Armele Luminii

de Ken Follett

EDITURA RAO

precomandă

În data de 26 septembrie, va avea loc lansarea celui mai recent volum semnat Ken Follett: Armele Luminii.

Un nou roman istoric foarte așteptat, care va completa perioada de timp dintre Seria Kingsbridge și Trilogia Secolului.

– fragment în avanpremieră –

Kit fu trezit la ora cinci de către Fanny, menajera de treisprezece ani. Era slabă, cu tenul pătat şi cu părul subţire, ascuns timid sub o bonetă albă şi murdară, dar ea se purta frumos cu Kit şi îi arăta cum trebuia să facă lucrurile, iar el o adora. O striga Fan.

În dimineaţa aceea Fan avea veşti proaste.

– Domnul Will s‑a întors.
– O, nu!
– A ajuns azi‑noapte, târziu.

Kit era descurajat. Will Riddick îl ura şi se purta urât cu el de câte ori avea ocazia. Când Will plecase la Kingsbridge, Kit îi mulţumise Domnului. Will fusese plecat timp de şase săptămâni binecuvântate, ocupându‑se de ceva ce avea legătură cu miliţia. Acum, răgazul se terminase.

Will nu se trezea devreme, aşa că, probabil, Kit era în siguranţă pentru alte câteva ore.

Kit şi Fan se îmbrăcară rapid şi se deplasară în tăcere prin casa rece şi întunecată, luminându‑şi calea cu o mică torţă pe care o ducea Fan. Kit ar fi fost speriat de umbrele din acele camere înalte, dar se simţea în siguranţă cu ea.

Prima ei sarcină era să cureţe vetrele de la parter, iar a lui, să cureţe ghetele; dar lor le plăcea să lucreze împreună, aşa că împărţeau ambele sarcini. Scoteau cenuşa rece din vetre, frecau feroneria cu o cârpă cu grafit, ca să strălucească, apoi clădeau focurile cu câlţi şi lemn, pregătindu‑le să fie aprinse imediat ce se trezea familia.

În timp ce lucrau, vorbeau cu voce joasă. Familia lui Fan făcuse febră, în urmă cu şase ani, şi ea era singurul supravieţuitor. Îi spusese lui Kit că era foarte norocoasă să aibă slujba aceea. Avea mâncare şi haine şi un loc în care să doarmă. Nu ştia ce s‑ar fi întâmplat cu ea altfel.

După ce‑i auzise povestea, Kit nu‑şi mai plângea de milă atât de mult. Până la urmă, el încă avea o mamă.

După ce terminară cu vetrele, porniră pe coridorul cu dormitoarele, adunând cizmele, pe care le duseră înapoi în jos, pe scări, până în camera pentru încălţări. Trebuiau să cureţe noroiul, să aplice grăsime amestecată cu negru de fum şi să lustruiască pielea până când strălucea. Braţele lui Kit deveniră rapid incapabile să suporte efortul, dar Fan îi arătase o modalitate uşoară să obţină luciul: scuipând pe cizme. Oricum, braţele lui erau mult mai slabe decât ale ei şi, de obicei, ea termina şi treaba lui.

Când familia cobora pentru micul‑dejun, se puteau duce în dormitoare. Fiecare avea câte o vatră şi o oală de noapte cu capac. Mai întâi, curăţau grătarul şi pregăteau focul, la fel cum făcuseră în camerele de la parter, apoi Kit ducea jos oalele de noapte, le vărsa la spălător, le spăla şi le aducea înapoi în dormitoare, în timp ce Fan făcea paturile şi le aranja. Apoi se mutau la următorul dormitor.

În ziua aceea nu reuşiră să‑şi termine treaba.

Necazul apăru în camera lui Will. El era ultimul care se trezea, aşa că lăsaseră camera lui la sfârşit. Lucrau rapid de când Kit începuse să se obişnuiască cu treaba şi de obicei terminau înainte ca Will să urce înapoi la etaj.

Dar nu şi în ziua aceea.

Fan freca fierăria şi Kit tocmai luase oala din cameră când intră Will. Era îmbrăcat de călărie, cu cravaşa în mână, şi, evident, îşi uitase pălăria, pe care şi‑o luă din dulap.

Apoi îi observă şi scoase un sunet de surprindere, aproape de parcă ar fi fost speriat.

După un moment, îşi reveni şi strigă:

– Ce căutaţi voi doi aici?

Ştia foarte bine ce făceau, dar era furios pentru că fusese surprins.

Ei erau atât de speriaţi, încât Fan răsturnă sticla cu grafit, pătând covorul, iar Kit scăpă oala de noapte, vărsându‑i conţinutul. Se holbă îngrozit la mizeria pe care o făcuse, o baltă albă cu trei rahaţi maro în mijloc.

