„o inimă frântă te doare la fel de rău, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război”

Privighetoarea

.

de
Kristin Hannah

.

Editura Litera
Colecţia: Blue Moon
Anul publicării în limba română: 2016
Titlul original : The Nightingale (2015)
Traducător: Ruxandra Târca şi Gabriel Tudor
Număr de pagini: 476

.

Romanul Privighetoarea – al autoarei americane Kristin Hannah – are în palmares zăboviri îndelungate prin toate topurile de bestselleruri, o transpunere cinematografică și premieri populare cum sunt Choice Award 2015 la categoria historical fiction, pe Goodreads, sau Cartea anului, pe Amazon.

Acţiunea este amplasată istoric între anii 1939-1944, în Franţa ocupată de nazişti, dar are coperţi narative şi câteva scurte întretăieri din perspectiva unuia dintre personaje, ajuns în Oregon, tocmai la 1995.
Nu aş vrea să încep cu ce nu mi-a plăcut, mai ales că romanul e un festin de senzaţii palpitante, dar eu am o mare problemă cu coperţile narative.
În sensul că nu le suport.
Ce rost au senioarele şi seniorii (ca să nu zic băbuţele şi moşnegii) din Titanic şi Salvaţi Soldatul Ryan, cu lacrimi în ochi la începutul filmelor?
OK, la sfârşit, da, le pricepi sensul curgerii, te impresionează prin ce au trecut cetăţenii cunoscuţi între timp, dar în debutul istorisirii apar doar ca nişte spoilerişti bocitori care îţi sugerează cine o să trăiască şi cine o să moară, până se gată toată afacerea.
Aşa şi aici, deşi totuşi un pic mai discret – nu este foarte clar decât spre final cine e rememoratoarea şi care sunt exact regretele ei.

Dincolo de introducerea incriminată, cartea debutează intens cu povestea surorilor Vianne şi Isabelle, două personaje antinomice – cum nu se poate mai diferite caracterial, dar prinse în aceeaşi vâltoare a nebuniei războinice.

Vianne e căsătorită şi trăieşte într-un orăşel de pe Valea Loarei, are o fetiţă, pe micuţa Sophie, un trecut dureros cu alte câteva pierderi de sarcină, care o fac să îşi adore cu atât mai mult singurul copil şi să trăiască cu mai straşnică îngrijorare plecarea soţului la război.
Cumpătată şi echilibrată, reflexivă şi mereu atentă să nu facă paşi greşiţi,  prevăzătoare şi protectivă, Vianne va trebui să reziste în propria casă invazei naziste…

Isabelle, sora cea mică, e însă o rebelă ce, după moartea mamei, a fost plasată de tată prin diferite institute de educare a tinerelor domnişoare, de unde evada sau era exmatriculată periodic, până la vârstă de 18 ani, când năvala ocupanţilor o surprinde în Parisul din care tatăl său încearcă să o expedieze în Carriveau, mica localitate unde locuia Vianne.

Traseul Isabellei, prinsă în coloana de refugiaţi fugari, exodul de oameni disperaţi, înghesuiţi într-o turmă înspăimântată, însetată, înfometată şi mitraliată din aer de avioanele germane, aminteşte puternic de Suita Franceză a lui Irene Nemirovsky, roman impresionant, rămas neterminat, al unei autoare care chiar a trăit timpurile acelea, ce au şi adus-o, de altfel, în imposibilitatea de a îl încheia.

Caracterul voluntar, puternic, plin de determinarea, navitatea şi idealismul tinereţii, al Isabellei, iese în evidenţă pe parcursul dificultăților evacuării şi în conversaţiile cu proaspăt intâlnitul Gaeton, alt idealist, cu trecut tumultuos de deţinut eliberat, asociat natural de drum şi năzuinţe.
Atracţia dintre ei anticipează o primă poveste de dragoste, dar nimic nu iese cum e plănuit în maelstromul răzbelului şi odată ajunsă alături de Vianne şi Sophie, mezina Rossignol va trebui să locuiască împreună cu sora mai mare şi micuţa sa nepoată de opt anişori, în perioada tot mai întunecată a ocupaţiei.

