Execuția

de
Danya Kukafka

.

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection. Crime
Titlul original: Notes on an Execution
Traducere: Luminița Gavrilă
Număr de pagini: 368

.

Premiul Edgar pentru cel mai bun roman
Bestseller NEW YORK TIMES

Un roman care deconstruiește povestea unui ucigaș în serie aflat în așteptarea execuției, văzută în principal prin ochii femeilor din viața lui. Povestea se dezvăluie prin prisma unui întreg caleidoscop de femei — o mamă, o soră, o polițistă. Mama, Lavender, care l-a născut la 17 ani; Hazel, sora soției lui Ansel, silită să vadă cum relația surorii sale îi distruge pe toți; Saffy, detectivul devotat prinderii infractorilor, dar care abia reușește să-și vadă limpede propria viață. Execuția îmbină suspansul cu o empatie uluitoare și prezintă un portret tulburător al feminității în paralel cu scenariul familiar al ucigașului în serie american, punând sub semnul întrebării sistemul judiciar și obsesia culturală pentru povești polițiste, precum și falsa promisiune a căutării unui înțeles în psihicul bărbaților violenți.

Provocator, inteligent, captivant, mișcător!
PAULA HAWKINS

O carte populată sfidător cu femei reale (…) frumos concepută, plină de detalii, Execuția e nuanțată, ambițioasă și convingătoare.
NEW YORK TIMES BOOK REVIEW

Debordând în același timp de mânie îndreptățită și empatie radicală, Execuția este menită să devină un clasic contemporan.
ESQUIRE

Îl aduce pe cititor în pielea unui ucigaș în serie (…) ca să elimine apoi o parte din mistica mitologiei ucigașilor în serie.
ROLLING STONE

Un portret tulburător al femeilor complicate prinse în orbita unui ucigaș în serie. Plină de compasiune, te pune pe gânduri.
BRIT BENNETT, autoarea bestsellerului Jumătatea dispărută

Kukafka făurește un ucigaș fără remușcări, dar insuflă empatie pură evenimentelor care-l duc pe cititor până în ultimele clipe ale acestuia, stârnind întrebări stăruitoare despre răul din oameni.
BOOKLIST

Nu se pune problema cine e vinovat: ucigașul este în închisoare încă de la începutul cărții. Povestea pe care-și propune s-o spună Execuția e despre cum a ajuns acolo. Însă Kukafka are grijă să le dea și victimelor ceva de care n-au avut parte în viață: o voce!
ENTERTAINMENT WEEKLY

Danya Kukafka a crescut în Colorado și și-a făcut studiile la New York, unde dragostea pentru citit și scris a dus-o prin aproape toate zonele industriei editoriale. A făcut stagii la diferite agenții literare, a continuat la Riverhead Books, unde a lucrat, printre alții, cu Meg Wolitzer, Paula Hawkins, Lauren Groff, Brit Bennett, Emma Straub și Gabriel Tallent. Romanul ei de debut, Girl in Snow, publicat în 2017, a devenit bestseller în Statele Unite. Drepturile de ecranizare pentru Execuția au fost cumpărate de John Wells Production.

Fragment

în
avanpremieră

6 ORE

Adio fiecărei crăpături din perete. Adio, cărți de la bibliotecă. Adio, radio. Adio putorii de la toaletă și stra­tului de jeg de pe chiuvetă. Adio, îi spui elefantului de pe tavan.

Adio, prietene.

*

Întinzi brațele la spate să‑ți pună cătușele.

Un zăngănit, apoi se închid cu un zgomot sec.

Shawna stă în spatele grupului, cu capul plecat, cu ochii țintă la pantofi — nu‑i poți vedea privirea. Stă cocoșată între doi gardieni pe care îi cunoști, niște bărbați cu piele palidă și burți atârnate. Toți au venit pentru a te conduce spre ieșire. Un gardian grăsan face un pas în față, îți ia sacoșa roșie și și‑o pune pe umăr. Ai lăsat Teoria sub pat, așa cum te‑ai înțeles cu Shawna. Ea o va recupera mai târziu și va face fotocopii în Huntsville, pe care le va trimite la posturile de știri, la talk‑show‑uri, la marile edituri.

— Ai luat tot, Packer? întreabă directorul, cu chipul marcat de o expresie de tristețe care îl îmbătrânește.

O milă care îi accentuează fălcile căzute. Vezi în ea sutele de alți deținuți pe care directorul i‑a condus pe acest culoar de beton — ucigași, pedofili, membri ai di­verselor bande, șoferi beți, toți fără deosebire pe acest traseu de 15 metri.

— Da, sunt gata, răspunzi tu.

