Gangland

de
Florin Pîtea

Crux Publishing
Dată publicare: 2025
Număr de pagini: 332

Roman distins cu Premiul Vladimir Colin

sâmbătă, 31 mai, Bookfest – lansare la Cafeneaua Literară,
alături de Alina Voinea, Ana-Maria Negrilă, George Cornilă și Andreea Sterea

.

Gangland este o distopie cyberpunk intensă, plasată într-un viitor post-uman în care tehnologia nu mai promite nimic, iar lupta pentru supraviețuire a devenit rutină. Cei bogați au fugit pe orbită. Cei rămași — adolescenți abandonați, copii-soldați, bande înarmate — se luptă cu ce-a mai rămas din omenire și din ei înșiși.

În acest peisaj brutal apare Olivier, un copil misterios care știe lucruri ce n-ar trebui cunoscute. În altă parte, Maria e trimisă într-o misiune care ar putea rescrie tot ce știa despre lume.
Protagoniștii, doi adolescenți marcați de haos, înțeleg că nu-și mai permit luxul inocenței, iar violența nu mai e o soluție. Ideal pentru cititorii care caută o poveste explozivă despre identitate, revoltă și supraviețuire într-o lume în care cei mici trebuie să se unească, pentru că altfel nu îi mai salvează nimeni. Gangland promite dialoguri sclipitoare, scene dramatice și acțiune trepidantă până la ultima pagină!

Fragment

în
avanpremieră

Copiii, nu mai mulți de o duzină, aveau figurile emaciate, complet lipsite de grăsime, cu frunți ce se bolteau enorme deasupra ochilor înfundați în orbite. Stăteau adunați îndărătul hackerului, ferindu-se de lumină și având grijă să nu intre în raza de acțiune a mitralierei Gatling. Cel mai înalt dintre băieți mânca un măr, iar una dintre fetițe răsucea încet între degete un ghemotoc murdar și cleios, care poate fusese inițial o batistă din hârtie. O pală de vânt împinse fumul din pubele către ei, ascunzându-i o clipă, apoi direcția vântului se schimbă, fumul se risipi și copiii se iviră iarăși, stânjeniți de faptul că erau examinați cu atâta atenție.

– Acu’ am cam ajuns la capătu’ drumului, la ultimu’ nod din rețeaua șoselelor, le zise Macho Kid, iar lumina tăioasă care-i jucase în priviri se îmblânzi. Eu o să plec înapoi ca să mai aduc și alți copii încoace, da’ aici are cine să se îngrijească de voi.

O fetiță cu părul cânepiu îndrăzni să arunce o privire către Templieri, apoi lăsă iute capul în pământ. Nu părea deloc convinsă.

– Uitați-vă bine la fiecare dintre băieții și fetele care-au venit să vă primească și gândiți-vă cu care din ei ați vrea să stați! N-au voie să vorbească cu voi până nu alegeți toți care cu cine vrea să plece. Asta ca să fim siguri că voi îi alegeți pe ei, nu invers, încheie el.

Fără prea mare tragere de inimă, copiii ascultară îndemnul și porniră într-un tur al pieței, pe lângă ziduri și ganguri, privindu-i pe reprezentanții triburilor din Gangland. În umbră și tăcere, aceștia așteptară decizia copiilor, încercând să facă impresie. Dacă ar fi fost destul de vârstnici pentru a-și putea aminti asemenea lucruri, poate ar fi comparat scena cu vizita unor posibili părinți adoptivi la orfelinat, numai că, de această dată, alegerea o făceau orfanii.

Enguerrand își scoase casca. Avea părul lung, adunat într-o coadă ce-i cobora din creștet, și, spre deosebire de părintele O’Blivion, era proaspăt bărbierit. Încercă să-și imagineze cum percepeau copiii nou-veniți înfățișarea adolescenților care-i așteptau în semiîntuneric, evaluând șansele pe care le avea Ordinul Templierilor să-i atragă pe cât mai mulți dintre ei. Nu era pentru prima dată la o asemenea alegere, așa încât putea să facă o estimare destul de bună. Trezorierul învățase de la întâlniri asemănătoare din trecut că mulți dintre copii erau atenți mai degrabă la vehicule și accesorii, ceea ce era un dezavantaj pentru triburile mai puțin axate pe tehnologie. Urmări cu inima strânsă cum copiii își plimbau privirile nehotărâte între alte ganguri și intrări, unde se ascundeau vehicule și creaturi mai impresionante, oprindu-se numai rareori asupra cabalinelor celor doi Templieri.

Într-un târziu, fetița cu părul cânepiu îndrăzni să intre într-unul dintre ganguri. Un băiat care, până atunci, își făcuse de lucru cu niște pietricele, se îndreptă către o stradă unde se întrezăreau în penumbră aripi enorme, membranoase, și întrebă:

– O să zbor din seara asta? O să fiu moartea-de-sus?