Germanii sunt de neoprit şi se instalează chiar şi în provincialul orăşel, unde există un aeroport care îi măreşte importanța tactică.
Un ofiţer inamic, Beck, e încartiruit în casa gospodărită doar de femeile familiei şi felul în care va fi acceptat de cele două surori dă încă o dată măsura personalităţilor lor.
Cea paşnică, împăciuitoare, punând supravieţuirea şi binele copiilor pe primul plan, a Viannei.
Cea sfidătoare, nesupusă, pregătită mereu de confruntare, fără teamă de urmări, chiar inconştientă, a Isabellei.
Va fi interesant cum, pe parcursul incercărilor războiului, odată cu creşterea progresivă a asupririi şi crimelor naziste, cele două surori Rossignol, atât de diferite, vor ajunge ambele să ajute, riscându-şi viaţa, pe cei aflaţi în pericolul cel mai grav.
Vianne, copii evrei rămaşi fără părinţii deportaţi, Isabelle, devenită în cadrul Rezistenţei Privighetoarea, trecând peste Pirinei piloţii britanici şi americani doborâţi pe teritoriul francez, până în Spania, de unde se pot reîntoarce acasă.

Deşi războiul influenţează orice acţiune sau reacţie a personajelor, cartea nu este neapărat despre război (privit doar ca o tulburare majoră a universului personal) şi nici prea istorică (ochiul cunoscătorului ar putea descoperi în ea şabloane naive, exagerări sau anacronisme), e însă o superbă poveste despre relaţia dintre două surori a căror mama a murit şi au fost neglijate de un tată alcolic, distrus psihic de o altă conflagraţie, despre dragoste romantică şi părintească ce izbucneşte de neoprit în momentele tragice, despre regăsiri şi sacrificiul din iubire şi, mai ales, despre rolul femeilor într-un conflict pornit şi asumat de bărbaţi.
Despre meritul lor în a menţine familiile şi firele destrămate ale societăţii. Despre abnegaţia şi curajul cotidian al fiecăreia dintre ele, cel care nu e pomenit în citaţii de merit, în cărţi de istorie sau onorat cu medalii, dar e la fel de mare ca al altor gen de eroi, pentru că salvează vieţi şi ţine lumea închegată, în timp ce vitejii de tinichea să omoară unii pe alţii.

Aceleaşi femei eroine care înţeleg importanța restartării de după flagel, a uitării atrocităţilor de neuitat, a trecerii sub tăcere a celor mai crâncene silnicii, pentru a se putea reinventa şi a porni viaţa de la început.

Scris într-un stil direct, evocativ, emoţionat, cu puterinc impact, romanul atinge sufletul şi, odată cu creşterea ritmului dinspre final, te ţine cu respiraţia tăiată sau îţi încețosează privirea. E atât de bine aprofundat în latura sa setimentală şi psihologică, încât îi ierţi orice exacerbare melodramatică, orice concentrare istorică a tuturor evenimetelor într-un singur… sat, practic (ocupaţie a Wermacht-ului, activităţi furibunde ale Gestapo-ului şi SS-ului, deportări, bombardamente, partizani maquis, asasinate, masacre). Nu te mai deranjează nici faptul că uneori, parcă autoarea se străduie să înveţe alte nații limba franceză, introducând puţinii termeni pe care îi cunoaşte în dialog, deşi se presupune că personjele vorbesc tot timpul franceză şi nu zic „oui” numai din când în când, când îl vedem noi apărând tam-nesam în textul scris.

Recomand Privighetoarea oricărui cititor care nu este un fanatic al exactităţii reproducerii istorice. Cu specificaţia – pentru cititorii pasionați de istorie, acţiune şi confruntări WWII pe care nu le ştiau deja din alte aventuri – că deşi decent documentat, romanul este, în primul rând, o excelentă poveste de dragoste şi devenire feminină. Dar cu convingerea că niciun gen de explorator al său care îl va duce până la capăt nu va rezista fără să scape o lacrimă… Iar cum orice reuşeşte să ne trezească o emoţie atât de puternică, merită un superlativ, are superlativul meu, din punct de vedere sentimentalo-romanțat.
Făcând media cu nota pentru realism şi acurateţe istorică – într-un subgen în care autoarea totuşi debutează, deşi a scris atâtea alte romane chick lit de succes – i-aş acorda 4 steluțe jumate’ spre cinci.

.

.

Romanul
a apărut la
Editura Litera