Povestiri spartane
–
spiritul Spartei

 

De fiecare dată când utilizăm, mai mult sau mai puțin metaforic, cuvinte ca Sparta, spartan, laconic, se creează automat imagini ce țin de spirit de sacrificiu, severitate, rigoare sau duritate de neînfrânt.
O educație spartană este o educație rigidă.
Stilul spartan e unul minimalist.
Limbajul laconic (Laconia fiind regiunea antică unde era situat celebrul polis) este o exprimare concisă, lapidară, aspră și ironică.
Sparta însăși a ajuns simbolul încrederii totale în forțele proprii, încă dinainte de răcnetul cinematografic This is Sparta!

Definirea acestor noțiuni emblematice s-a închegat în mentalul colectiv de-a lungul timpului, din referințe istorice, legende, mituri, povești moralizatoare, literatură și filme.
A ajuns dificil să mai deosebești, în cultura proprie, ce vine direct din adâncul vremurilor și ce a fost romanțat sau modificat de vreun scenariu de blockbuster recent, gen 300.

De aceea, nu strică uneori o mică recapitulare a celor mai cunoscute povestiri primordiale spartane:

Vino și le ia

Toți am auzit de această frază a sfidării supreme ce transcende din istorie în mit, ultimul act eroic sinucigaș care marchează sfârșitul bătăliei inegale de la Termopile.

Așa cum consemnează Plutarh, o replică laconică este singurul răspuns transmis regelui persan Xerxes, la oferta finală de grațiere, când spartanii erau deja împresurați și el argumenta că nu le vrea viaţa, ci numai armele:

«Molon labe!» / «Vino și le ia!»

Expresia imortalizată a fost strigată de-a lungul istoriei mai recente de revoluționari greci sau texani, de studenți în revolte politice violente, devenind și sloganul mișcării cetățenești care se opune predării armelor de către populație, în S.U.A., la o eventuală schimbare a Constituției.

Zidurile Spartei

Conform aceluiași Plutarh, când Regele Agesilaus a fost întrebat de un conducător militar străin, aflat pentru prima oară în Sparta, din ce cauză cetatea sa nu are ziduri, el a răspuns arătând spre hopliții spartani echipați în armuri de luptă:

«Zidurile Spartei.»

Dacă

În anul 350 î.Hr., Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl mărețului Alexandru, începuse deja cucerirea tuturor orașelor-state grecești.
După primele mici confruntări de frontieră cu spartanii, a trimis acestora un mesaj de amenințare:

«Dacă voi intra în teritoriile voastre, vă voi distruge și nu vă veți mai ridica niciodată.»

Căruia spartanii i-au răspuns cu superlativul laconismului:

«Dacă.»

Nicicum

Însuși Filip era fascinat de legendara atitudine spartană, până la urmă și el a crescut cu povești despre vitejia eroilor de la Termopile, așa că nu a acționat împotriva Spartei, deși și-a extins dominația asupra multor altor cetăți grecești.

A continuat însă să pună presiune asupra spartanilor, pentru a și-i face măcar aliați, întrebându-i insinuant, iarăși sugestiv-amenințător, într-un mesaj:

«Cum preferați să intru pe pământurile voastre, ca prieten sau ca vrăjmaș?»

Răspunsul venind din nou într-un singur cuvânt:

«Nicicum.»

Cu scut sau pe scut

«Cu scut sau pe scut» este sintagma de despărțire, vag încurajatoare, a mamelor spartane ce o adresau fiilor plecați la război. În limba română este cunoscută un pic malformat, în varianta «Sub scut sau pe scut», care-i schimbă întrucâtva semnificația, deși tălmaciul popular nu și-a dorit asta.

Sensul zicerii fiind în esență: revino victorios ori mort.
Morții erau purtați pe scut și niciodată un spartan nu își abandona scutul. Acesta era însuși simbolul apartenenței la armată. El te apăra nu numai pe tine, ci și pe camarazii de luptă și întreaga Spartă. Orice războnic spartan care și-ar fi pierdut scutul trebuia să îl recupereze sau să moară încercând.

O altă scenă a eroismului mamelor spartane, «singurele femei care nasc spartani» este descrisă tot de Plutarh:

Pe când o mamă își îngropa fiul, s-a apropiat o vecină care a plâns-o: «Biata femeie, câtă tristețe!» O alta a replicat: «Vrei să spui: Ce norocoasă! Și-a adus băiatul pe lume ca să moară pentru Sparta și el chiar asta a făcut.»

Ideea rezistenței spartane este foarte des întâlnită și în sport.
Competiția care își merită poate cel mai mult numele derivat din istorie este Spartathlon, o cursă de ultramaraton ce are loc anual în Grecia, între Atena și Sparti, orașul modern de pe situl arheologic al anticei Sparta.
Ea este inspirată de cursa grecului Fidipide, care a alergat 246 de kilometri între Atena și Sparta, pentru a solicita ajutor când perșii au debarcat la Maraton.

În cartea sa despre această competiție, dar nu numai,
Drumul către Sparta,
autorul
Dean Karnazes
își poartă cititorii într-o călătorie personală, fizică, emoțională și spirituală, în timp ce aleargă pe meleagurile de baștină ale strămoșilor.
Povestea lui se împletește minunat cu istoria alergării în Grecia antică și plasează cursa epică a lui Fidipide, de pe câmpul de bătălie din Maraton la Atena, într-un context mai larg, insuflând viață personajelor istorice și reanimând locurile pe care acestea le-au iubit și le-au apărat.

Preda Publishing