Am uitat să fim
fericiți

de
Liane Moriarty

.

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection
Categoria: Literatura Universală
Anul publicării în limba română: 2016
Titlul original: What Alice Forgot (2010)
Traducere: Luminița Gavrilă
Număr de pagini: 536
Format: paperback cu supracopertă
volum achiziționabil pe
Libris.ro

.

Chiar dacă titlul tradus în limba română te-ar putea duce cu gândul la un volum motivațional, romanul Am uitat să fim fericiți e o ficțiune plină de viață, nu un ghid de dezvoltare personală sau o relatare documentaristă. Și, deși se bazează pe pierderea memoriei protagonistei, povestea sa nu alunecă deloc în melodramă telenovelistică, ci devine un studiu psihologic empatic și captivant, în genul celor cu care Liane Moriarty ne-a obișnuit deja din bestsellerurile Secretul soțului și Marile minciuni nevinovate.

Premisa, la prima vedere ușor neverosimilă – o femeie de aproape patruzeci de ani care se trezește după un accident convinsă că are doar douăzeci și nouă – funcționează ca declanșator, dar și ca pretext pentru a chestiona, cu inteligență și sensibilitate, ce înseamnă să fii tu însuți, ce mai înseamnă dragostea, familia și fericirea după un deceniu de existență adultă trăită parcă pe repede-înainte.

După un accident la sală, Alice Love e aruncată brusc într-un vârtej revelator: memoria i s-a șters pe ultimii zece ani, lăsând-o prizonieră într-o versiune mai tânără și mai naivă a propriei sale vieți. Pentru Alice, totul pare rupt dintr-o realitate paralelă: se știa proaspăt căsătorită, fericită, entuziasmată de venirea primului copil, dar descoperă cu stupoare că are deja trei copii, că mariajul ei e pe cale să se destrame, iar relațiile cu cei apropiați sunt de nerecunoscut. Efectul de alienare este amplificat de detaliile cotidiene pe care le descoperă cu uimire: lista interminabilă de activități, rigorile unei vieți programate până la obsesie, conflictele mocnite sau izbucnite deja cu soțul, prietenii și familia.

Autoarea jonglează cu amnezia selectivă fără a forța nota, ba chiar reușind să ofere autenticitate și profunzime tocmai datorită atenției pentru detalii din incursiunea în viețile personajelor, umorului discret și vocii narative empatice.
Alice este o protagonistă efervescentă, plin de contradicții, care cucerește prin vulnerabilitatea și curiozitatea cu care încearcă să înțeleagă unde și când a deviat drumul vieții ei. E fascinant de urmărit cum se raportează la copiii ei, pe care nu-i recunoaște, dar pe care începe să îi descopere, sau modul în care încearcă să reînnoade legături afective ce, din motive progresiv clarificate, s-au destrămat odată cu trecerea anilor.

Pe măsură ce Alice caută răspunsuri, romanul ridică întrebări tulburătoare:
Când anume încetăm să mai fim fericiți și de ce? Cum ajungem să ne înstrăinăm de partenerii de viață, de surori, de părinți, de prieteni? Oare e vina timpului sau a rutinei, a micilor compromisuri, a tăcerilor acumulate?
Liane Moriarty are grijă să nu-și judece în niciun moment personajele, mai degrabă le privește cu o ironie blândă, cu înțelegere și o luciditate ce nu alunecă deloc în moralism.
Relația dintre Alice și Nick, soțul ei, este portretizată din două perspective: cea a dragostei de la începuturi, când totul părea posibil, și cea a prezentului, când resentimentele și oboseala au săpat o prăpastie care pare de netrecut. Cititorul ajunge să se întrebe dacă uitarea este, de fapt, o șansă la împăcare, la regăsire, la reînvățarea iubirii sau, dimpotrivă, un mod de a fugi de realitatea prezentă.

Personajele secundare completează cu subtilitate portretul lui Alice și aduc în scenă teme colaterale.
Elisabeth, sora ei, traversează propria criză existențială, marcată de pierdere și de dorința sfâșietoare de a avea un copil. Relația dintre cele două surori este încărcată de nuanțe, de reproșuri nerostite și de o tandrețe pe care doar suferința reușește să o scoată la suprafață. Povestea lui Elisabeth, spusă prin intermediul unor însemnări adresate psihologului, aduce un contrapunct emoțional și deschide discuția despre cât de diferit poate arăta fericirea de la o femeie la alta.
Frannie, bunica vitregă, completează tabloul familial cu excentricități ce adaugă naturalețe și haz.

O particularitate a cărții este alternanța fină între introspecție și umor, între melancolie și energie, între reflecții amare și speranțe reînviate. Scenele de introspecție nu cad însă în patetism, fiind mereu dublate de observații autoironice, de momente de comic absurd sau de gesturi cotidiene care dezamorsează dramatismul. În ciuda problematicilor grave – pierderea identității, destrămarea relațiilor, alienarea în propria viață –, cartea rămâne tonică, cu un aer dulce-amărui care o face greu de lăsat din mână.

Istorisirea sugerează că a doua șansă nu înseamnă neapărat o rescriere a trecutului, ci poate o acceptare mai blândă a propriilor greșeli, o reevaluare a priorităților și, mai presus de orice, dorința sinceră de a nu lăsa rutina și supărările mărunte să devină regula vieții de zi cu zi. Fericirea, pare să spună Liane Moriarty, nu e ceva ce se obține sau se pierde definitiv, ci un proces continuu de regăsire, de reconectare la oamenii importanți și la propriul sine.

Am uitat să fim fericiți este un roman psihologic cu accente de comedie romantică, dar și cu reflecții serioase asupra modului în care timpul, obișnuința și alegerile ne modelează destinul. Stilul autoarei, uneori nostim, alteori trist, dar mereu realist, conferă cărții o forță aparte: te face să râzi, să te emoționezi, să te gândești și să reevaluezi.

volum
disponibil
pe site-ul librăriei online
Libris