Robinson Crusoe, ultima ispită

O poveste din epoca comunistă

de
Raul Neghină

EDITURA CREATOR 
Anul apariției: 2025
Număr de pagini: 392

.

Într-un thriller psihologic care alege anii comunismului dictatorial est-european drept scenă de desfășurare, tensiunea există deja în fundal, înainte ca autorul să pornească intriga. Lumea aceea sumbră, cu apartamente reci și priviri suspicioase ce se feresc instinctiv, are ceva organic terifiant, ca o criză de paranoia generalizată.
În Robinson Crusoe, ultima ispită, scriitorul Raul Neghină speculează original această încărcătură și o transformă în mediu de reacție pentru un roman hibridizat, fabricat din mister, suspans, pasiunea unor iubiri succesive și o vibrație neliniștitoare care alunecă, uneori, înspre horror.

Robert Madringa, protagonistul, este un medic generalist aflat la început de drum, mutat recent dintr-un sat într-un oraș mare, unde schimbarea pare, la suprafață, strict profesională: altă policlinică, alt ritm, alte fețe. Numai că Robert practică medicina ca pe o formă de ascultare, își lasă pacienții să vorbească, încurajează confesiunea, caută legături între durerea corpului și șubrezirile din interior. Într-o societate rigidă, unde vulnerabilitatea se ascunde de teamă să nu devină probă a acuzării, această implicare psihoterapeutică sună aproape subversiv. Tânărul doctor deschide uși care, în epoca aceea, rămâneau de obicei încuiate.

Rutina lui Robert, încă proaspătă și fragilă, se modifică iar din temelii, după întâlnirea cu Omer Săvinescu. Figura noului său pacient apare cu o stridență aproape ireală în România comunistă: șarm exotic, origini orientale neclare, o eleganță care pare importată, o libertate de atitudine ce provoacă suspiciuni. Omer e genul de om care intră în viața altuia cu naturalețea unui prieten vechi și cu siguranța unui posibil manipulator.

Mutat de curând, fără relații solide și fără pilele necesare, Robert se află într-o zonă de provizorat, când Omer îi face o ofertă salvatoare: să-l găzduiască temporar, până își găsește o casă a lui.
Locuința spațioasă pusă la dispoziție este mai mult goală momentan (familia generosului proprietar e în curs de a se transfera în ea), fiind o variantă mult mai bună decât apartamentul fostului coleg de facultate la care Robert stă de două luni.

Medicul face cunoștință cu soția lui Omer, Carla, și fiicele femeii dintr-o relație anterioară.
Totul pare perfect, până când se declanșează o serie de episoade neliniștitoare: telefoane în miez de noapte, fără voce la capătul firului; sunat sau bătut în ușă, dintr-un hol gol lugubru; apariția repetată nocturnă a unei Carle aproape fantomatice, mereu în lacrimi; și, peste toate, sentimentul greu de scuturat că e urmărit. Treptat, casa capătă greutatea unui templu gotic al groazei, care se strânge sufocant în jurul lui Robert și subțiază, de la o seară la alta, granița dintre realitate, vis și paranoia.

În acest climat eteric, atracția dintre Carla și Robert se naște natural, ea bântuindu-i nopțile, însingurată, el încercând să o înțeleagă și să o aline. Povestea de dragoste ce se înfiripă are un substrat moral problematic și un risc foarte specific epocii – intimitatea se putea transforma oricând în motiv de anchetă, slăbiciunea putea deveni dosar, orice pas personal putea avea o consecință publică, iar această presiune, chiar când rămânea difuză, funcționa ca un factor de nesiguranță constantă.

După dispariția inexplicabilă a familiei Săvinescu, obiectul care provoacă adevărata descindere în labirint este o carte veche: Robinson Crusoe de Daniel Defoe, găsită în biblioteca lui Omer. Robert recunoaște pe pagini însemnările lui și ale prietenei sale din copilărie, Simona, inclusiv o semnătură personalizată, un „R” stilizat, și cerneala verde primită cândva de la bunicul său. Își amintește exact discuții și momente legate de acest roman, ceea ce transformă descoperirea într-o întrebare care nu mai poate fi ignorată. Ce caută acolo, în casa gazdei sale, o bucată atât de intimă din trecutul lui?

Volumul plin de amintiri ajunge cheie mnemonică și catalizator al introspecției. Naufragiatul lui Defoe sugerează o metaforă transparentă: izolarea nu e atât geografică, cât psihică. Robert trăiește pe o insulă a trecutului său, incapabil să construiască relații obiectivizate în prezent.

Se deschide astfel un culoar spre o poveste pierdută, protagonistul lansând o investigație ca o tentativă de recuperare a sinelui. Importanța acesteia se amplifică tocmai fiindcă Robert pornește în căutarea febrilă a Carlei, dar și a unei explicații pentru cum a ajuns el să fie ceea ce este.

Structura romanului se stratifică prin alternanțe, culisând prezentul și trecutul, care revine în memorie fragmentat și obsesiv. Copilăria lui Robert, relația stabilizatoare cu bunica Anastasia, zilele fericite pe care le petrecea alături de Simona, iubirea idealizată pentru Amara, traseul educațional cu episodul Facultății de Litere abandonate pentru Medicină, experiența armatei – toate se așază în flashback-uri scurte, intercalate, revenind asupra acelorași noduri, ca și cum memoria ar refuza ordinea liniară și ar cere să fie recitită până la epuizare. Există un șablon mental clar: Robert trăiește greu în prezent, trecutul funcționează ca habitat de refugiu. Cartea lui Defoe ajunge, în acest sens, o alegere simbolică inspirată, singurătatea naufragiatului se reflectă în singurătatea psihică a protagonistului, în felul lui de a se izola în propriile amintiri, de a construi relații care se sprijină pe nostalgie și vină.

