Casa neagră

de
Peter May

Editura
CRIME SCENE PRESS
Anul publicării în limba română: 2025
Titlul original: The Blackhouse (2029)
Traducere: Loredana Frățilă-Cristescu
Număr de pagini: 416
Format: trade paperback cu supracopertă

Romanul Casa neagră al scriitorului scoțian Peter May este un thriller de atmosferă plăsmuit la intersecția dintre filonul polițist, proza de ambient și literatura despre capriciile memoriei.
Deși pornește de la o crimă cu anchetă clasică în aparență, cartea își găsește adevărata identitate în modul cum transformă decorul, Insula Lewis, într-un spațiu apăsător, viu și imposibil de ignorat. În Hebridele Exterioare, acolo unde Atlanticul lovește țărmul cu o violență eternă, iar viața se desfășoară sub presiunea vântului, a religiei și a izolării, autorul desfășoară o poveste tensionată despre întoarcere, vină și apartenență.

Detectivul Fin Macleod, polițist născut pe Lewis, dar mutat de multă vreme la Edinburgh, e trimis în nord să investigheze o crimă care seamănă tulburător de mult cu un caz petrecut pe continent. Întoarcerea lui Fin este însă mai mult decât o obligație profesională obișnuită, viața lui tocmai a fost sfărâmată de o tragedie personală care l-a lăsat descărnat lăuntric și fără niciun punct de sprijin, iar faptul de a păși din nou pe machair (câmpia joasă de coastă, tipică regiunii, formată din nisip bogat în scoici mărunțite), după aproape două decenii, seamănă mai puțin cu o revenire acasă și mai degrabă cu o judecată.
Victima este cineva pe care Fin l-a cunoscut mai bine decât ar fi vrut în copilărie, Angus Macritchie, o prezență agresivă de pe vremea școlii, a cărei umbră mai stăruie încă în memoria locului. Pe măsură ce străbate drumurile cunoscute din Crobost, printre căsuțele văruite și mirosul stăruitor de turbă arsă, ancheta din prezent începe să dezgroape amintiri pe care el încercase de mult să le îngroape. Ceea ce rezultă nu este atât un puzzle deductiv, cât o excavare a sinelui, executată sub privirea necruțătoare a unei comunități care își amintește totul și nu iartă nimic.

Peter May împletește cele două planuri temporale într-o armonie aproape simfonică. Narațiunea contemporană curge într-o proză limpede, la persoana a treia, tensionată de procedurile polițienești și de stânjeneala unui fiu întors acasă, aflat în același timp și înăuntrul și în afara lumii din care provine. Printre aceste secvențe se strecoară amintirile lui Fin, povestite la persoana întâi, din copilăria și adolescența lui, fragmentare, neliniare, trezite de un chip, de un miros, de o fâșie de coastă. Aceste flashbackuri funcționează ca un soi de contrapunct emoțional, arătând cum băiatul l-a modelat pe bărbat și cum bărbatul continuă să fie bântuit de băiat. Se simte experiența profesională a autorului, fost scenarist și producător de televiziune. Capitolele au ritmul unor scene montate cu grijă, tăind între atunci și acum cu pulsația memoriei însăși, niciodată forțat, mereu organic, urmărind cum protagonistul e obligat să se întâlnească din nou cu omul de care fugise.

În centrul acelor amintiri se află cel mai visceral ritual al insulei – vânătoarea anuală de guga de pe stânca izolată An Sgeir. Cartea dedică unele dintre cele mai șocante și mai brutale pagini ale sale acestei tradiții vechi de secole, în care o mână de bărbați pornesc pe Atlanticul de Nord pentru a sacrifica boboci de gâscă de mare într-o frenezie de sânge, pene și sare. Descrierea este necruțătoare, aproape halucinatorie: duhoarea de guano, mișcarea cuțitului, teroarea pur fizică a călătoriei. Vânătoarea devine o metaforă a raportului insulei cu natura, aspru, necesar, comunitar și, într-un fel straniu, sacru. Prin ea, Peter May surprinde legăturile dintre bărbați care nu au nimic în comun în afară de supraviețuire și modul în care violența, când ia forma ritualului, poate căpăta aparența iubirii. Cititorii veniți pentru enigma crimei s-ar putea trezi mișcați tocmai de aceste pasaje care par poezie cioplită în piatră.