Moartea-de-sus. Enguerrand își amintea destul de limpede lungile perioade pe care le petrecuse prin subterane înainte de a fi adus de hackerii șoselelor, din nod în nod, până în Gangland. Intervale greu de măsurat, ce se scurseseră de cele mai multe ori în întuneric, fuga printre ruine de la un adăpost la altul, groaza de spațiile deschise, teama permanentă de moartea-venită-de-sus, trimisă de păsările din oțel, și invidia nemăsurată față de ființele invincibile care-și petreceau viața în zbor, pândindu-l din înaltul cerului. Pentru unii dintre copii, promisiunea că aveau să se transforme din vânat în vânători era o ispită prea mare. Încă un băiat și o fetiță se pierdură în întunericul străzii unde-i aștepta făgăduiala zborului.

Rând pe rând, toți copiii aleseră unul sau altul dintre triburi și plecară din piață. Spre disperarea crescândă a celor doi Templieri, deși întâlnirea se apropia de sfârșit, niciunul dintre copii nu-i alesese. Mai rămăseseră doi băieți, unul foarte scund, care părea și cel mai mic, și cel cu mărul, care mesteca netulburat, de parcă ar fi avut tot timpul din lume. Cel mic se uita indecis, clipind des și neștiind pe care dintre străinii aceia din umbră să-i aleagă. Se vedea că era atât de speriat, încât nici măcar nu avea curaj să plângă. În cele din urmă, se întoarse către Macho Kid, își luă inima în dinți și zise:

– Măcar eu pot să rămân cu tine? Te rog frumos de tot.

Hackerul se apropie de el, având grijă să țină țevile mitralierei departe de copil. Îi puse o mână pe umăr și-l privi în ochi, apoi își drese vocea, căutând parcă să câștige timp de gândire. Din depărtare, se auzi sunetul înfundat al unei explozii.

– Mai ții minte când am dat peste tancurile necrosofturilor, dincolo de Denver?

– La apa aia mare, unde au fost focuri mari toată noaptea, după ce ne-ai luat de la Jivin’ Jack?

– Exact. La Colorado. Mai ții minte?

Fețișoara băiețelului se crispă. Începu să vorbească repede, ca și când amintirile evocate ar fi fost o punte suspendată veche și extrem de periculoasă, dincolo de care voia să se vadă trecut cât mai curând.

– Ne-au alergat tancurile, și-am mers toată noaptea și ziua următoare și pe urmă iar toată noaptea, și-n prima noapte ne-am hurducat rău și-au fost bubuituri și-ai zis vorbele-alea, pe care ne-ai spus să nu le zicem că nu-i frumos, și noi trebuia să stăm pe podea. Și dup-aia ai văzut că Mike și Tom și fata aia din Boston muriseră și din ei cursese sânge peste tot, chiar dacă stătuseră cuminți pe podea, și i-am îngropat dimineață și-ai spus că Domnul e păstorul meu.

Macho Kid însoți fiecare detaliu al poveștii cu câte un semn de încuviințare.

– Atunci, știi de ce nu poți să rămâi cu mine, zise hackerul. Ca să nu ți se întâmple ce li s-a întâmplat lui Mike și lui Tom și lui Debbie… și lui Jivin’ Jack, adăugă cu voce scăzută.

Băiețelul dădu din cap, semn că înțelesese, apoi se întoarse către piața la marginile căreia oamenii găștilor așteptau în tăcere. Privi gânditor și, într-un târziu, întinse un arătător subțire, aproape străveziu, către o intrare aflată undeva în dreapta Templierilor.

– Voi n-aveți nici un fel de arme. N-aveți nici colți, nici gheare. Nu omorâți pe nimeni, niciodată?

Probabil că primi un răspuns mulțumitor, căci se îndepărtă într-acolo, întinzând două mâini palide, firave și brăzdate de vene albăstrii.

– Atunci, vin la voi. Dacă toată lumea ar fi așa, Debbie și Tom și Mike ar fi cu noi aici.

Cei doi Templieri plecară capetele. Acel dacă toată lumea ar fi așa îi atinsese mai mult decât tot discursul cu care-i întâmpinase Macho Kid. Tăcerea nu era punctată decât de zgomotul discret pe care băiatul mai înalt îl făcea mestecând cotorul mărului.

– Aveam nevoie să știu care dintre voi se ocupă cu informatica, spuse băiatul cu o voce de contralto, dar firește că nu vă permite convenția să răspundeți. Noroc că am ghicit. Mergem să ne înscriem în Ordinul Templierilor.

O’Blivion rămase cu gura căscată. Vocea părea să-i aparțină unei femei tinere, iar tonul pe care fuseseră rostite cuvintele, ca și vorbele în sine, nu se potriveau deloc cu înfățișarea băiatului.

– Ce… ce-a fost asta? întrebă el.

– De ce încalci convenția, părinte? interveni hackerul pe un ton rău-prevestitor.

– Lasă-ne-n durerea noastră cu convenția, puștiule! se burzului O’Blivion. Nu l-ai auzit că vrea să rămână la noi? Gata, s-a terminat târgul de vite, acum putem să vorbim cât avem chef! Ce-a fost asta?