În timp ce te conduc prin culoarul alb și îngust, arunci o ultimă privire fugitivă spre Shawna. Ea nu are voie să vină, dar încerci să‑i transmiți asta din ochi: Putem s‑o facem. E transpirată de emoție, îi lucește pielea. O singură lacrimă îi curge pe obraz, delicată. Știi, din anii în care ai exersat pe Jenny, cum să compui o expresie facială care să o liniștească. Știi cum ar trebui să arate. Iubire. Ți‑o aplici pe figură, apoi i‑o arăți Shawnei. Ea se înmoaie vizibil.

În timpul marșului tău funest prin coridor, ocupanții cuștilor din jur sunt tăcuți. Așa e obiceiul: o liniște goală, deconcertantă. Te neliniștește să le vezi fețele defilând solemn în spatele geamurilor murdare. Acest adio ți se pare trist, dement, adresat ție în mod eronat. Vrei să‑i liniștești, spunându‑le că ai un plan. Tu nu ești ca ei.

Treci prin porțile de acces. Prin detectoarele de me­tale. Prin zona de recepție.

Inspiri scurt.

Ești afară.

Lucruri pe care le‑ai uitat. Norii, pufoși ca vata de zahăr, alunecând letargici și ușori, pe jumătate adormiți. Cușca de recreere nu lasă să treacă decât niște fante de lumină prin acoperiș, iar tu ai uitat textura lucrurilor de afară, detaliile. Mirosul asfaltului încins de soare. Gazele de eșapament. Copacii de pe cealaltă latură a parcării stau nemișcați în căldura râncedă, frunzele lor verzi de‑abia fluturând în adierea vântului. Ai uitat de căldura soarelui, care îți stârnește mici furnicături pe pielea brațelor, și te oprești să inspiri — ce bine e — înainte ca directorul să te împingă înainte.

Lumea este plină de viață, magică. Și în curând va fi din nou a ta.

*

Duba așteaptă lângă gardul din grilaj.

Te așteptai la o mulțime de agenți de penitenciar, niște idioți beți de putere. În locul lor, găsești vreo șase bărbați în costume și printre ei îi recunoști pe gardianul‑șef și pe directorul adjunct. Sunt flancați de polițiști trimiși de Inspectoratul General: o mică turmă de bărbați masivi în uniformă, înarmați cu mitraliere de asalt. Te gândești la micul pistol pe care ți l‑a descris Shawna, vechiul revolver Smith & Wesson al soțului ei, și simți brusc un disconfort în adâncul stomacului.

Te apropii de vehiculul înconjurat din toate părțile, cu motorul pornit. Gardianul deschide ușa glisantă și, pentru o secundă care nu se mai termină, simți că te cuprinde o panică absolută la gândul că arma ta e as­cunsă sub scaunul din față. Anxietatea ta se atenuează ușor când ești împins spre fereastra de pe cealaltă parte a dubei, acolo unde ți‑a promis Shawna, chiar în spatele șoferului. În dubă miroase a cizme de cauciuc și a vinilin învechit. Știai că acești polițiști vor merge cu tine, că veți fi urmați de mașini blindate, de un convoi de poliție, dar nu te așteptai la o atmosferă atât de amenințătoare. Pietrișul scrâșnește sub roți. În timp ce duba iese din parcare, te lași să expiri lung și întinzi picioarele sub sca­unul din față, unde Shawna a pus pistolul. Pantoful tău atinge ceva tare. Metalic. Dar tot nu te liniștești. Revezi chipul Shawnei, cu pielea scuamoasă, aprins de sfială, și te gândești că planul nu este perfect.

Cu greu s‑ar putea numi un plan.

În curând, veți ajunge la râu. Autostrada vă va duce pe lângă case risipite ici‑colo, terenuri secetoase, iazuri mlăștinoase și fabrici vechi. Apoi, veți trece pe lângă Monumentul Sam Houston. Acela va fi semnalul.

Până atunci, aștepți. Geamul șoferului este întredes­chis. Aerul care pătrunde prin fanta de doi centimetri are miros de aprilie, cu o notă seducătoare de flori de vară. Tentant, proaspăt.

Te poartă înapoi în timp.

*

A treia fată a venit imediat după a doua. A fost un test acea vară fără sfârșit.

Te‑ai dus singur într‑un bar, unde ai comandat o Cola, după care ți‑ai plimbat privirea prin mulțime. Erai la un pas de dezamăgire. Presupuneai că nu vei mai simți din nou acea ușurare uluitoare, dar trebuia să mai încerci o dată și gata. Nu conta ce însemna asta, că liniștea venea numai după violență și câteodată nici atunci. Părea nu atât o alegere, cât o necesitate — trebuia să‑ți cauți liniștea.

Cânta o formație punk, o chirăială stridentă care nu te lăsa să te gândești la nimic, trupuri transpirate ondulându‑se prin căldură. Când i‑ai observat creștetul mișcându‑se prin mulțime, înainte să se retragă prin ușa laterală pentru a fuma o țigară afară, te‑ai dus după ea și i‑ai cerut și tu una. A treia fată ți s‑a părut vag cunos­cută — avea părul vopsit în albastru și un piercing în cartilajul nasului, ca un taur.

