Pasagerul
Stella Maris

de
Cormac McCarthy

Editura Humanitas
Colecția: Raftul Denisei
Categoria: Literatura americana
Traducere: Iulia Gorzo
volume achiziționabile pe
Libris.ro

Dipticul Pasagerul – Stella Maris este, probabil, cel mai enigmatic și dificil proiect literar pe care scriitorul american Cormac McCarthy l-a conceput vreodată.

În cărțile sale anterioare avem leitmotivul fugii, al nihilismului înțeles ca renunțare la ideea existenței lui Dumnezeu, dar, în același timp, și căutarea unui sens, adesea legată de o coborâre în rău și în același nihilism la care personajele mccarthyane sunt condamnate.
Această mini-serie, însă, are un final deschis care sugerează o alternativă la nihilism, autorul devenind mai metafizic și mai existențialist, măcinat de obsesia pentru o nouă modalitate de a reconstitui o realitate aflată în derivă și de a păstra puținul uman care mai dăinuie în eroii săi.

Pasagerul relatează povestea lui Bobby Western, un bărbat originar din Knoxville, Tennessee, acum scafandru utilitar în New Orleans.
În timpul unei misiuni de recuperare din apropierea Golfului Mexic, protagonistul găsește pe fundul mării un avion privat intact, fără cutia neagră și fără unul dintre cei zece pasageri enumerați pe lista de zbor.
De aici începe o istorisire cu accente de thriller: confuzia din jurul recuperării aeronavei se adâncește, Western fiind urmărit de doi tipi în costum și cravată, cu aer de misionari mormoni, care cred că este implicat în dispariția unor documente importante legate de avion.

Nimerind accidental într-un complot bizar, ce nu-i poate aduce decât necazuri, Bobby este mereu hăituit: de o instanță anonimă și necruțătoare, pentru o vină necunoscută, de fantoma tatălui său, unul dintre fizicienii care au construit bomba atomică în cadrul Proiectului Manhattan – inventatorul armei care a topit sticla și carnea la Hiroshima, și de imaginea surorii lui, dragostea și pierzania sufletului său.

Western este forțat să fugă de toate, urmărit mereu de transgresiunile reale sau visate din trecut,  iar în timp ce fuge, se adâncește tot mai mult în întunericul propriului suflet și al inconștientului său. Protagonistul este nevoit să sape în amintirile sale, în special în cele legate de sora sa, Alicia, care s-a sinucis cu zece ani în urmă, o ființă diafană și depresivă stranie, pasionată de muzică și matematică, căreia fratele ei îi purta un profund sentiment de iubire.
Povestea acesteia se împletește cu cea a lui Bobby, și alături de ei apare un personaj oniric: Puștiul, cel care poate avea răspunsurile la misterul fraților Western sau care va complica și mai mult lucrurile.

Implicarea lui Bobby Western în misiunea de recuperare și apoi în (presupusele) anchete federale ale celor doi indivizi îmbrăcați în haine de mormoni îl catapultează într-o întunecime profundă.
Această întunecime este cea a sentimentului de vinovăție pentru sinuciderea Aliciei, dar și pentru dispariția din casa din Knoxville a documentelor și obiectelor de familie legate de tatăl lor, omul de știință implicat în construirea bombelor ucigașe capabile să șteargă de pe fața pământului orașe întregi.

Pentru Western, tot ce a pierdut – și va pierde – erau oaze de stabilitate clădite pentru a-i permite să înțeleagă lumea, pentru a nu o lăsa să scape dincolo de logica sa. Odată cu distrugerea acestora, se simte ca și cum ar încerca în toate modurile să se agațe de bucăți din epave care i se fărâmă mereu printre degete.

Emblematic în acest zbucium este personajul Puștiul / Kid, sau mai simbolic spus, Talidomide Kid, care îi leagă pe frații Western. Talidomide Kid era în realitate un medicament foarte folosit în anii ’50 ca sedativ și hipnotic, ulterior suspendat din cauza daunelor cerebrale pe care le provoca pacienților.

Reflecțiile lui Kid ne readuc la ceea ce a teoretizat McCarthy în multe dintre operele sale: este imposibil să ai cunoștințe depline despre realitatea înconjurătoare, dar limbajul, combinat cu alte elemente și discipline, permite să se dea formă amorfului.
În cazul lui Bobby Western, soluția apare în conceptul de viața după viață, ceva foarte complex pentru un om care a fost întotdeauna sceptic în ceea ce privește ideea de Dumnezeu.

