Crimă la Paris 

de
Matthew Blake

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection. Thriller
Anul publicării în limba română: 2025
Titlul original: A Murder in Paris (2025)
Traducere: Alunița Voiculescu
Număr de pagini: 400

.

În coridoarele umbrite ale memoriei, acolo unde trecutul pâlpâie ca o peliculă defectă, mystery-thriller-ul Crimă la Paris se desfășoară cu intensitatea unei confesiuni șoptite tainic.
Publicat în 2025, acest roman psihologic este al doilea al scriitorului britanic Matthew Blake, după senzația internațională Anna O., o carte ce explora adâncurile tulburi ale somnului și ale vinei subconștiente. Și de data aceasta, autorul își îndreaptă privirea spre un teritoriu mintal la fel de instabil – cel al amintirii -, imaginând o istorisire care amalgamează farmecul Parisului postbelic cu spectrul bântuitor al crimelor uitate.

După un telefon primit în miez de noapte, dr. Olivia Finn, specialistă în tulburări de memorie la Spitalul Charing Cross din Londra, pornește spre Paris pentru a-și recupera bunica nonagenară, Joséphine Benoit, celebră pictoriță în tinerețe, găsită rătăcind prin fastuosul Hotel Lutetia și insistând că, în 1945, ar fi ucis pe cineva în camera 11.

Faptul că registrele hotelului consemnează moartea unei femei în acel loc și în acea perioadă clatină siguranța clinică a Oliviei: amintirea tulbure a bătrânei ar putea avea un sâmbure de adevăr.

Blake culisează alternant planurile între prezent și Parisul anului 1945, un oraș încă zguduit de ocupația nazistă, unde secretele războiului fuseseră îngropate sub dărâmături și pașii refugiaților reveniți din bejenie.

Parisul devine, din primele pagini, un protagonist implicat activ. Blake evită cartea poștală lucioasă, plasându-și acțiunea în straturile istorice ale orașului. Hotelul Lutetia, reper real, folosit după război ca centru de repatriere pentru deportați, concentrează răsunetul unui trecut care încă lucrează în oameni. În foaier atârnă tabloul Memorie, pictat de Joséphine în anii șaizeci și cumpărat cândva de hotel: o metaforă vizuală discretă, reluată de roman la nivelul temelor, unde imaginea devine mecanism de supraviețuire, dar și mijloc de disimulare. În jurul acestei axe, povestea oscilează între prezentul investigației conduse de Olivia și capitala franceză de acum opt decenii, unde supraviețuitorii și colaboraționiștii încearcau să-și redeseneze fețele, să-și schimbe numele sau să-și fabrice o altă biografie, în locul celei adevărate.

Olivia Finn se întrupează ca eroină credibilă, cu o viață personală încărcată: mamă singură a unui băiețel de șase ani, prinsă în balans precar între vocația profesională și presiunea, uneori ridicolă, a retoricii contemporane despre alimentație perfectă, educație optimizată sau energie personală neîntreruptă. Acest aspect domestic, introdus cu ironie reținută, aduce relief personajului și temperează seriozitatea anchetei.

În plan profesional, psiholoaga știe cât de vulnerabile sunt amintirile la eroarea de monitorizare, la sugestie, la seducția reconstrucției. Tocmai de aceea, confruntarea cu confesiunea bunicii erodează din interior încrederea în propria metodă: cunoașterea teoretică a memoriei false se izbește de emoția unei legături de sânge și de senzația că, dincolo de demență, ceva încearcă să iasă la suprafață.

Josephine Benoit este acum o bătrână confuză, autoarea unui tablou celebru, dar biografia pe care romanul i-o reconstituie pas cu pas trece prin tinerețea unor alegeri dramatice, dintr-o perioadă istorică plină de tragedii.

Prietenia din tinerețe cu Sophie Leclerc – o tânără care a cunoscut oroarea Auschwitzului, trădată cândva și împinsă spre moarte – capătă treptat conturul unei relații pivotale pentru înțelegerea crimei din 1945 și pentru natura adevărată a vinovăției Joséphinei.

