Fete sclipitoare

de
Jessica Knoll

.

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection. Crime
Titlul original: Bright Young Women
Traducere: Dana Ionescu
Număr de pagini: 512

.

New York Times Notable Book 2023  ●  New York Times Bestseller  ●  Finalist Goodreads Choice Award  ●  Finalist Edgar Award la categoria Cel mai bun roman

Cea mai bună carte a anului în topurile NPR, Washington Post, Harper’s Bazaar, Kirkus Reviews, CrimeReads, Booklist și multe altele!

 

Cortina romanului se ridică într-o seară de sâmbătă din 1978, cu câteva ore înainte ca un ucigaș abominabil — care va deveni faimos în curând — să pătrundă în reședința unei asociații de studente din Florida, cu urmări fatale. Viețile supraviețuitoarelor, inclusiv a Pamelei Schumacher, președinta asociației și martoră-cheie, se schimbă pentru totdeauna.
În celălalt capăt al țării, Tina Cannon este convinsă că prietena ei, dată dispărută, a fost și ea victima celui pe care ziarele îl numesc Criminalul American Obsedat Sexual — și că acesta a lovit din nou. Hotărâte să facă dreptate, cele două își unesc forțele, iar căutarea lor are ca rezultat o confruntare finală șocantă.

Sclipitor… Printr-o scriitură irezistibilă și de o tensiune care îți ridică pulsul, Knoll creează cu măiestrie o atmosferă de groază și frământare, onorându-le, în același timp, pe toate tinerele sclipitoare care își pierd viața sau a căror viață se schimbă pentru totdeauna din pricina actelor mișelești ale unor sociopați. O lectură pe de-a-ntregul captivantă, angoasantă și absolut esențială.
BOOKLIST

Incandescentă și intensă, Fete sclipitoare este o poveste teribilă și însuflețită despre supraviețuire și comuniunea dintre femei. Cu deosebită ascuțime și îndemânare, Jessica Knoll deconstruiește mitul geniului criminal, dezvăluindu-le pe femeile pe care acesta încearcă să le distrugă ca fiind adevăratele minți sclipitoare.
FLYNN BERRY, scriitoare

Nu rata acest thriller amețitor care analizează obsesia culturii noastre față de criminalii în serie și true crime, urmărind parcursul a două femei în strădania lor de a face dreptate cu orice preț.
HARPER’S BAZAAR

Jessica Knoll
este autoarea bestsellerelor New York Times Sora favorită și Cea mai norocoasă fată – ecranizat de Netflix, cu Mila Kunis în rolul principal. Cel de-al treilea roman al său, Fete sclipitoare, este și el în curs de ecranizare într-un serial TV. Jessica Knoll a fost redactor senior la Cosmopolitan și la Self. Ea a crescut în suburbiile Philadelphiei și a absolvit Shipley School din Bryn Mawr, Pennsylvania și Hobart și William Smith Colleges din Geneva, New York. Locuiește în Los Angeles cu soțul ei și cu buldogul lor, Franklin. Cărțile Jessicăi Knoll au fost traduse în peste 40 de limbi.

 

Fragment
în
avanpremieră

 