Ce înțelege Bobby, și ce înțelegem noi, cititorii, parcurgând părțile dedicate Aliciei, este că realitatea e un amestec de viață și vis care, pentru a exista, trebuie să fie modelată de noi înșine. Pentru a o modela, însă, nu este suficientă doar raționalitatea matematică și fizică, ci avem nevoie și de metafizică, și mai ales de scris, ceva care stabilește limite, care dă totuși ideea unui scepticism de bază mereu în căutare și reformulare a ceea ce trăim.

Ceea ce este pierdut continuă să supraviețuiască pentru că oameni ca Bobby au creat un etern în care să trăiască, în care ceea ce a fost se încadrează în ceea ce există în prezent. Bobby are nevoie disperată să-și țină în viață amintirile despre Alicia pentru că astfel pregătește o viață după moarte, un univers paralel în care este posibil să regăsească ființa iubită și să-și repare greșelile.

Pasagerul este doar primul volum din dipticul literar completat de romanul Stella Maris, dar deja e clar că McCarthy a depășit din nou orice tipare în care îl încadrau fanii, creând o operă capabilă să îmbine literatura, metafizica și matematica, inconștientul și limbajul, dar și să se scufunde în cel mai mare mister dintre toate: cel al existenței unei vieți după viață.

Văzută ca a doua carte a seriei, Stella Maris funcționează ca o cameră separată în aceeași casă: intri dintr-un roman amplu, cu tensiune epică și senzația de lume în mișcare, într-un spațiu aproape gol, unde totul se petrece în limbaj. Cormac McCarthy își reduce instrumentarul la esențial și obține un efect paradoxal: cu cât decorul e mai auster, cu atât ecoul interior al personajului devine mai sonor. Rezultatul e o carte scurtă ca întindere, dar densă ca presiune, un text care se citește ca o transcriere de ședințe, însă se simte ca o confesiune filosofică în care inteligența nu salvează pe nimeni, doar luminează mai clar prăpastia.

Romanul este construit exclusiv din dialogurile dintre Alicia Western și psihiatrul ei, într-o instituție unde ajunge la douăzeci de ani. McCarthy alege forma stenogramei: replici precise, aproape fără descrieri, fără inserții explicative, fără acele punți narative care, în alte romane, îți dau timp să respiri. În Stella Maris, respirația se face direct prin ritmul întrebărilor și al răspunsurilor. De aici și tensiunea particulară a cărții, care nu are nevoie de evenimente exterioare ca să creeze suspans; suspansul se naște dintr-o minte ce se apără prin strălucire și se trădează prin fragilitate.

Alicia e un personaj rar în literatura contemporană tocmai pentru că nu e redusă la eticheta de geniu tulburat. Da, are o capacitate matematică și conceptuală excepțională, o cultură vastă, o ironie care mușcă fin, iar conversațiile ei pot să alunece, fără avertisment, de la seturi, Gödel și limitele demonstrației la muzică, poezie și metafizică. Dar miezul cărții se află în oglindirea modului cum o minte ieșită din comun își construiește propriile fortificații, apoi descoperă că fortificațiile au ferestre prin care intră, nestingherită, durerea. Cu fiecare ședință, Alicia își probează psihanalistul, îl seduce intelectual, îl împinge în colțuri logice, își oferă superioritatea ca pe o armură. Și, tocmai prin această armură, se vede cât de adâncă e rana pe care încearcă s-o acopere.

În Pasagerul, Alicia există preponderent prin absență, prin urmele lăsate în viața fratelui ei, Bobby, și prin misterul care o înconjoară. Aici, ea capătă vocea directă, iar vocea aceasta schimbă totul. Înțelegi că povestea ei nu e o simplă anexă explicativă, nici un material de completare biografică pentru cealaltă carte. E, mai degrabă, centrul emoțional ascuns al întregului diptic: în Stella Maris,  se demonstrează ce înseamnă să trăiești cu o luciditate care vede prea multe, prea repede, prea limpede, și cu o iubire care nu găsește o formă locuibilă.

Relația Aliciei cu Bobby rămâne una dintre axele cele mai tulburătoare ale proiectului. Autorul o tratează cu o gravitate aproape ritualică: ca pe o zonă unde limbajul devine prudent, în timp ce emoția rămâne incandescentă. În Alicia se simte o devoțiune care depășește fraternitatea, o loialitate absolută, o atracție amestecată cu vină, cu rușine, cu ideea de destin. Cartea refuză să transforme acest nucleu într-un scandal narativ; îl păstrează într-o tensiune morală constantă, ca și cum personajul ar încerca să-l definească până la capăt, doar ca să descopere că unele lucruri nu se clarifică prin definire.