Peisajul este o forță care modelează caracterul așa cum vântul modelează stâncile. Scriitorul descrie Hebridele cu o fidelitate ce se apropie de obsesie: lumina joasă, orizontală, a serilor de vară, rafalele bruște care șterg urme, solul subțire care rodește doar ceea ce i se smulge cu trudă. Se simte frigul intrându-i lui Fin în oase și felul în care golul vast al insulei oglindește golul dinăuntrul lui. Și religia își exercită prezența severă: rigorile Bisericii Libere, tăcerile de duminică, judecata nerostită care atârnă peste orice abatere. Pe acest fundal, micile răzvrătiri, băutura din adolescență, iubirile interzise, cruzimea tinereții, capătă proporții epice. May nu romantizează locul, îi reflectă și greutățile. Alcoolismul, depresia, emigrarea, lenta erodare a culturii gaelice, toate sunt prezente, redate cu ochiul unui jurnalist și compasiunea unui romancier.

Fiecare indiciu pe care Fin îl descoperă în prezent îl aruncă înapoi în trecut, până când cele două fire temporale converg într-un apogeu la fel de devastator emoțional pe cât este de satisfăcător intelectual. Romanul provoacă întrebări profunde despre apartenență. Poți oare să părăsești cu adevărat locul care te-a făcut? Își păstrează păcatele copilăriei puterea atunci când copilul a devenit bărbat? Cât din identitatea noastră este alegere și cât este doar suma vremurilor aspre pe care le-am îndurat? Aceste reflecții sunt țesute în însăși fibra investigației, astfel încât rezolvarea crimei devine imposibil de separat de deslușirea lui Fin.

Limbajul lui Peter May este elegant fără să-și exhibe eleganța. Frazele se desfășoară cu cadența măsurată a unui povestitor din Hebride, bogate în detalii senzoriale și totuși ferite de împodobire excesivă. Are darul imaginii memorabile: urma mâinii unui copil păstrată în turba umedă, durerea unei văduve măsurată în numărul de cărămizi pe care încă le taie în fiecare an, liniștea subită care se lasă peste un pub atunci când un străin pune întrebarea greșită. Există și umor, sec, autoironic, născut din ierni lungi și veri prea scurte, dar el nu subminează niciodată gravitatea. Închizi cartea cu sentimentul că n-ai fost doar captivat, ci schimbat, ca și cum vântul sărat și-ar fi lăsat asprimea pe piele.

Titlul are referințe simbolice. Casa neagră trimite la vechile locuințe tradiționale din Hebride, joase, afumate de focurile de turbă și opuse noilor case albe, mai luminoase și mai moderne. În istorisire, această realitate arhitecturală capătă și greutate metaforică, sugerând memoria întunecată a insulei și trecutul din care Fin Macleod nu se poate desprinde.

Casa neagră este o carte pentru cititorii care caută atmosferă la fel de mult pe cât caută acțiune, care vor să simtă gustul sării în aer și să audă inflexiunile gaelice ale dialogului. Este un thriller absorbant, un roman ce-și mută cititorul, cu trup și suflet, într-un loc unde trecutul nu se uită niciodată, iar casele negre ale memoriei se încăpățânează să nu se năruie.

Articolul face parte dintr-un blog-tur organizat cu ocazia apariției în limba română a romanului.
Puteți citi alte opinii despre carte, pe paginile:

Literatura pe tocuri
Biblioteca lui Liviu
Cărțile mele și alți demoni
Anca și Cărțile
Ciobanul de azi
CITESTE-MI-L
Falled
Fata Cu Cartea
Cărți Blog

Romanul
poate fi achiziționat în librării sau pe
site-ul editurii