Post-mortem

volum din seria
Rekke&Vargas

de
David Lagercrantz

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection Crime
Colecția: Fiction Connection Crime
Titlu original: Post Mortem
Traducere din suedeză: Alin Daniel Dragomir
Număr de pagini: 368

.

Unul este măcinat de vinovăție, altul de rușine.
Vânătoarea unui criminal în serie duce direct în cercurile literare din Stockholm.

Este sfârșitul anilor 1980, iar Dag, care a moștenit niște bani, cumpără un BMW Cabriolet roșu și pornește cu prietenul său Pompe prin Europa. Petrec și discută despre Céline, Hemingway și Leonard Cohen cu aceeași viteză cu care traversează Franța până în Țara Bascilor.
Pompe dezvăluie treptat o latură violentă și întunecată, iar Dag e din ce în ce mai îngrijorat că totul scapă de sub control.
În noiembrie 2008, la Stockholm, Hans Rekke trece printr-un episod hipomaniacal, iar partenera sa de investigații, Micaela Vargas, are un secret nemărturisit. Rekke primește o vizită din partea polițistului spaniol Rafael Corales, care nu poate uita uciderea brutală a unei tinere din Santander, în 1988. E convins că acest caz este legat de altele, despre care a aflat recent, și îl obsedează simbolurile misterioase lăsate pe trupurile victimelor.
L-ar putea ajuta Rekke și Vargas să le descifreze? Avem unul sau doi făptași? Și dacă da, unde pot fi găsiți astăzi?

Post-mortem este cea mai bună carte din serie până acum: un thriller concentrat care reușește să conecteze subiecte precum vinovăția, rușinea și relațiile de putere cu o poveste despre o crimă ce oferă un final tipic genului, dar foarte bine regizat. – Göteborgs – Posten

Lagercrantz, care și-a început cariera ca reporter de investigații, are o abilitate uimitoare de a echilibra suspansul cu profunzimea psihologică și filosofică. În Post-mortem se joacă din nou cu dinamica în stil Sherlock Holmes dintre strălucita minte analitică a lui Rekke și intuiția remarcabilă a lui Vargas. – Kmag.se

Această carte are mai mult curaj. Evenimentele descrise par mai personale, aproape reale. Rekke și Vargas sunt instrumentele care îl împing pe cititor înainte, dar nu preiau controlul. – Bladdrat.se

DAVID LAGERCRANTZ
este un apreciat autor suedez șijurnalist de investigații. A debutatca romancier cu Agonia lui Turing (2009, tradusă la Pandora M în 2016),povestea ficționalizată a matematicianului englez Alan Turing. În 2011, a publicat biografia celebrului jucător de fotbal Zlatan Ibrahimovic, Eu sunt Zlatan, tradusă în peste 30 de limbi și vândută în milioane de exemplare. În 2013, Lagercrantz a semnat un contract cu editura Norstedts pentru a scrie încă trei volume în continuarea trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson. Prizonieră în pânza de păianjen a apărut simultan în 26 de țări, iar Dinte pentru dinte și Fata care trebuia să moară s-au bucurat de un enorm succes în întreaga lume. La Editura Trei au apărut Obscuritas și Memoria, primele două volume din seria Rekke & Vargas. Post-mortem se bazează parțial pe o perioadă din tinerețea lui Lagercrantz, când a călătorit prin Europa cu un prieten, care i-a arătat atunci laturi neașteptate ale personalității sale. Drepturile pentru traducerea seriei Rekke & Vargas au fost vândute în 30 de țări.

Fragment
în avanpremieră

DOUĂZECI ȘI CINCI

Santander, iulie 1988

Dag mai fusese respins și înainte. Cunoștea toată gama: de la zâmbete politicoase și refuzuri prietenoase, la comentarii seci, indiferență, răceală, dispreț, cuvinte dure precum „pleacă“, „dispari“, dar acum era încă și mai rău.

Chelnerița părea speriată, iar el a simțit un val de umilință și furie.

Pentru prima oară reușise să scape de influența lui Pompe. Ar fi trebuit să fie o victorie. În schimb, era văzut ca un hărțuitor, iar fata dispăruse înfricoșată într‑un ma­gazin de pe stradă. Dag ar fi vrut să spargă un geam, exact cum făcea Pompe când era beat. Dar doar gândul la o asemenea comparație l‑a făcut să se calmeze. „Revino‑ți!“ a murmurat, uitându‑se în altă parte.

