Acoperiți-i fața

de
P.D. James

Editura Paladin
Grupul Editorial Art
Colecția: Paladin CRIME Masters
Anul publicării în limba română: 2025
Titlu original: Cover Her Face (1962)
Traducere: Roxana Brînceanu
Număr de pagini: 264

.

P.D. James, pe numele întreg Phyllis Dorothy James, baroneasă și profesionistă crescută în umbra instituțiilor britanice (Sănătate Publică, apoi Ministerul de Interne), a transformat contactul zilnic cu rapoarte, morgi și proceduri într-o proză cu realism criminogen și nerv moral.
Acoperiți–i fața este romanul său de debut – volumul unde intră pentru prima oară în scenă detectivul Adam Dalgliesh de la Scotland Yard și se fixează semnătura autoarei: anchetă minuțioasă, personaje definite subliminal, case vechi care supurează enigme prin uși întredeschise.

Decorul se constituie din ruralitatea engleză încăpățânată, cu conac, slujbă de duminică și o ierarhie domestică ce pare imuabilă. Sub luciul ritualurilor se simte însă vibrația unei societăți abia reașezate după Al Doilea Război Mondial: lipsuri încă recente, mobilitate comunitară redusă și politețe folosită ca armură protectivă.

În acest spațiu compact, o decizie caritabilă, luată cu aer filantropic, angajarea unei menajere mamă-singură, necăsătorită, tulbură liniștea convențiilor și scoate la lumină o învolburare de resentimente, temeri și ambiții.

Sally Jupp, o tânără prea sigură pe farmecul ei, intră în casa familiei Maxie ca o fisură în stucatură. În jurul ei se adună priviri, suspiciuni, impulsuri de protecție sau de dispreț.
Curând ajunge o victimă găsită strangulată, după o petrecere în familie, tocmai pentru că devenise o oglindă oferită celor care preferau să nu-și vadă chipul adevărat.

Autoarea își începe, astfel motivată, incursiunea prin conștiințele personajelor: cu fraze atent formulate, note de interioritate, mușcături ironice abia simțite – încapsulându-te într-o tensiune domestică în creștere continuă.

Fundalul se dovedește a fi o lume care se preface că e ordonată și decentă, ca o casă lustruită înainte de vizita rudelor exigente, dar înăuntrul căreia se simte aerul închis postbelic, tiparul social – stăpâni, servitori, tradiții – și o neliniște veche ce pândește la fiecare colț.

Conacele moștenite induc o atmosferă difuză, care învelește totul în moliciune: draperii grele, porțelanuri, tacâmuri care au fost utilizate de generații. Ușile, holurile, camerele alăturate se așază ca pe o partitură. Acolo, între scări și sala de mese, se stabilesc ierarhii și relații: cine cu cine vorbește, cine evită pe cine, ce informație rămâne în aer. Miros de lemn centenar și de ceai, ecoul pașilor care răsună înainte să vezi persoana ce se apropie, o siluetă trecută prea repede, un obiect pus la loc nepotrivit. E subtilă această coreografie, fiindcă nu urmărește doar logistica crimei, ci și traseele emoțiilor.
Într-o vilă ordonată se produce cel mai bine dezordinea morală: totul se observă, totul se ascunde.

Detectivul Adam Dalgliesh apare cu discreția unui reprezentant al statului punitiv care nu ridică vocea, însă o impune prin prezență. Polițistul-poet vine cu o metodă liniștitoare, o politețe fermă, un auz fin pentru inflexiuni. Detectivii memorabili au mereu câte o excentricitate. În cazul lui, excentricitatea e decența. Nu face din sine un spectacol, nu transformă ancheta într-un foc de artificii. Își oferă timpul necesar analizei, așază întrebările ca pe niște piese de șah, nu ca pe niște pietre aruncate în baltă. Când cineva vrea să-l manevreze, el observă mai întâi vibrația limbajului, apoi contradicția de fapt. Când cineva își înscenează altruismul, el insistă pe detalii practice. Un poet care își dorește adevărul e mai primejdios decât un polițist grăbit, pentru că rămâne în cameră meditând, după ce restul și-au pierdut răbdarea.

