Casa bântuită

de
Shirley Jackson

 

Editura Litera
Buzz Books
Colecțiile Libertatea
Anul publicării în limba română: 2019
Titlul original: The Haunting of Hill House (1959)
Traducere: Marius Michal Klimowicz
Număr de pagini: 256

 

Casa bântuită este o operă literară total surprinzătoare.
Horror-ul dens la care te aștepți, aflându-i referințele, vine foarte rarefiat, în doze mici și târzii, principala sa tonalitate fiind cea a romanului psihologic.

Atmosfera cărții scrise de Shirley Jackson pare o combinație între cea întâlnită în Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath, și cea din Domnișoara Cristina a lui Mircea Eliade. Aș spune că s-a strecurat și ceva din stilul lui Stephen King în ea, dar acest mai recent autor-bun-de-folosit-ca-termen-de-comparație, de abia intra în adolescență când era publicată Casa bântuită (1959) – și chiar a existat o puternică influență a autoarei ei, recunoscută de King, în formarea propriei voci narative.

Temele clasice ale literaturii ororii sunt utilizate de Shirley Jackson doar pentru a penetra cât mai profund psihozele protagonistelor sale, unicul subiect de veritabilă importanță, ele părând mai toate oglindiri exacerbate ale propriilor introspecții freudiene.

De aici, din sinceritatea punerii pe tavă a psihicului feminin ca o creatură tentaculară semi-eviscerată care se zbate, vine valoarea literară a acestui volum și nicidecum din fiorii de groază pe care-i produce sau nu… Chiar dacă au și ei farmecul lor vintage.

Vila cu aspect victorian Hill House a fost programatic clădită malformat.
Însăși arhitectura sa produce iluzie. Construită în unghiuri obtuze sau ascuțite, niciodată drepte și uniformizate, a fost gândită să favorizeze efecte optice care deformează realitatea, apropiind și depărtând aripi ale sale, transformându-i interiorul într-un labirint de camere, coridoare și uși ce se închid singure.
Un monument al inospitalității, numai bun de a fi suspectat de bântuire.

„Hill House, antiteza sănătății mintale, se înălța singuratică pe fundalul dealurilor, iar înăuntrul ei sălășluia întunericul.“

Doctorul John Montague, savant cu doctorat în antropologie, pasionat de analiza manifestărilor supranaturale, închiriază pentru trei luni acest conac rural nelocuit, păzit și întreținut doar de un cuplu bizar ce nu înnoptează în el, pentru a studia cauzele și efectele anomaliilor paranormale dintr‑o clădire despre care se crede că ar fi „bântuită“.

„Intențiile doctorului Montague cu privire la Hill House derivau din metodologia curajoșilor vânători de fantome din secolul al XIX‑lea; urma să locuiască efectiv acolo și să observe ce se întâmpla.“

Ideea lui de lucru consta în încercarea de a reduce supranaturalul la raționalism științific, pornind de la premisa că nu există cu adevărat fenomene supranaturale, ci doar manifestări naturale insuficient înțelese de oameni.

Prin stimulare pecuniară reușește să includă în experimentul său și trei asistenți, două femei, Eleanor și Theodora, care au trecut la un moment dat prin mici episoade paranormale și pe Luke, ce se alătură grupului mai degrabă impus prin contractul de închiriere, ca observator al familiei ce deținea casa, fiind viitorul moștenitor al domeniului Hill House.

Perspectiva narațiunii curge la persoana a treia și este în principal cea a lui Eleanor, dar nu numai.
Ea, la cei 32 de ani ai săi, e o ființă timidă, retrasă, infantilă, blocată într-o fază adolescentină a dezvoltării psihice.
Unsprezece ani a avut grijă de mama sa invalidă, renunțând la propria viață.
A ieșit foarte recent din izolarea față de restul lumii, odată cu decesul pacientei sale, și această aventură reprezintă pentru ea un restart existențial.

Theodora este exact opusul Eleanorei: o ființă expansivă, independentă, solară, răsfățată, comunicativă, energizată de admirația pe care o stârnește frumusețea ei, deseori cinică, un spirit artistic și libertin.

Luke aduce a mic șarlatan simpatic, genul pentru care cel mai grav act necinstit ar fi fost să șterpelească niște mărunțiș din portofelul bogatei sale mătuși sau să trișeze la cărți.

Supranaturalul se infiltrează încet, insidios, progresiv, mai intens cu fiecare noapte ce trece, în percepțiile celor patru protagoniști ai experimentului și pare că testează psihicul fiecăruia dintre ei, pentru a-l identifica pe cel mai ușor de destabilizat.

Relațiile din pestrița echipă de observatori sunt tensionate subtil, strategic, parcă de o entitate ostilă, pe principiul divide și cucerește.
Cu cât presiunea terorii exercitată din exterior crește, se eliberează mai multe fantasme, dar mereu din interiorul minții afectate, căci în propriile gânduri, sentimente reprimate și vinovății, cresc cei mai înspăimântători monștri.

Casa bântuită este o carte scrisă superb, cu estetica puțin alintată, însă cuceritoare, a cochetăriei altor vremuri.
Dialogurile sunt spumoase și adesea ușor delirante în rătăcirea lor imaginativă, determinându-te să le urmărești fascinat, ca pe un joc de tenis cu baloane de săpun.

Misterul gotic se combină cu thrillerul psihologic, într-un roman în care horror-ul are doar rol de generos catalizator.

Există cel puțin trei ecranizări ale cărții.
Eu nu am văzut adaptarea cea mai veche, The Haunting (1963), am înțeles că este fidelă romanului și apreciată de toată lumea.
Extrem de criticată a fost transpunerea cinematografică ceva mai recentă, The Haunting (1999), pentru că a introdus personaje suplimentare și a dat substanță letală terorii nedefinite. Dar mie tocmai ea mi s-a părut foarte reușită, cu actori bine aleși, și este singura pe care o recomand călduros.
Proaspătul serial Netflix, The Haunting of Hill House (2018), a efectuat atât de multe modificări și updatări în scenariu, încât a năucit orice gen de critică, ba chiar am citit opinii absurde cum că ar fi o continuare a poveștii originale și nu o versiune a sa.

Să spunem doar că fanii horror-ului genuin vor fi mulțumiți de serializare, iar cei dornici să regăsească ceva din aura romanului ar fi mai inspirați dacă s-ar orienta spre una dintre peliculele cinematografice.

 

 

Titlu disponibil la
Editura Litera
și în
Colecțiile Libertatea