– Idioţilor! mugi Will.

Când era furios, ochii îi ieşeau atât de mult din orbite, încât arătau de parcă ar fi fost pe punctul să explodeze. Îl apucă pe Kit de braţ şi îl lovi peste fund cu cravaşa. Kit urlă de durere şi se zbătu, încercând să scape, dar Will era mult prea puternic.

Apoi îl lovi din nou şi Kit scânci de disperare.

– Lasă‑l în pace! scrâşni Fan şi se aruncă spre Will.

Acesta îl trânti pe Kit la podea şi o apucă pe Fan.

– O, vrei şi tu câteva? spuse el, iar Kit auzi şfichiuitul biciului şi pocnitura, când o lovi.

Se ridică în picioare şi îl văzu pe Will smulgându‑i rochia lui Fan şi începând să‑i biciuiască fundul gol.

Kit îşi dorea să o apere pe Fan cu tot atâta vitejie pe cât îl apărase ea, dar era prea speriat şi nu putea face altceva decât să plângă.

O voce nouă rosti:

– Ce naiba se întâmplă aici? Will, ce naiba crezi că faci?

Era fratele lui Will, Roger. Will încetă să o mai bată pe Fan şi se întoarse spre el.

– Nu te băga în treaba asta.

– Lasă copiii în pace, bou mare şi tâmpit! rosti Roger.

– Dacă nu ai grijă, te biciuiesc şi pe tine.

Roger nu părea înspăimântat, deşi era mic şi slab, în timp ce Will era mare şi puternic.

– Ai putea încerca, spuse el zâmbind. Cel puţin, ar fi mai drept decât ce faci acum. Îţi place să biciuieşti fundul fetiţelor?

– Eşti un prost nenorocit!

Deşi se certau, Kit îl vedea pe Will calmându‑se. Se simţi extrem de recunoscător faţă de Roger pentru că‑i salvase pe el şi pe Fan. Will ar fi putut să‑i omoare pe amândoi.

Roger i se adresă lui Will:

– Nu înţeleg de ce îi baţi pe amărâţii ăştia doi, cu toată puterea ta. Sunt doar copii…

– Copiii trebuie să fie pedepsiţi, toată lumea spune asta.

Asta îi face să fie ascultători. Fetele au nevoie cel mai mult – le transformă în soţii respectabile, care‑şi venerează bărbaţii.

– Nu ştii nimic despre neveste, idiotule. Hai să luăm micul‑dejun – s‑ar putea să‑ţi îmbunătăţească starea de spirit.

Will privi spre Kit şi Fan, iar Kit se cutremură de frică; dar Will nu spuse decât atât:

– Curăţaţi mizeria asta sau vă bat din nou!

Cu voci îngrozite, amândoi rostiră:

– Da, domnule Riddick.

Will ieşi şi Roger îl urmă.

Kit alergă la Fan şi îşi îngropă faţa în rochia ei, tremurând. Ea îşi puse braţele în jurul lui şi îl îmbrăţişă.

– Nu contează, nu contează, spuse ea. Durerea o să treacă într‑un minut.

El încercă să fie curajos.

– Cred că deja este mai bine.

Ea îi dădu drumul din îmbrăţişare.

– Haide, atunci, spuse ea. Hai să curăţăm!

* * *

Duminică după‑amiază se întâlni cu mama lui.

După ce se încheia cina familiei Riddick şi totul era strâns, servitorii erau liberi până la ora de culcare. Ma îl aştepta, ca de obicei, la uşa din spate a conacului. El se aruncă în braţele ei şi o strânse cu înflăcărare, îngropându‑şi capul în pieptul ei moale. Apoi îi luă mâna şi porniră să se plimbe prin sat.

Când ajunseră acasă, se aşezară la roata de tors, ca în vremurile trecute, doar ei doi. El îi dădea turtele de lână dărăcită şi ea le introducea în mecanism, în timp ce învârtea roata. Pe podea se aflau fusuri cu fir tors şi Kit spuse:

– Ai făcut o mulţime, Amos va fi încântat.

– Povesteşte‑mi ce‑ai mai făcut, îi spuse ea.

În timp ce lucrau, el îi povesti despre tot ce se întâmplase în cursul săptămânii: treburile pe care le făcuse, mâncarea pe care o mâncase, momentele în care fusese fericit şi cele în care fusese speriat. Ea se supără atât de tare din cauza lui Will Riddick, încât Kit începu rapid să‑i povestească despre Fan şi despre cât de amabilă era. El o iubea, îi spuse el, iar când aveau să fie mari, voia să se însoare cu ea.

Ma zâmbi.