PAMELA
Tallahassee, 1978
Ziua 35

Faptul că Inculpatul a fost prins a declanşat ceva în lume. La început, pentru că mă aflam în mijlocul lucrurilor, în Tallahassee, nu mi‑am dat seama de impact. Acolo era ceva normal ca Inculpatul să fie singura temă de discuţie, ca poza lui să fie pe prima pagină a tuturor ziarelor şi el să fie subiectul principal al ştirilor. Cu un rânjet mucalit, individul îşi susţinuse nevinovăţia. Fugise din Colorado pentru că, deşi nu o omorâse pe Caryn Campbell, presa îl condamnase deja şi‑i redusese şansele de a avea parte de un proces corect. Se dăduse drept altcineva în faţa poliţiştilor din Pensacola timp de două zile, ştiind că urma să fie legat de măcelul de la Casa asociaţiei de studente, precum şi de dispariţia lui Kimberly Leach, iar el n‑avea nicio legătură nici cu una, nici cu alta. Femeile erau atacate tot timpul de tot felul de indivizi, nu‑i aşa?
N‑am simțit deloc tensiunea ce cuprinsese toată ţara decât după ce a sunat mama şi m‑a rugat să vin acasă în weekend. Mama nu se ruga de nimeni.
— Să‑l aduci pe…
S‑a oprit. N‑am nicio îndoială că închisese ochii, ştiind că avea doar o şansă să nimerească.
— …Brian, a zis, ca prin minune.
Pe‑atunci nu erau zboruri directe de la Tallahassee la Newark şi nici în ziua de azi nu sunt. Prima dată l‑am observat în hangarul de tablă al aerodromului din Atlanta, cu un deceniu înainte ca acesta să devină Complexul Hartsfield‑Jackson. Inculpatul era peste tot. M‑am dus să cumpăr o cafea şi o revistă şi am auzit un client întrebând de unde putea să ia un ziar. Citeam etichetele de pe rafturile goale, când casiera s‑a scuzat: în ziua aceea se vânduseră toate ziarele încă de la primele ore ale dimineţii.
Oamenii nu se mai săturau de povestea ucigaşului politicos, care se afişase în sacou bleu în faţa completului de judecată. Vedeam în permanenţă numele lui Carl ca fiind autorul şi aruncam un ochi pe articol, arzând de nerăbdare să citesc în sfârşit reportajul despre muşamalizarea din Colorado, dar nu era niciodată despre asta. Editorul meu a zis că trebuie să fie pus sub acuzare, nu doar arestat, a pufnit Carl pe un ton mâhnit. Îţi vine să crezi? Eu am toată povestea gata, editată şi pregătită. Dar, în câteva săptămâni, Inculpatul fusese acuzat de omor calificat în legătură cu uciderea lui Denise şi Robbie şi de tentativă de omor în cazul lui Jill, Eileen şi al studentei din apartamentul din afara campusului. A pledat nevinovat. Dar editorul lui Carl tot n‑a publicat articolul, susţinând că dacă apărea în momentul acela, ar fi trecut neobservat în vârtejul mediatic. Voia să fie sigur că, atunci când îl tipărea, materialul urma să facă valuri.
Aşezandu‑mă lângă poarta improvizată, am căzut pe gânduri. Oriunde mă uitam, oamenii îşi ţineau în sus ziarele, fie ele locale, orăşeneşti sau naţionale, iar din paginile lor îmi întorcea privirea Inculpatul, care mă fixa, de parcă ar fi fost versiunea pervertită a unei măşti de carnaval.
— Deja sunt sătul până peste cap de asta, a zis Brian, mişcandu‑se incomod în scaunul prea mic.
Să călătorească era o experienţă foarte neplăcută pentru cineva de talia lui, iar pe vremea aceea oamenii nu se îmbrăcau astfel încât să se simtă confortabil. Brian purta un sacou de vară şi mocasini de in, arătând ca unul dintre ultimii gentlemeni din Sud, deschizandu‑mi uşa şi cărandu‑mi bagajul.
Alte femei ne priveau cu ochi visători, iar eu am făcut un efort să mă uit în urmă, aşa cum te uiţi la stewardesele din avion când sunt turbulenţe în timpul zborului.
Dacă ele nu‑şi fac griji, nici tu n‑ar trebui să‑ţi faci.

*
De la aeroportul din Newark luam întotdeauna un taxi până acasă. Lui Denise îi plăcea la nebunie chestia asta când venea cu mine acasă. Scotea şoldul în faţă, ridica degetul mare şi‑mi arunca o privire languroasă peste umăr. E bine aşa? Eu râdeam şi mă prefăceam că asta era o parte a vieţii mele care mă uimea şi pe mine.
Credeam că noi două ne spuneam totul, dar existau anumite lucruri pe care niciuna dintre noi nu era pregătită să le recunoască faţă de sine pe vremea aceea. Cât de tare mă durea că părinţii mei nu se deranjau niciodată să vină să mă ia de la aeroport. Ăsta era secretul meu cel mai bine păstrat.
La radio se vorbea despre Inculpat. Statele Colorado, Florida şi Utah purtau o luptă cu trei mize diferite. Utah îl voia din nou în spatele gratiilor, unde oricum ar fi trebuit să fie în tot acest timp. Colorado îi şoptea la ureche Floridei: Lăsaţi‑ne pe noi să‑l judecăm pentru asasinarea lui Caryn Campbell în Aspen, în timp ce voi lucraţi la detaliile speţei voastre. Gazdele emisiunii ziceau: Mai bine organizează-te, Florida, prezintă cât mai repede dovezile în faţa juriului. Nimănui nu i se părea o idee bună să fie trimis în Colorado. Cei de‑acolo se dovediseră deja incompetenţi de două ori.
— La naiba! Trimiteţi‑l la mine, a zis şoferul. Daţi‑mi 15 minute cu nenorocitul.
Eu mă holbam neîncrezătoare la ceafa lui. Oare exista vreun scenariu pe care‑l foloseau bărbații în genul ăsta de situaţii? Era exact vocabularul folosit de Brian şi domnul MacCall la cină, în reşedinţa din Red Hills.
— Domnule, l‑a rugat Brian.
Privirile li s‑au întâlnit în oglinda retrovizoare, iar a lui Brian a alunecat spre mine. E o domnișoară de faţă. Mi s‑a strâns stomacul. Poate că aveam rău de mişcare.
— …am putea asculta nişte muzică? a continuat.
Şoferul a schimbat postul de radio şi a dat de o melodie veche a celor de la The Supremes. You’re Nobody Till Somebody Loves You. A dat din cap spre Brian în oglinda retrovizoare, scuzându‑se.