Ritmul cărții este calculat, cu o combustie lentă ce privilegiază acumularea de indicii și construiește senzația de labirint. În prima jumătate, investigația pare să înainteze cu pași mici; în a doua, mecanismul se accelerează și răsturnările de situație se succed rapid. Pistele false sunt plantate cu discreție, iar nodurile narative se dezleagă prin juxtapunerile celor două planuri temporale: 1945, cu interogatorii, liste de repatriați, umbre de colaboraționism; prezentul, cu moartea inexplicabilă a unor persoane ce par conectate la enigma de la Lutetia. Între cele două curge Sena, dar curg, în egală măsură, straturile memoriei, din care se decupează o poveste complet coerentă abia spre final.

Un rol semnificativ pare să-l aibă Louis, terapeutul cu care Olivia are o istorie afectivă discretă și care a însoțit cândva traseul ei profesional. Prezența lui deschide un contrapunct metodologic: scepticismul bine temperat al specialistului, tentația de a ghida recuperarea amintirii și pericolul de a induce sens unde există doar goluri. Romanul surprinde dilemele profesiei, de la limitele terapeutice ale memoriei reprimate până la maniera în care o povestire coerentă riscă să substituie realitatea. Fără a deveni prea specializat, textul traversează cu aplomb teritoriul neuropsihologiei, păstrând totuși intimitatea dramei personale.

Comparativ cu Anna O., romanul de debut care a făcut din vină și somn un cuplu hipnotic, Crimă la Paris se plasează mai net în zona memoriei conștiente, reconstruite. Dacă acolo centrul de greutate era un paradox clinic, aici miza este genealogică și morală: moștenirea traumelor, transmiterea poveștilor familiei, greutatea unui secret care poate remodela identitatea descendenților. În această cheie, finalul are forță emoțională: surpriza reușește să fie deopotrivă logică și tulburătoare, iar explicația din spatele crimei din 1945 definitivează înțelegerea motivațiilor personajelor.

Cartea își permite și câteva bruiaje, pe care le gestionează cu un anumit tact. Există coincidențe care cer lecturii o suspendare a neîncrederii mai pronunțată, în special la modul cum anumite fire din trecut revin pentru a propulsa pericolele din prezent. Mai apar pasaje cu rol explicativ în care istoria Parisului e reamintită cu accent didactic, deși contextul merita, probabil, încrederea că cititorul poate urmări indicii mai subtile. Pe latura contemporană, ironia la adresa micro-obsesiilor unei vieți optimizate, cu diete perfecte, parenting programat, igienă a energiei personale, funcționează ca relief al personajului, dar pe alocuri devine motiv recurent și ușor redundant. Toate acestea nu smintesc însă ansamblul: densitatea scenelor calitative și logica arhitecturii epice rămân dominante.

Parisul eliberat, cu fervorile și răzbunările lui, oferă un material tentant pentru distribuția facilă în vinovați și inocenți. Autorul preferă minuțiozitatea apropierii analitice, descrie presiuni, circumstanțe, frici. Ajută și faptul că privește mult prin ochii femeilor – Joséphine și Sophie în 1945, Olivia în prezent – și că acordă spațiu modului în care loialitatea, datoria, invidia, dragostea și rușinea pot conviețui în același gest.

Undeva între dilemele profesionale ale unui specialist în psihologie, ecourile Holocaustului și rutinele discrete ale cotidianului parizian postbelic, cartea Crimă la Paris este o poveste sofisticată, plină de răsturnări de situație, ideală pentru cititorii care caută mistere cu substanță intelectuală, pe fundalul unei intrigi captivante. O istorisire ce surprinde fragilitatea lucrurilor pe care le considerăm adevăruri despre noi înșine și despre evenimente din trecut, demonstrând că amintirile, asemenea Orașului Luminilor, pot fi deopotrivă revelatoare și înșelătoare.

Matthew Blake locuiește la Londra și, înainte să fie scriitor, a lucrat ca scenarist la BBC, ITV Studios și studiouri independente.
A studiat engleza la Durham University și Merton College, Oxford, devenind cercetător și autor de discursuri pentru Parlamentul britanic.

Articolul face parte dintr-un blog-tur dedicat romanului.
Puteți citi alte opinii despre carte, pe paginile:

Literatura pe tocuri
Biblioteca lui Liviu
Cărțile mele și alți demoni
Anca și Cărțile
Ciobanul de azi
CITESTE-MI-L
Falled
Fata Cu Cartea

Volumul
poate fi achiziționat în librării sau pe
site-ul editurii