a ei. O împrumutase de nenumărate ori. Proprieta­rul Volvo‑ului avea nevoie de ea doar pe timpul verii și rugase câțiva vecini să mai miște vehiculul din când în când.

Sunetul încuietorii a spulberat gândurile Ceciliei.

Ușa s‑a deschis înainte ca ea să se poată aduna.

— Bună!

Fredrik a privit‑o surprins.

Cecilia l‑a privit îndelung.

Avea părul ciufulit și ochii roșii. Cecilia se simțea copleșită în mod egal de durere și de rușine. Fredrik de­venise o umbră. Ce făcea? Cum își putuse imagina că era o idee bună?

O rafală de vânt a făcut niște frunze de pe trepte să danseze în jurul pantofilor ei.

Se simțea îngrozitor de proastă.

— Bună!

Vocea îi era firavă și la un pas să cedeze.

Fredrik s‑a uitat în spatele ei. Părea să se întrebe dacă mai există vreun musafir neașteptat în drum spre casa lui.

— Sunt doar eu.

— Văd.

Și vocea lui era tensionată.

— Vrei să intri?

Ea a dat din cap. Pentru că și‑a amintit că plecase de acasă cu un scop. Fredrik s‑a dat înapoi și a lăsat‑o să in­tre. Holul era mai întunecat și mai mic decât își amintea. Drept în față era sufrageria. Acolo, jaluzelele erau lăsate și în cameră se furișa doar o dâră de lumină. Pe jos, pe hol, erau pantofi și ceva care semăna cu niște haine de antrenament.

Fredrik a închis ușa de la intrare și a aprins o lustră. Mirosea vag a transpirație.

— Îmi cer scuze, arăt ca naiba! Trăiesc în haos acum.

Cecilia a dat repede din cap.

— Înțeleg. Trebuie să fie groaznic. Nu‑mi pot imagina cum…

A tăcut, pentru că nu știa cum să continue propoziția. Lui Fredrik i se întâmplaseră lucruri pe care ea nu și le putea imagina. Și, în același timp, un alt sentiment se strecura în corpul ei.

Frica.

Pentru că nu știa cum fusese pătată cu sânge bluza găsită în pod.

Dacă Fredrik fusese cel care… nu putea să gândească așa, era prea neplăcut.

A încercat din nou să vorbească, mai ales pentru a‑și risipi teama:

— Ce spun cei de la poliție?

Fredrik a privit‑o sumbru.

— E o întrebare bună. Nu spun prea multe. Sau, mai degrabă, nu spun nimic. Nu mă întreba de ce, pentru că nu știu.

Cecilia s‑a sprijinit pe celălalt picior.

Era aproape acum, nu era nevoie să mai tragă de timp. Dacă spunea ce avea pe suflet, putea apoi să iasă repede pe stradă și să evite să respire praful și anxietatea din holul lui Fredrik și al lui Agnes.

— Isak nu pare foarte mulțumit, a zis ea.

Era, în mod evident, puțin spus, dar nu se putea gândi la ceva mai bun.

Privirea lui Fredrik a devenit neliniștită.

— Așa e. Dar nu este chiar atât de surprinzător, nu‑i așa?

— Nu, nu. Bineînțeles că nu. Deloc. Dar…

A rămas iar fără cuvinte.

Cum să‑i spună ceea ce trebuia să spună?

S‑a gândit la bluza însângerată pe care o găsise în pod.

Cea care‑i aparținea lui Isak.

Cea pe care Karl — sau Isak — o ascunsese sub co­modă. Karl nu avea nicio legătură cu dispariția lui Agnes, bineînțeles că nu, n‑ar face niciodată așa ceva; el nu era violent.

Dar Isak era diferit, așa fusese întotdeauna.

De pe vremea când băieții erau mici și Cecilia îl vă­zuse pe Isak băgându‑i lui Karl capul sub apă, în bazin. Erau la orele de înot și ea își dăduse seama imediat că avea o fărâmă de răutate în el.

O speriase atunci și o speria și acum.

— Cecilia, ce vrei? Am o mie de lucruri de făcut și nu am timp să stau aici să bat câmpii.

O mie de lucruri. Cum poate cineva care își caută soția dispărută să aibă o mie de lucruri de făcut?

Cecilia și‑a făcut curaj.

— Karl are nevoie de liniște și pace. Trebuie să se con­centreze asupra școlii. Nu vreau să‑l mai ajute pe Isak să o caute pe Agnes. Poliția trebuie să se ocupe de asta. Bine?

Cuvintele se înșiraseră prea repede și prea multe, iar niciunul dintre ele nu sunase cum își imaginase ea. Dar acum spusese ce avea pe suflet și era prea târziu ca să se răzgândească.

— Poftim, ce naiba spui? Că eu, și nu tu, trebuie să mă asigur că băiatul tău își vede de școală?

Ochii lui Fredrik parcă aruncau fulgere.

Cecilia s‑a întors spre uşă. Era atât de naivă, ce cre­zuse de fapt?

— N‑ar fi trebuit să vin aici.

Dar nu asta voia să spună, pentru că nu se putea gândi decât la bluza cu pete de sânge — bluza lui Isak — și se temea că și Karl va avea probleme.

— Suntem amândoi complet de acord cu asta, a zis Fredrik. Ce tupeu ai! Dă‑i drumul de aici, la naiba!

A deschis ușa și Cecilia și‑a pierdut echilibrul gră­bindu‑se pe scări. Nu s‑a uitat înapoi. Repede, repede, de­parte de Fredrik, departe de trecut. I se accentua senzația că nu făcuse altceva decât să înrăutățească lucrurile.