Rememorarea nu curge liniar. Revine, se împiedică, repetă, insistă asupra acelorași momente-cheie ca și cum ar încerca să le schimbe prin simpla reluare. Tensiunea se naște din revizuire, din faptul că aceeași amintire, repusă în lumină de mai multe ori, începe să-și schimbe conturul. Poveștile de iubire, trăite în etape diferite ale vieții, nu sunt atât condiment romantic, cât parte din această mecanică a obsesiei. Dragostea pasională apare ca mit personal, ca loc unde Robert își proiectează speranța, vina, nostalgia, dorința de a repara ceva ce nu se mai repară.

Dacă volumul Robinson Crusoe oferă firul simbolic, el deschide și un paralelism limpede: izolarea naufragiatului devine oglindire a singurătății psihice a protagonistului. Robert pare să trăiască pe o insulă interioară, chiar și atunci când e în mijlocul oamenilor. Meseria lui îl obligă să intre în intimitatea altora, să asculte, să atingă, să vindece. Și totuși, în plan personal, apropierea îl sperie sau îl destabilizează.

Ambientul anilor ’80, cu instituțiile sale tipice, peste care veghează Securitatea, este descris foarte realist, viu, amănunțit, și surprinde toate mediile sociale și toate genurile de comunități, de la oamenii din oraș, la cei de la sat, la tinerii din școală, din armată sau la cetățenii retrași la mănăstiri ori crescuți în orfelinate. Obiectele, ziarele, revistele, pachetele de țigări ori cafea, utilizate atunci ca monedă mituitoare, punctează spiritul epocii.

Universul romanului este populat de personaje enigmatice, ființe traumatizate, iubiri interzise, apariții care declanșează drame. Povestea lasă, uneori, impresia că își anunță dinainte tragedia și apoi revine asupra ei cu încăpățânarea unei profeții, iar suspansul devine secundar în raport cu sentimentul de fatalitate.

Pe filonul de thriller, tensiunea se plăsmuiește prin atmosferă, amenințarea rămâne mult timp în aer, fără să capete imediat un contur brutal. Istorisirea are momente care surprind foarte bine acel tip de teamă stranie, domestică, în care orice sunet din casă devine suspect și orice vizită pare a face parte dintr-o anchetă a Securității. Bântuirea nocturnă a Carlei, cu prezența ei erotică greu de fixat, împinge lectura spre un registru cvasi-horror, unde granița dintre real și oniric se fragilizează.

Personajele feminine apar ca repere ce definesc direcția lui Robert în viață: bunica Anastasia, Simona, Amara, Carla, chiar și Tara sau ghicitoarea (care împreună conturează un alt posibil destin). Prin această insistență se formează treptat senzația unui tipar repetitiv, ca și cum povestea s-ar întoarce mereu la aceeași matrice afectivă, în alte chipuri și alte vârste.

Episodul înțelegerii cu Securitatea este unul dintre acele momente care mută romanul pe altă orbită, fiindcă nu mai e vorba doar despre frică sau supraveghere, ci despre complicitate. Robert nu e împins la trădare de ambiție, de bani sau de carieră, iar asta face totul mai dureros. Își negociază liniștea viitoare pentru o promisiune intimă, ca să poată salva femeia pe care o iubește. Vinovăția ce se naște de aici are o textură specială, de pact cu diavolul, încheiat cu motivație nobilă, chiar dacă totuși egoistă.

Răul nu se conturează mereu ca țintă limpede, iar ideea de mântuire rămâne suspendată, mai ales pentru că protagonistul pare condamnat să caute explicații acolo unde căutarea însăși îi consumă viața.
Cartea se adresează cititorilor dispuși să se cufunde într-o poveste ramificată, dominată de melancolie, nostalgie, regret, culpă și obsesie, cu plăcerea unei investigații ce curge spre interior, autoanalitic.

Robinson Crusoe, ultima ispită este un roman hipnotic, foarte cinematografic și mereu imprevizibil, până la (sau mai ales spre) finalul răvășitor.

Raul Neghină (n. 1979, Timișoara)
este medic psihoterapeut, cu activitate publicistică și literară. A absolvit Facultatea de Medicină Generală a Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș”, unde a fost asistent universitar timp de câțiva ani, implicându-se intens în activitatea de cercetare și susținându-și doctoratul în medicină în 2010. A publicat peste 50 de articole în reviste internaționale, între care și o amplă lucrare de sinteză privind ipotezele medicale legate de boala și moartea lui Mihai Eminescu, apărută în revista americană Medical Problems of Performing Artists (2011), o contribuție unică prin subiectul său în literatura științifică internațională.

Din 2012 trăiește în Germania, în landul Baden-Württemberg, unde profesează în domeniul medicinii psihosomatice și ocupă o funcție de conducere medicală într-o clinică specializată în acest domeniu.

Un interes deosebit pentru literatură îl însoțește încă din copilărie, iar perioada 2002–2007 marchează începuturile sale poetice. După o pauză mai lungă, timp dedicat aproape exclusiv dezvoltării profesionale, revine la scris în 2018, inaugurând o etapă creativă intensă, concretizată în trei volume de poezie și două romane – Robinson Crusoe, ultima ispită. O poveste din epoca comunistă și viKtor. Umbre sub soarele Braziliei (Editura Tritonic, colecția Thriller & Mystery, 2025) – precum și în alte proiecte literare, între care povestiri, eseuri și texte publicistice realizate pentru propriul website, alături de pregătirea unei ediții în limba germană a operei poetice. În prezent, autorul lucrează la al treilea roman, Ce frumoasă a fost viața, o poveste construită în registrul realismului magic, îmbinând thrillerul psihologic cu nuanțe discrete de horror.