În același timp, romanul e traversat de tema halucinației și a spectacolului interior. Alicia vorbește despre aparițiile ei, despre acel teatru privat care îi invadează percepția și îi schimbă raportul cu realul. McCarthy scrie despre tulburare psihică fără melodramă și fără exploatare: nu urmărește pitorescul simptomului, urmărește consecința existențială. Pentru Alicia, lumea devine un loc în care mintea produce imagini și voci cu aceeași autoritate cu care produce idei matematice. Iar aici apare una dintre intuițiile puternice ale romanului: când instrumentul prin care înțelegi realitatea începe să se fisureze, nu pierzi doar controlul; pierzi criteriul după care controlul ar fi fost posibil.

Dialogurile sunt pline de teme mari – matematică, fizică, filosofia minții, problema răului, limitele cunoașterii. Totuși, Stella Maris nu este un roman didactic. McCarthy nu predă; compune. Îți dă o partitură în care ideile sunt note, iar emoția e linia de bas pe care o simți chiar când nu o poți fredona. Uneori, Alicia își transformă inteligența într-un joc de șah: mută rapid, cu eleganță, obligă interlocutorul să recunoască o consecință, apoi îl întreabă ce rămâne din sens dacă sensul e doar o poveste spusă de creier. În alte momente, aceeași Alicia se arată ca un om care și-a pierdut locul în lume, un om pentru care viitorul are consistența unei promisiuni imposibile. Acest balans, între strălucire și prăbușire, dă romanului vibrația lui specifică.

Psihiatrul este o prezență disciplinată, atentă, uneori depășită de viteza intelectului din fața lui, alteori capabilă să pună exact întrebarea care desface nodul emoțional. În spațiul acestor conversații, puterea se negociază permanent. Alicia se oferă ca problemă de rezolvat, apoi retrage piesele și le pune din nou la loc. Iar McCarthy lasă să se vadă, cu un simț fin al umanului, că terapia e și ea o formă de literatură, un loc unde adevărul apare în versiuni succesive, fiecare mai aproape de miez, fără a-l atinge complet.

Titlul adaugă un strat simbolic discret. Stella Maris, steaua mării, imagine marină de orientare și salvare, sună ca o promisiune călăuzitoare. În roman, această promisiune devine o ironie tandră și amară: steaua care ar trebui să ghideze se află deasupra unui spațiu închis, iar marea, în sens metaforic, e marea conștiinței, agitată și rece. Alicia pare să caute un reper, o constelație morală sau spirituală care să-i ofere direcție. Și tocmai faptul că are atâtea instrumente intelectuale o face să vadă cât de puține repere sunt garantate.

Stilistic, McCarthy scrie astfel una dintre cele mai radicale cărți ale sale tocmai prin simplitatea suprafeței. Fiecare replică pare tăiată cu bisturiul, iar golurile dintre ele contează la fel de mult ca propozițiile. Nu există descrieri ample, nu există atmosferă construită prin peisaj; atmosfera se naște din timbrul Aliciei, din cum glumește, se contrazice, își schimbă brusc registrul, apoi revine. Umorul ei e adesea o formă de control, iar controlul, o formă de supraviețuire.

Ca experiență de lectură, Stella Maris cere un cititor care acceptă densitatea ideilor fără să caute soluții de intrigă. E o carte care recompensează atenția la nuanțe, la ritm, la modul în care un personaj își construiește propria legendă personală și, simultan, o demontează. În final, rămâne senzația întâlnirii cu o voce excepțională, vulnerabilă, imposibil de uitat, și cu un autor care, în ultimii lui ani, a ales să scrie tot mai aproape de os, acolo unde literatura seamănă cu o ultimă formă de adevăr.

Dacă Pasagerul are amplitudinea unui roman-lume, Stella Maris are concentrarea unei spovedanii intelectuale. Împreună, cele două volume desenează o tragedie modernă în care misterele nu se adună atât pentru a fi dezlegate, cât pentru a arăta cât de complexă e legătura dintre iubire, vină și cunoaștere. Iar Alicia Western, în această a doua parte, devine una dintre cele mai puternice prezențe create de McCarthy: o stea căzătoare care arde intens, tocmai fiindcă știe cât de repede se consumă.

Dipticul Pasagerul – Stella Maris, opera unui maestru la apogeul artei sale, ne oferă povestea tulburătoare a celor doi frați, Bobby și Alicia, născuți în zodia hybrisului și trăind mereu, marginali și excepționali, la limită – limita siguranței, limita rațiunii, limita tolerabilului.

Una dintre cele mai puternice voci ale literaturii americane a ultimei jumătăți de secol, Cormac McCarthy a fost laureat pentru romanele sale cu National Book Award, Pulitzer Prize, National Book Critics Circle Award, James Tait Black Memorial Prize și PEN/Saul Bellow Award.

volume
disponibile
pe site-ul librăriei online
Libris