— Nu mă mai ții minte? a întrebat ea.

Avea o privire iscoditoare, amuzată și provocatoare. Ai scuturat din cap că nu. Te‑ai aruncat asupra ei.

Muzica se auzea în continuare din bar, o hărmălaie asurzitoare care înăbușea gemetele fetei. Ai sperat că pe­ricolul, posibilitatea de a fi prins, faptul că ea gâfâia la doar câțiva pași de ușă, îți va spori senzațiile. Dar nu. Fata aceasta din urmă a fost o idee proastă; s‑a luptat, lovindu‑te atât de tare cu piciorul în ochi încât ai văzut stele verzi. O încăierare, un țipăt ascuțit. La un moment dat, te‑a lipit de perete. Dar până la urmă tu ai fost mai tare, deși a trebuit s‑o strângi de gât cu cureaua atât de mult timp. I‑ai târât până la mașină corpul încă viu, scu­turat de spasme, de teamă că o să te vadă cineva. Ai avut un noroc chior: nu a văzut nimeni.

În timp ce aruncai lopeți de pământ peste forma ei inertă și inutilă, ai simțit un vid imens, furios. Ea era moartă, tu erai la fel și nimic nu mai conta pentru tine.

În lumina palidă a lunii, ai examinat inelul pe care l‑ai smuls de pe degetul ei.

Știai acest inel. Îl văzuseși acasă la Miss Gemma. Ți‑ai adus aminte cum le‑ai auzit prin ușă pe fetele alea râ­zând, când le‑ai dăruit fursecurile. Nu‑ți venea să crezi că aceeași fată zăcea în fața ta, că lumea ți‑o adusese înapoi în felul ăsta. Momentul când ți‑ai dat seama a fost ca o palmă dată de un părinte, iar tu, stând în fața celor trei fete, ți‑ai dorit să desfaci tot ce făcuseși.

N‑ar fi trebuit s‑o faci. Erai bolnav, defect. Dar, lucru și mai devastator, erai neschimbat.

Atunci ți‑a încolțit în minte Teoria ta, un adevăr a că­rui dovadă o aveai sub ochi, în lumina lunii ce se reflecta în ametistul mov. Poți comite cele mai mari ticăloșii. Nu e atât de greu să fii rău. Răul nu este un lucru pe care poți să‑l arăți cu degetul, să‑l atingi sau să‑l alungi. Răul se ascunde, viclean și invizibil, în toate colțurile.

După aceea, ai mers clătinându‑te prin desișul pădu­rii. Te‑ai urcat în mașină, cu mâinile tremurând incon­trolabil, cu inelul în buzunar, împungându‑te în coapsă. Era ora 4 dimineața și lacrimi furioase îți șiroiau pe obraji în timp ce ai virat, intrând pe autostradă. Ai condus, re­semnat, până la spital.

Nu ai spus niciodată această parte a poveștii. Nu știi de unde ți‑a venit. Poate de la zâmbetul acelei fetițe care râdea în lumina televizorului acasă la Miss Gemma. Sau poate de la faptul că nu mai simțeai nicio plăcere — și, dacă nu mai simțeai nimic, atunci nu înțelegeai de ce le‑ai ucis.

Ai lăsat mașina cu motorul pornit în fața camerei de gardă. Interiorul spitalului era puternic iluminat, totul alb și albastru, intimidant și steril. Ai pășit, uimit, în lu­mina arzătoare. Știai cum trebuie să fi arătat, tremurând și murdar de pământ, cu rana de la ochiul deja umflat și învinețit.

— Pot să vă ajut? a strigat o femeie de la recepție.

Sala de așteptare era goală și mirosea a latex și a dez­infectant.

— Vă rog, ai spus cu glas scăzut.

— Domnule?

— Vă rog, ai repetat tu. Nu vreau să fiu așa.

Femeia s‑a ridicat. Purta o uniformă pastel, impri­mată cu ursuleți zâmbitori. S‑a uitat la tine cu aceeași privire nedumerită și vag alarmată pe care ai văzut‑o la toți cei pe care i‑ai cunoscut: asistenți sociali, părinți adoptivi și profesori îngrijorați. Atunci ți‑ai dat seama. Dacă cineva ar fi putut să te ajute, ar fi făcut‑o demult.

Adevărul singular al vieții tale a părut să ți se ridice în piept, imposibil de ignorat, în timp ce te retrăgeai prin ușile glisante de la Urgențe. Nu mai puteai fi ajutat. Nu se mai putea face nimic pentru tine. Nu vei fi niciodată mai mult decât ceea ce ești.