Sally Jupp este construită ca o enigmă socială. Nu e inocentă, nu e nici fatală. E ambițioasă, în felul cuiva care a înțeles repede dinamica dintre milă și autoritate. Provoacă fără să ridice tonul, seduce fără să-și declare intențiile, spulberă confortul unei familii cu o anume inconștiență calculată.

În roman, fiecare personaj are un motiv rezonabil pentru crimă, de la micile gelozii la spaimele legate de spulberarea reputației. Niciun monstru evident. Doar oameni cu mănuși albe, puși în situații destabilizatoare.

Acoperiți–i fața pare un policier clasic, de școală britanică, cu un cerc închis de suspecți, un final corect și o rezolvare aşezată pe masa de ceai. E adevărat, farmecul construcției stă în această rigoare. Dar P.D. James plusează și pe altă linie: etica. Fata ucisă e mai mult decât un pretext; statutul ei social, felul în care e privită de cei care se cred generoși, modul în care o casă ascunde sub covor rușinea – toate acestea compun un portret al Angliei postbelice care abia își aerisește camerele. Iar aerul intră greu. Pentru că ordinea, deși respectabilă, e făcută din tăceri bine păstrate.
Cine dă ordinele? Cine se supune din obișnuință? Cine își permite greșeli și cui i se contabilizează? Întrebările acestea străbat discret romanul, fără să semnalizeze alert, ceea ce le face cu atât mai problematice.

P.D. James își scrie scenele ca pe niște proceduri medicale: curăță tot ce e în plus, păstrează textura, nu se jenează să arate ce doare. Frază ținută în frâu, exactitate de raport, un umor sever care nu suferă zeflemeaua. În spatele fiecărei replici e un studiu al puterii. Iar când povestea cere accelerare, autoarea apasă pedala fără să arunce din portbagaj niciun detaliu util.

Când sosește momentul dezlegării enigmelor, senzația e de inevitabilitate, nu de prestidigitație. Piesele se așază, logica se impune, iar ultimul detaliu luminează ce fusese lăsat deliberat în umbră. Satisfacția vine din corectitudinea jocului. Te poți întoarce două-trei capitole în urmă și vei recunoaște semnele rămase pe drum, acele mici deviații de la comportamente altfel impecabile. P.D. James nu face paradă din twist, dă putere anticipatoare limbajului plantat în pagină. Și e o dreptate severă: oamenii plătesc chiar și atunci când par iubiți de convenții. În lumea aceasta, vinovăția are mereu un costum bine croit.

Îl mai ții minte pe Dalgliesh, după ce închizi cartea? Îl ții, fiindcă e genul de om la care te gândești când cineva îți spune că profesioniștii își păstrează calmul. Nu are replici memorabile aruncate pe afiș, nu face piruete deductive. Are, în schimb, o seriozitate care-l așază în centrul camerei fără să o ocupe și o finețe în a citi oamenii care te face să vrei să-i răspunzi pe măsură.

Acoperiți–i fața este un roman detectivistic elegant al unei autoare care crede că ordinea se obține prin disciplină, că tensiunea nu stă într-o cameră fără lumină, ci în felul în care o lumină cade pe o parte a feței, lăsând cealaltă parte ascunsă, și că o casă veche spune mereu mai mult decât ar dori stăpânii ei.

Articolul face parte dintr-un blog-tur organizat cu ocazia apariției în limba română a romanului.
Puteți citi alte opinii despre carte, pe blogurile:

Literatura pe tocuri
Biblioteca lui Liviu
Cărțile mele și alți demoni
Anca și Cărțile
Ciobanul de azi
CITESTE-MI-L
Falled
Fata Cu Cartea

Volumul
poate fi achiziționat în librării sau pe
site-ul editurii