– Rămân cu voi, zise băiatul, de data asta cu un timbru cât se poate de potrivit pentru doisprezece ani.

Macho Kid întinse un deget acuzator către O’Blivion, iar mustățile i se zbârliră.

– Târg de vite, zici? Ai uitat când te-am adus și pe tine, numai pielea și osul, de te-am dat!

Făcu doi pași către O’Blivion, dar Enguerrand intră între hacker și părinte.

– Stai ușor, puștiule! zise el pe un ton împăciuitor. Știi cum e părintele, mai vorbește gura fără el.

Trezorierul încercă să-l calmeze pe Macho Kid și să-l ducă înapoi la transportor. Părintele O’Blivion nu dădu însă prea mare atenție agitației produse la încheierea întâlnirii și nici măcar protestelor hackerului. Își freca nedumerit bărbia țepoasă și se uita cu un fel de îngrijorare la băiatul nou-venit.

– Cum se face că vorbești cu două voci? Îți place să-ți schimbi vocea, sau care-i treaba?

– Nu-mi schimb vocea, spuse băiatul pe un ton normal, ridicând din umeri.

– Când ai zis, la început, că ai fi avut nevoie să știi care dintre triburi se ocupă cu informatica aveai altă voce, insistă părintele.

– Ah, asta era, făcu băiatul, ca și când precizarea ar fi explicat totul.

– Asta era. Aveai altă voce.

Băiatul privi în jos, puțin încurcat, către rămășițele fântânii sfărâmate. Focurile din pubele se potoliseră acum, iar jarul arunca o lumină roșiatică pe chipurile celor doi.

– N-am vorbit eu, ci sora mea.

– Care soră? clătină părintele din cap. Nu cred c-am văzut nici o soră. Iar, dacă la-nfățișare e ca și la voce, crede-mă c-aș fi văzut-o imediat.

– Eu o văd, zise băiatul încet. Este mereu cu mine. O văd tot timpul.

Când Enguerrand reveni, obrazul stâng îi era umflat și congestionat. O’Blivion se întoarse către el:

– Avem o problemă…

Trezorierul nu-i lăsă timp să termine. Îl înșfăcă de reverele jachetei din piele neagră și-l trânti de un perete.

– Sigur c-avem o problemă.

Își însoți vorbele cu încă un brânci, care făcu să-i clănțăne dinții în gură părintelui.

– Avem o problemă dată dracului. E ultima oară când îmi mai pun obrazul pentru tine.

– Da’ știu că l-ai pus, nu glumă, ricană O’Blivion.

Ținându-l pironit de zid, Enguerrand îl lovi scurt, de două ori, în plexul solar. Părintele icni.

– Ne-am înțeles? continuă trezorierul cu un aer sumbru. A fost ultima oară.

– Puștiul… horcăi O’Blivion, luptându-se să ia o gură de aer. Puștiul are-o soră.

– Foarte bine, să-i trăiască!

– N-ai… n-ai priceput. Zice că… e-aici, dar numai el… numai el o vede.

Enguerrand îi dădu drumul părintelui și merse să-și culeagă casca de unde o aruncase.

– Mare scofală, mormăi el. O grămadă de copii au frați sau tovarăși de joacă imaginari.

O’Blivion îl cuprinse pe copil cu o mână pe după umeri. Din mâneca jachetei i se ivea o brățară din piele decorată cu lanțuri și ținte.

– Vocea pe care-ai auzit-o și care a ales Ordinul Templierilor era a surorii de care-ți vorbesc.

Enguerrand tresări și începu să-i privească pe rând pe O’Blivion și pe copil.

– Zici că sora ta a vorbit mai întâi, puștiule?

– Da, răspunse băiatul. Mă cheamă…

Mâna părintelui se ridică fulgerător de pe umărul copilului și-i acoperi gura.

– Nu ne spune numele! se grăbi el să explice. Numele adevărat e lucru tainic, bun să fie știut numai de tine. Să nu-l spui nimănui, niciodată, ne-am înțeles?

Băiatul încuviință din cap, iar O’Blivion îi luă mâna de la gură.

– De ce ar trebui să rămână secret? se interesă puștiul.

Înainte ca vreunul dintre cei doi Templieri să poată răspunde, trăsăturile copilului se transformară, căpătând o expresie care nu avea deloc ce căuta pe fața unui băiat de doisprezece ani, iar gura sa rosti cu voce de contralto:

– Tribul Necromanților se ocupă cu crearea de virusuri wetware, ce pătrund în sistemul nervos, folosindu-se de faptul că oamenii sunt extrem de receptivi la succesiunile de silabe care le formează numele. Aceste virusuri acționează simultan pe mai multe planuri. Distrug și elimină personalitatea victimei. Transformă oamenii în carcase biomecanice apte să primească programe wetware scrise de Necromanți. Cu alte cuvinte, să-ți declari numele în public înseamnă să riști să fii transformat într-un zombie.

Cei doi Templieri se priviră îngrijorați. Trăsăturile băiatului reveniră la normal, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Crux Publishing