De Crăciunul acesta,
toți au câte un secret

al doilea volum din seria
Ernest Cunningham

de
Benjamin Stevenson

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection
Anul publicării în limba română: 2025
Titlul original: Everyone This Christmas Has a Secret (2023)
Traducere: Mihaela Apetrei
Număr de pagini: 232

.

Benjamin Stevenson are talentul de a transforma romanul-enigmă clasic într-un joc de societate elegant, calculat, condus de reguli implicite clare, dar sub a cărui masă lustruită mișună permanent un neliniștitor pericol neidentificat.

În De Crăciunul acesta, toți au câte un secret, al treilea volum al seriei cu Ernest Cunningham (după Toți cei din familia mea au ucis pe cineva și Toți cei din acest tren sunt suspecți), autorul australian își mută mecanismele tipice într-un decor care pare construit special pentru înșelătorii – culisele unui spectacol de magie crăciunistică, unde rețeta de bază este aplicată cu dexteritatea unui iluzionist. Pe sistemul: Dacă tot petreci Sărbătorile printre oameni care trăiesc din trucuri, atunci și crima trebuie să arate ca un truc uimitor.

Romanul demarează într-o tensiune foarte în stilul lui Stevenson, gravitatea faptelor apasă, însă povestea are mereu o fisură prin care intră aerul – umorul, autoironia, acele replici care te fac să zâmbești exact când ar trebui, teoretic, să rămâi rigid. De data aceasta, acțiunea este concentrată într-un spațiu mai mic, aproape claustrofobic. E o carte mai compactă decât primele două, cu o dinamică dictată de un artificiu structural clar: tiparul calendarului de Advent. În loc să dilueze suspansul, această comprimare îl disciplinează. Ritmul devine apăsat, capitolele funcționează ca niște ferestre care se deschid una câte una, iar cititorul primește pe rând indicii, piste, detalii aparent banale, cu potențial exploziv dacă le așezi în ordinea potrivită.

Benjamin Stevenson demonstrează că într-un mister bun, adevărul trebuie să stea la vedere, însă într-o lumină care îl face să pară altceva. Din motto-ul cărții, ideea transpare limpede: criminalii seamănă cu iluzioniștii, fiindcă scapă prin controlul percepției – creează impresia că nu au făcut nimic sau că altcineva a făcut totul. Romanul transformă această observație într-o temă activă despre atenție, despre unghiuri și perspective, despre ceea ce crezi că ai văzut.

În centru rămâne Ernest Cunningham, naratorul care insistă, cu o încăpățânare simpatică, că nu e detectiv. Doar că viața lui și tradiția familiei din care vine îl împing mereu spre rolul de om care adună bucăți mici și le face să se potrivească. Ernest are acel amestec de inteligență practică, fler și reflex de cititor de mistere: vede tipare, adulmecă incongruențe, apoi se întoarce cu un pas înapoi ca să-și verifice intuiția. Vocea lui are o particularitate care, în seria aceasta, a devenit semnătură: îți vorbește direct, te tratează ca pe un partener de investigație, îți explică regulile jocului chiar în timp ce te lasă să joci. În această carte, meta-narațiunea prinde o naturalețe aparte, fiindcă decorul însuși – magia – e o artă a distragerii, a regiei, a controlului privirii. Când toți cei din jur știu să mute reflectorul, ancheta devine un duel al percepțiilor.

Intriga îl prinde pe Ernest într-un moment care, în orice altă serie, ar fi trebuit să fie domestic. Urmează să se căsătorească, din nou, iar viitoarea lui soție are emoții și dubii firești în legătură cu un cadou neobișnuit: un spectacol de magie, oferit în dar de unchiul lui Ernest, pentru nuntă. Pretextul pare inofensiv – o deplasare până într-o localitate montană, ca să vadă dacă numărul magicianului Rylan Blaze se potrivește în program. Doar că, în subtext, se simte adevăratul motiv al călătoriei: Ernest se întoarce spre o parte din trecut pe care o ține, de obicei, sub control.