Străzile erau pline de oameni care se mișcau în așteptarea fiestei. Era două după‑amiaza, dar părea mult mai târziu. El și Pompe se întorseseră la mașină după vizita la restaurant, iar întreaga experiență fusese pur și simplu dezgustătoare. Pompe fusese într‑o dispoziție exagerat de bună, povestind cât de mult sex va face cu chelnerița, în timp ce Dag ar fi vrut doar să intre în pământ de rușine. Nu păruse să existe niciun semn că avea să găsească curajul, dar ceva în el se frânsese; totul începuse când Pompe se îndreptase spre partea șoferului, pentru a se urca la volan.

Inițial, Dag voise doar să protesteze. BMW‑ul era cea mai prețioasă posesie a lui, iar ideea ca Pompe să‑l conducă după micul‑dejun, înecat în Fernet, era exclusă. Dar ceva se schimbase: simțise brusc un val de hotărâre, preferând să piardă mașina, chiar și brațul drept, decât să mai petreacă o secundă în compania lui Pompe.

— Condu tu, eu rămân!

Pompe păruse confuz.

— Glumești?

— Ne vedem la fiestă! continuase Dag, dându‑și seama că decizia sa nu însemna doar că Pompe avea să meargă cu mașina până la Laredo, ci și că, după multe alte pa­hare, avea să o conducă pe drumul de întoarcere.

— Deci rămâi aici sau ce?

Dag dăduse din cap.

— Te duci la vreun bordel?

Era o răutate tipică, dar de data aceasta exact ceea ce voise Dag. Un singur cuvânt de rugăminte l‑ar fi făcut să cedeze. Dar acum se folosise de insulta primită și îi arun­case lui Pompe cheia mașinii. Apoi plecase din parcare fără să se mai uite înapoi, chiar și când Pompe strigase:

— Haide, nu fi fraier!

Dag ridicase din umeri și continuase să meargă, pașii săi siguri fiind însoțiți de sentimentul că tocmai câștigase o luptă. „Să dea naiba!“, murmurase el, privind cerul care i se păruse brusc mai luminos. Se simțise chiar fericit că pierduse mașina. Nu‑mi pasă! își zisese, simțind o ușurare neașteptată, ca și cum BMW‑ul fusese o povară încă de la început. Era bine să scape de automobil. Lasă‑l pe Pompe să îl facă praf! Ce‑mi pasă mie? Sunt liber, în sfârșit. Dar mai întâi…

Imaginea chelneriței îi revenise în minte, cu buzele ei care formau cuvinte secrete. Fără ea, nu ar fi fost nici­odată atât de tupeist. Fără ea, ar fi stat în mașină lângă Pompe, simțindu‑se tot mai sufocat și mai deprimat.

De aceea se întorsese la restaurant hotărât să mai încerce o dată să se facă remarcat. Dar descurajarea se strecurase în sufletul lui din nou, iar Dag se gândise cu amărăciune: Nu contează că m‑am eliberat de Pompe, încă trebuie să mă car pe mine însumi — și nu avusese curajul să se apropie. Era prea multă lume în restaurant și, în loc să‑și facă simțită prezența, mersese de colo‑colo prin oraș, uitându‑se la vitrine. Când se întorsese, ea nu mai era acolo.

Dispăruse, iar el decisese să meargă la gară, să plece, să îl lase în urmă pe Pompe, mașina și tot restul. În acel moment, o zărise. Stătea la o cafenea de lângă port și scria într‑un caiet cu coperte albastre. Dag pornise spre ea, dar cu ezitare. Simțise că ar fi fost nepoliticos să o deranjeze. Părea atât de absorbită de ce făcea, încât el doar se oprise, urmărindu‑i mâna dreaptă cum alerga pe hârtie. Ce scria? Aceleași cuvinte pe care le șoptise în restaurant? Voia să știe. Și poate să o ajute. Deodată, îi strigase numele, nici tare, nici șoptit, ci mai degrabă ca un om care nu știe ce vrea. Și, firesc, făcuse câțiva pași în lateral când ea își ridicase privirea.

Se ascunsese după câteva butoaie roșii și o lăsase să dispară din nou. Iar acum, nu departe de magazinul cu discuri în care se ascunsese, Dag stătea pe trotuar, furios și umilit. Dar nu știa ce să facă cu furia sa. Era unul dintre acele momente în care orice impuls neînsemnat îl putea duce pe calea corectă sau greșită. Și, dintr‑o întâmplare a vieții, exact atunci nebunul de la restaurant a apărut pe trotuar, emanând aceeași ostilitate pe care o avusese când o atacase pe chelneriță. Asta a fost scânteia de care Dag avea nevoie.