– Vom vedea, îi spuse ea. Obişnuiai să spui că te vei însura cu mine.

– Asta este o prostie. Nu te poţi căsători cu mama ta.

Toată lumea ştie asta.

– Tu nu ştiai pe vremea când aveai trei ani.

Faptul că vorbea cu ea duminicile îl făcea să se simtă mai bine în restul săptămânii. Îl ura pe Will, dar cei mai mulţi oameni din casă nu erau nici amabili, nici cruzi, iar Roger şi Fan erau de partea sa. Pe Roger îl venera.

În timp ce‑i povesti lui Ma cum curăţa şi lustruia, se simţi ca un adult, mai ales atunci când ea îi spuse:

– Vai, dar eşti un adevărat bărbat!

După‑amiaza zbură foarte repede. Ma avea de obicei o mică trataţie pentru el: o felie de şuncă, o cană de lapte proaspăt, o portocală. În ziua aceea îi dădu o bucată de pâine prăjită cu miere.

Gustul acesteia îi rămase în gură în timp ce se întorceau la conac, seara. În timp ce se apropiau, înţelese că n‑avea s‑o mai vadă pe mama lui pentru încă o săptămână şi începu să plângă.

– Haide, acum, îi spuse ea. Ai aproape şapte ani. Trebuie să te porţi ca un bărbat, pentru că asta eşti.

El făcu un efort uriaş, dar lacrimile continuau să îi curgă.

La uşa din spate se agăţă de ea. Ma îl îmbrăţişă preţ de un moment lung, apoi se desprinse din braţele lui, îl împinse prin uşă şi o închise în urma lui.

* * *

În dimineţile de luni, treaba lui Kit era să cureţe şi să lustruiască şeile şi celelalte echipamente de călărie. Unele dintre acestea se murdăreau în timp ce erau folosite şi toate trebuiau frecate cu untură, pentru ca pielea să se menţină suplă şi impermeabilă. Kit făcea această treabă în spălătorie,

în timp ce Fan mătura covoarele la etaj. Şeile erau grele, iar Kit trebuia să le care una câte una prin curtea grajdului.

Nu‑i plăceau caii. Aceştia îl speriau. Pe părinţii săi nu‑i văzuse niciodată călărind un cal.

Moşierul şi fiii săi aveau în grajd zece animale. Moşierul Riddick se deplasa într‑o cabrioletă, o căruţă cu două roţi, cu acoperiş de pânză, trasă de un ponei solid. Atât parohul George, cât şi domnul Roger aveau caii lor, o iapă mare pentru paroh şi un armăsar cu picior uşor pentru Roger. Will prefera caii de vânătoare masivi şi rapizi şi avea doi, unul dintre ei achiziţionat recent, un armăsar întunecat, numit Steel. Mai existau şi patru cai de tras la căruţă.

Kit avea în mâini o legătură de hamuri din piele când păşi în curte şi‑l văzu pe Steel stând lângă scara de încălecat.

Un valet bătrân, numit Nobby, ţinea frâul ca să menţină animalul nemişcat. Era o sarcină dificilă: calul se împotrivea, scuturând din cap de parcă ar fi vrut să arunce frâul.

Avea ochii mari, dinţii dezveliţi şi urechile date pe spate.

Coada lui biciuia aerul rapid, iar picioarele din faţă îi erau încordate, de parcă ar fi vrut să sară înainte. Kit traversă curtea, ocolind larg animalul. Will se afla pe scara de încălecat cu un picior în scări şi cu frâul în mâini, gata să încalece, iar Roger îl privea.

– Eu l‑aş conduce pe pajişte, la pas mic, pentru câteva minute, ca să‑l calmez, spuse Roger. Este într‑o dispoziţie proastă.

– Prostii, spuse Will, e doar foarte vioi. Vrea să fie călărit în forţă preţ de o jumătate de oră. Asta o să‑l calmeze. Îşi aruncă piciorul peste spinarea calului şi adăugă: Deschide poarta, Nobby!

De îndată ce Nobby dădu drumul frâului, Steel începu să păşească nervos în lateral. Will trase de frâu, strigând:

– Stai locului, diavole!

Calul îi ignoră ordinele şi păşi în spate.

Dintr‑odată, calul ajunse lângă Kit.

– Ai grijă, Kit! strigă Roger.

Îngrozit, Kit îngheţă.

Trăgând de frâie, Will aruncă o privire peste umăr, în spate, şi strigă:

– Dă‑te dracului din drum, băiat stupid!

Kit se întoarse, făcu doi paşi şi alunecă pe o grămadă de bălegar, scăpând hamurile şi căzând la pământ. Îl văzu pe Roger alergând spre el, dar picioarele din spate ale lui Steel erau mai aproape. Will ţipa incoerent şi lovea cu cravaşa, iar Nobby încerca să apuce frâul, dar calul continua să se apropie.