Erin, fosta soție, nu-l întâmpină cu o cafea și o discuție civilizată. Îl cheamă la poliție. Îl așteaptă în pragul celulei cu o poveste sângeroasă, iar amnezia sa din noaptea crimei nu simplifică evenimentele. Partenerul ei, Lyle Pearse, a murit, iar înainte să se stingă a scris un singur cuvânt: Christmas (lăsat netradus și în ediția noastră, tocmai pentru a-i sublinia importanța).

Numărul de suspecți e mic, aproape teatral. Șase oameni, suficienți cât să umple o scenă și să-ți ofere combinații de minciuni, secrete și alibiuri. Și, tocmai pentru că sunt puțini, fiecare gest, fiecare replică banală, fiecare obiect remarcat contează.

Autorul oglindește vibrația conversațiilor din culise, micile fricțiuni dintre oameni care lucrează împreună, modul în care un compliment poate masca o amenințare, iar o glumă poate semnala o crevasă. Spectacolul de magie funcționează ca ecologie morală: lumea asta e obișnuită cu minciuna ca instrument de lucru, cu adevărul ca efect de scenă. De aici apare o ambiguitate savuroasă: Până unde e rol, până unde e caracter? Cine improvizează pentru public și cine improvizează pentru poliție?

În investigația lui Ernest, Lyle Pearse începe să se desprindă din imaginea de binefăcător impecabil. În ochii multora, fusese un om empatic, atent la nevoile altora, un salvator. Căutarea îl obligă pe Ernest să privească mai aproape fundația pe care Lyle o conducea și oamenii din jurul lui, iar rezultatul are gust amar de genul: cu cât deschizi mai multe ușițe, cu atât găsești mai multe lucruri pe care le-ai fi preferat neștiute.

Umorul apare ca o supapă, ca o izbucnire emotivă de moment, când creierul caută o glumă ca să respire. Ernest are autoironie, are reacții empatice, se enervează, calculează, se îndoiește de propriile teorii.

Sigur, formula are și un risc. Vocea narativă e conștientă de sine și își comentează propriile instrumente. Pentru cititorii care preferă un policier auster, cu procedură, cu gravitate constantă, stilul poate părea prea scenic. Cartea vorbește despre cum funcționează misterul, chiar în timp ce îl elucidează. Pentru cei care iubesc puzzle-ul și comentariul despre puzzle, asta devine o plăcere suplimentară: vezi mecanismul, însă mecanismul tot te păcălește. Și tocmai astfel, romanul își amplifică farmecul, făcându-te să simți, după cum autorul te-a obișnuit, cât de ușor ar fi fost de demontat totul, câte indicii ai ratat, cât de aproape ai stat, pagină după pagină, de adevăr.

De Crăciunul acesta, toți au câte un secret e o lectură de sezon compactă, sprintenă, bine închisă, cu tensiune, mister și suspans alimentat de-un ritm aproape ritualic. Stevenson scrie cu plăcerea celui care își cunoaște tradiția, o respectă, se joacă în interiorul ei și o înțeapă exact cât trebuie. Iar Ernest Cunningham, nedetectivul cu nas fin pentru detalii, rămâne un companion care te ia de mână, îți arată scena, îți spune că urmează un truc, apoi te face să clipești tocmai când nu trebuia. Într-o poveste cu iluzioniști, asta înseamnă că numărul a reușit.

Articolul face parte dintr-un blog-tur organizat cu ocazia apariției în limba română a romanului.

Puteți citi alte opinii despre carte, pe paginile:

Literatura pe tocuri
Biblioteca lui Liviu
Cărțile mele și alți demoni
Anca și Cărțile
Ciobanul de azi
CITESTE-MI-L
Falled
Cărți Blog
Fata Cu Cartea

Volumul
poate fi achiziționat în librării sau pe
site-ul editurii