Alionușka

de 
Lilia Calancea

POLIROM
Categoria: 
Literatura Română
Anul publicării: 2025
Număr de pagini: 192
volum achiziționabil pe
Libris.ro

.

Mi-a plăcut mult Grădina de sticlă, romanul Tatianei Țîbuleac, și am vrut imediat să mai citesc ceva asemănător. Cartea Alionușka, semnată Lilia Calancea, părea să fie cam ce căutam, are structură similară, de autobiografie ficțională în formă cvasi-epistolară, adresată cuiva despre care nu primești inițial foarte multe indicii cine ar fi, și surprinde aceeași perioadă istorică recentă…

Doar că, măcar o jumătate din ea, până când începe să fie suportabilă spre foarte bună, ai impresia că ai dat peste o copie a sa de pe Temu (evit să zic de Strășeni, că nu sună chiar ca și cum ar fi din Bălți, Comrat sau Tiraspol). Prima parte din roman e o strădanie scremută a scriitoarei de a părea neapărat altfel decât premiata predecesoare și provocator de sinceră, indiferent de prețul plătit, fie el în ponegrirea Mișcării Naționale din Basarabia, în slăvirea atitudinii zen, falsificat generalizate, a ocupanților sau a declamării sincerității, deși situațiile în care sunt puse personajele nu sună deloc credibil și sunt evident înscenate, ca să atragă antipatia doar într-o parte. Până la urmă, sinceritatea trebuie să o simtă cine citește, nu are nevoie să fie fluturată declamativ și nu ajunge să trântești câte un blea, vreun idi nahui, un pizdeț sau vreo altă expresie de bâciță, ca să pară personajele realiste.

Închipuiți-vă o carte fantasy în care autoarea, numai din dorința de a fi originală, scrie din perspectiva orcilor și empatizează aproape militant cu universul lor de invadatori pe teritoriile umane, ba, mai mult, chiar încearcă să-i scoată drept victime de care să-ți fie milă, atunci când oamenii îndrăznesc să se debaraseze de ei, dându-le câte un șut în fundurile asupritoare umflate și trimițându-i înapoi de unde au venit.

Sigur, un iubitor de cărți poate rezona cu amintirile despre poveștile copilăriei și nostalgia după trăirile adolescenței, dar nu trebuie să fii ucrainean și să devii conștient că Budanov ar trimite un asasin să lichideze orice delirant care ar scrie la fel despre mișcarea lor națională, ca să îți dai seama că nu e în ordine ceva cu romanul ăsta, ce se vrea rebel, dar, inițial, pare doar conceput de o fană a lui Voronin sau Dodon. Totul stă în selecție. Când difuzezi obsedant doar clipul cu haholul agresiv scoțându-i ochiul pașnicului vecin rusofon din același bloc, poți spune mai târziu: Iată, ei au pornit războiul!

Într-adevăr, în partea a doua, tonul își revine spectaculos, concentrându-se pe trăirea personală, intimă, și aduce un pic de echilibru în secvențele selectate, însă gustul amar trece greu, nu înțeleg de ce nu s-a început direct cu evenimente adunate-n stil grimdark, nu e nimeni numai bun sau rău, caracterele sunt gri, în general; nu răii (ocupanții colonizatori) sunt buni și bunii (băștinașii eliberați din lagărul popoarelor) sunt răi – cum s-a încercat.

Am să comentez mai mult aspectele cărții care chiar merită, deși deja, la un moment dat, în capul meu, orice i s-ar fi întâmplat rău protagonistei inconștiente ar fi fost pe deplin meritat, la cât de iritantă era.

Lilia Calancea își desfășoară istorisirea pe falia unei epoci în care totul se mută din loc cu o viteză violentă: alfabetul, loialitățile, cuvintele corecte, manualele, icoanele publice, chiar și rușinea. Romanul se vrea o radiografie a Chișinăului de la începutul anilor ’90, când destrămarea URSS-ului se percepea la nivelul stomacului, al clasei, al bibliotecii de școală, al limbii vorbite sau scrise.

Eleva Zoia Vangheli, fiică de bibliotecară, nu are încă vocabularul cu care adulții își maschează compromisul; de aceea, când îi vede pe noii patrioți schimbând simbolurile într-o singură mișcare – dinspre Moscova spre Putna, dinspre Lenin spre Ștefan cel Mare, dinspre o retorică spre alta – reacția ei are un soi de cruzime morală tăioasă.

Pe acest fundal, volumul se constituie într-un mini-bildungsroman: maturizarea Zoiei se sincronizează cu maturizarea forțată a unei societăți care, dintr-odată, trebuie să se reinventeze, de multe ori sub spectrul oportunismului

Trecerea de la rusă la română, de la alfabetul chirilic la cel latin, de la școală sovietică la școală cu predare în română e prezentată ca o lovitură în rutina copiilor: caligrafiile devin greșite, cărțile preferate ajung indezirabile, alfabetul în care ai învățat să iubești lectura e declarat impropriu. Miza nu apare atât în apologia unui trecut, cât în destabilizarea prezentului.

Cartea surprinde o zonă mai rar abordată: impactul acelor ani asupra elevilor, asupra copiilor prinși în mijlocul reformelor simbolice și al schimbării de discurs. În mod firesc, cititorul ajunge să înțeleagă mai mult din paradoxurile identitare de peste Prut: de ce românismul poate să sune, pentru unii, ca o comandă venită de sus; de ce unionismul nu se lipește automat de pielea tuturor, chiar atunci când vorbim despre oameni care, etnic și cultural, aparțin aceluiași spațiu. Lilia Calancea nu încearcă să împace tabere, doar vrea să arate cum se produce ruptura atunci când schimbările necesare sunt implementate brutal, cu gesturi care, pentru un copil, seamănă cu o distrugere a memoriei.

Pe linia aceasta, prietenia dintre Zoia și Katia e una dintre cele mai vii reușite ale cărții. Katia apare ca un pol de îndrăzneală, dezinhibare, inteligență instinctivă, o adolescentă care își permite să fie prea mult într-un mediu ce pedepsește diferența. Din dinamica lor se naște o ingenuitate necoafată, uneori confundabilă cu lipsa decenței, însă exact aici romanul câștigă: în felul în care păstrează adolescența în textura ei reală, cu obrăznicie, curiozitate, confuzie, cruzime măruntă, tandrețe bruscă. Iar peste această relație, autoarea plasează un leitmotiv surprinzător, care ajunge să devină o cheie de lectură: obsesia Zoiei pentru orgasm, pentru ideea de plăcere despre care se știe că există, dar despre care nimeni nu vorbește concret – simbol al căutării unei împliniri, de orice fel ar fi.

După ultimele pagini (cam eseistice, dar utile concluziv), mi-a fost greu să mă prefac că primele capitole nu au fost o oglindă programatic (și nu copilăresc – cum ar fi fost normal) deformată, însă mi-a fost la fel de dificil să ignor modul fascinant în care cartea capătă savoare pe parcurs.
În a doua jumătate, povestea se strânge în jurul personajelor și iese la suprafață ceea ce impresionează cu adevărat: trăirile lor imediate – confuzia, rușinea, teama, micile loialități, toate puse la încercare de o epocă în care identitatea devenea competiție publică.
Romanul Alionușka merită citit cu răbdare și cu un dram de suspiciune față de propriile impulsuri de a judeca rapid, a alege tabăra și a închide discuția sau a abandona lectura.

volum
disponibil
pe site-ul librăriei online
Libris