Dag s‑a năpustit asupra bărbatului cu o mânie care l‑ar fi uimit dacă s‑ar fi privit din exterior.

DOUĂZECI ȘI ȘASE

Rekke a intrat din nou în bucătărie și a văzut‑o pe Micaela acolo, îmbrăcată acum cu un sacou roșu și cu o cămașă neagră. Citea raportul preliminar spaniol, iar acest lucru îl emoționa.

Cele mai bune momente pe care le avuseseră împre­ună fuseseră cele petrecute investigând cazuri. Dar simțea și o tristețe apăsătoare la gândul că aceasta ar putea fi ultima oară când ea stătea așa, în bucătăria lui.

— Ai găsit ceva interesant? a întrebat‑o.

Ea a ridicat privirea, iar el a observat aceeași expresie tensionată și postura ușor încovoiată pe care o avusese și înainte.

— Acest Roberto Ortega minte în timpul interogatorii­lor, a spus Micaela.

Rekke s‑a așezat în fața ei.

— Așa, deci! Polițistul‑șef a fost atât de sigur că a făcut bine să‑l elibereze.

— Poate că a fost decizia corectă, dar asta nu înseamnă că spune adevărul.

Rekke a privit mâinile Micaelei.

— În ce sens? a întrebat‑o.

— Roberto fusese implicat într‑o altercație mai înainte, chiar în acea zi. Dar susține că nu știe cu cine. Eu nu cred asta.

— De ce nu?

— Există martori care au văzut începutul disputei, deși nu și bătaia în sine. Un turist pur și simplu a sărit la el, pretinde Roberto, și a înnebunit de furie. Turistul — un tânăr străin — a fugit pe o alee, iar Roberto l‑a urmărit. Dar nimeni nu a văzut ce s‑a întâmplat după aceea și explicația lui Roberto nu mă convinge.

— Ce a spus?

— Că a fost atacat fără niciun motiv, iar asta nu sună credibil.

— Și nici măcar nu‑l mai văzuse pe turist înainte?

— Nu, asta susține el, iar aici a fost presat destul de tare. Anchetatorul a vrut să știe dacă altercația avea vreo legătură cu Sandra, dar el a negat categoric. Doar un idiot care căutase scandal, așa credea, iar acel idiot era olandez sau poate german și avea ceva ciudat la buză, de parcă ar fi avut buză de iepure.

— Buză de iepure?

— Da. Mi s‑a părut extrem de vag, iar eu nu mă încred nici în această descriere. Pare că a inventat primul detaliu care i‑a venit în minte, iar alți martori nu au menționat nimic despre vreo problemă la buză. Lipsește ceva din poveste.

Bravo, Micaela! și‑a zis Rekke. Bravo!

— Și ai remarcat asta imediat. Jos pălăria! a spus, făcând o mică reverență din poziția în care stătea.

A observat că pupilele ei s‑au dilatat.

— Ai citit povestirea fetei? a întrebat‑o.

Ea a dat din cap.

— Absolut remarcabilă, nu‑i așa?

— Într‑adevăr. Crezi că era deprimată?

Rekke a clătinat din cap.

— Mai degrabă opusul. E nevoie să iei distanță față de durere pentru a o descrie atât de bine.

Rekke a privit din nou sacoul roșu și cămașa neagră a Micaelei.

— Nu vii la Kleeberger totuși? a întrebat‑o.

— Mă mai gândesc. Stina Jonsdotter m‑a invitat — in­credibil!

Rekke s‑a luminat la față.

— Atunci?

— Doar n‑am chef să‑ți văd janghina de frate.

— Cine are? Îl ignorăm împreună, a spus Rekke, zâm­bind larg.

Apoi s‑a întins spre masă și a luat partea din raportul de interogatoriu pe care Micaela tocmai o citise. S‑a lăsat prins de ce scria pentru câteva momente, după care s‑a ridicat și a intrat în dormitorul lui, uitându‑se și el în dulap.

Dar, în mare parte se gândea la Sandra Ramirez și la poezia lui Lorca pe care probabil ea o ascultase în urmă cu douăzeci de ani, cam în același timp în care Roberto Ortega se lupta cu un bărbat neidentificat, nu departe de unde era ea.