Cu Steel aproape deasupra lui, Kit se ridică în coate şi în genunchi. Apoi văzu piciorul lui Steel zburând spre el.

Potcoava de fier îl lovi pe Kit în cap.

Urmă o durere îngrozitoare, apoi leşină.

* * *

Următorul lucru de care deveni conştient fu o durere de cap agonizantă. Nimic, în scurta lui viaţă, nu‑l duruse atât de tare. În acelaşi timp, auzi o voce bărbătească rostind:

– Băiatul e norocos că e în viaţă.

Când începu să scâncească din cauza durerii, aceeaşi voce spuse:

– Îşi vine în fire.

Kit deschise ochii şi îl văzu pe Alec Pollock, chirurgul, în haina lui uzată şi neagră, cu coadă.

– Mă doare capul, suspină Kit.

– Ridică‑te în fund şi bea asta, spuse Alec. Este Godfrey’s

Cordial. Conţine laudanum, care‑ţi va ameliora durerea.

Un alt bărbat se apropie de pat şi Kit recunoscu părul blond şi faţa roz a lui Roger, care‑i puse braţul pe după umeri şi, cu blândeţe, îl ridică în şezut. Mişcarea îi accentuă şi mai mult durerea de cap.

Alec îi duse o cană la gură, spunând:

– Ai grijă să nu verşi din ea – laudanumul este scump.

Kit bău. El nu ştia ce este laudanumul, dar băutura părea să fie lapte cald. Poate că Alec pusese ceva în ea, ca zahărul în ceai.

– Întinde‑te pe spate acum şi stai cât poţi de nemişcat.

Kit făcu ce i se spusese. Capul încă îl durea, dar se simţea mai calm şi se opri din plâns.

– Ştii ce s‑a întâmplat cu tine? îl întrebă Alec.

– Am scăpat toate hamurile! N‑am vrut, îmi pare rău!

– Şi apoi, ce s‑a întâmplat?

– Cred că m‑a lovit Steel.

– E bine că‑ţi aminteşti. Cum îţi mai simţi capul acum?

Kit fu surprins să constate că durerea de cap se redusese.

– Nu la fel de rău pe cât era.

– Este efectul băuturii pe care ţi‑am dat‑o.

– Voi avea necazuri pentru că am scăpat hamurile?

Roger spuse:

– Nu, Kit. Nu vei avea necazuri. N‑a fost vina ta.

– O, bine.

– Acum, ascultă‑mă, spuse Alec. Aş vrea să îţi explic ceva.

– Da, domnule.

– Osul din capul tău se numeşte craniu. Cred că lovitura lui Steel a provocat în el o mică crăpătură. Se va vindeca dacă vei putea să stai nemişcat în următoarele şase săptămâni.

Şase săptămâni însemnau un timp atât de lung, încât Kit abia dacă se putea imagina făcând asta.

– Fan îţi va aduce de mâncare, iar când ai nevoie să te uşurezi, îţi va aduce o oală specială, pe care poţi să o foloseşti fără să te dai jos din pat.

Kit privi în jurul său pentru prima dată. Acela nu era dormitorul mohorât, din pod, pe care îl împărţea de obicei cu Platts şi Cecil. Acolo, cearşafurile erau cenuşii, iar pereţii erau vopsiţi în verde. Camera aceea avea tapet cu model floral, iar cearşafurile erau albe.

– Unde mă aflu? spuse el.

– Acesta este dormitorul pentru oaspeţi, spuse Roger.

– La conac?

– Da.

– Pentru ce sunt aici?

– Pentru că ai fost rănit. Trebuie să stai nemişcat până când vei fi bine din nou.

Kit se simţea inconfortabil. Era tratat ca un oaspete. Se întreba ce credea despre asta moşierul. Spuse temător:

– Dar trebuie să curăţ cizmele!

Roger râse.

– Fanny o să facă asta.

– Fan nu poate să o facă. Are deja prea mult de lucru.

– Nu‑ţi face griji, Kit, spuse Roger. Vom rezolva lucrurile şi Fanny va fi în regulă.

Roger părea să creadă că era ceva amuzant în anxietatea lui Kit, aşa că băiatul nu mai spuse nimic. Se gândi apoi la altceva.

– Pot merge să‑mi văd mama?

– Cu siguranţă, nu, răspunse Alec. Nicio mişcare inutilă.

– Dar mama ta poate veni să te vadă, adăugă Roger. Mă voi asigura de asta.

– Da, vă rog, spuse Kit. Chiar vreau să o văd, vă rog.