*
Doreen, care fusese menajera noastră dinainte să mă nasc, era singură acasă. Era o irlandeză trecută de 40 de ani, cu şase copii, minionă şi rotundă la faţă ca mine.
Mama o lua mereu de mâini, ridicandu‑i braţele ca intr‑un fel de răstignire, exclamând: Talia asta, Doreen! A luat bagajul de la Brian ca şi cum ar fi fost uşor ca un fulg şi ne‑a întrebat dacă ne e foame. El era mort de foame, dar eu nu voiam decât să fac un duş şi să aflu când veneau acasă ai mei.
— Curând, mi‑a promis ea, ca atunci când eram mică. Curând putea însemna oricât; putea să însemne o oră — sau două zile.
— Du‑te şi reimprospătează‑te cât timp îţi pregătesc ceva.
A dus bagajele lui Brian în camera de oaspeţi de la etajul unu, iar el a urcat după ea, spunând că abia aşteaptă să ia o masă caldă.
Eu mă mutasem în camera surorii mele mai mari, după ce terminase facultatea şi se căsătorise. Între noi era o diferenţă de opt ani şi nu prea mai ţineam minte cum se purta mama cu ea, dar ele două aveau o relaţie apropiată, confortabilă, pe care o legaseră cu multă vreme în urmă. O parte din mine credea că puteam să‑i iau locul, fără ca mama să observe. N‑a fost aşa, evident, dar n‑am uitat niciodată cât de mult suferisem încercând şi cât de confuză eram, neînţelegând ce făceam greşit.
M‑am dus la mama în cameră şi am luat unul dintre somniferele ei. Mi‑am scos pantofii şi mi‑am agăţat haina în dulapul ei, inghesuind‑o printre blănurile de nurcă.
M‑am aşezat în pat fără să mă bag sub aşternuturi, cu capul la cealaltă margine, şi am adormit repede, cu gândul că părinţii mei aveau să mă găsească acolo imediat ce se întorceau acasă.

*
M‑am trezit cu pulsul zvacnindu‑mi la încheieturi.
Era cineva acolo, în pat, şi mă atingea. Am ţâşnit în sus, înfăşurând pătura de tăblia patului, gâfâind şi privind speriată în toate părţile.
— Eu sunt! zicea mama. Pamela, eu sunt!
A venit prin spate şi m‑a ridicat de subsuori, scăpandu‑mă din prinsoarea plăpumii. Transpirasem febril, iar bluza mi se lipise de spinare.
— Cât e ceasul? am întrebat eu somnoroasă.
— 11.
— Dimineaţa? am ţipat eu.
— Şşt, şşt, a răspuns mama. E noapte şi Brian doarme.
A gesticulat spre covorul turcesc, indicând locul în care, cu un etaj mai jos, se afla dormitorul lui.
Atunci m‑am uitat la ea cu atenţie. La cerceii în formă de bujor cu diamante din urechi, la colierul asortat. Capul ei valora 50 000 de dolari. Fusese undeva. La o cină. La o petrecere.
— Trebuia să ajungi abia mâine, a comentat ea pe un ton uşor defensiv.
— Dar am găsit un zbor mai devreme. I‑am zis lui Doreen să‑ţi spună.
— Nu ştiam, mi‑a răspuns ea, mangaindu‑mă pe păr.
N‑ar fi fost corect s‑o fac mincinoasă. În lumea ei, puţine lucruri erau demne de ţinut minte.
Săptămâni la rând fusesem ca un val ce se înalţă, în căutarea unui ţărm de care să se spargă. M‑am topit imediat în braţele mamei. Trecuse atât de mult timp de când nu mă mai lăsase s‑o ţin în braţe, că‑i uitasem mirosul:
Lubriderm şi ruj.
— Vino jos, a spus ea când în sfârşit i‑am dat drumul.
Doreen a zis că n‑ai luat cina. Eşti aşa de slabă, Pamela.
Băgasem de seamă că pantalonii îmi erau mai largi, că uneori mă duceam la culcare întrebandu‑mă de ce mi‑o fi fost atât de foame, fiindcă mâncasem un burger la cină, după care îmi dădeam seama că asta fusese în seara anterioară.
Fiecare zi părea interminabilă, iar permanenţa situaţiei — insuportabilă, şi totuşi nu‑mi aminteam cum îmi petreceam timpul. Asta nu avea să se mai întâmple decât o singură dată în viaţa mea. În primăvara anului 2020, în cea mai rea perioadă. Mi‑am dat seama atunci că anii aceia de după moartea lui Denise nu erau diferiţi de lockdown, de închiderea şcolilor şi de nesfârşita izolare a carantinei. Mă ţinea captivă un virus care exista de multă vreme şi care suferise, în cele din urmă, o mutaţie ca să mă infecteze. El.