O lume de bizarerii

de
Louise Penny

un nou volum din seria
Inspectorul Gamache

.

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection. Crime
Titlul original: A World of Curiosities
Traducere: Luminița Gavrilă
Număr de pagini: 528

.

Bestseller NEW YORK TIMES
Premiul Agatha pentru cel mai bun roman contemporan

.

În timp ce sătucul Three Pines revine la viață după iarna grea și se pregătește pentru o sărbătoare locală, doi tineri reapar după mulți ani în viața anchetatorilor Armand Gamache și Jean-Guy Beauvoir. Erau mici când mama lor a fost ucisă, iar acum au venit în Three Pines. Dar cu ce scop? Vor să se împace cu salvatorii lor sau să îi distrugă?

Armand Gamache e și mai îngrijorat când e descoperită scri­soarea veche de 160 de ani a unui pietrar, care povestește cu groază despre o încăpere zidită într-o casă din Three Pines. Localnicii găsesc încăperea și o deschid, scoțând la lumină o lume de bizarerii. Dar Gamache își dă seama că este mai mult de-atât — un puzzle ascuns în alt puzzle și mesaje secrete care prevestesc haos și violență. Un vechi dușman e liber să-și ducă la capăt răzbunarea diabolică.

„Penny cercetează în profunzime natura răului, explorând cu sensibilitate impactul unor evenimente cumplite, în timp ce aduce căldură și omenie distribuției variate de personaje care, neobișnuit pentru un roman polițist, te lasă cu sentimente mai bune față de lume la finalul lecturii.”
The Guardian

„Penny împletește cu o mână dibace toate aceste scenarii — seria de crime din zilele noastre, crima oribilă de acum un deceniu și opera de artă de neuitat care a rămas învăluită în mister secole de-a rândul.”
Bookpage

„Pentru Penny, romanul este un tur de forță narativ, care abordează superb unele dintre momentele întu­necate din istoria Québecului și-i duce pe Gamache și pe locuitorii din Three Pines către o recunoaștere, greu câștigată și deloc sentimentală, a faptului că iertarea este cea mai puternică magie a noastră.”
Booklist

Louise Penny, fostă jurnalistă radio, este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec.
A câștigat numeroase premii, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de opt ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel.
Romanele ei au fost traduse în 31 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. În prezent, locuiește într-un sătuc la sud de Montréal.
Pe baza romanelor sale, Amazon Studios și Left Bank Picture au produs miniseria Three Pines, cu Alfred Molina în rolul principal. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut Lungul drum spre casă, Locul de unde vine lumina, Un om mai bun, Toți diavolii sunt aici, Împărăția orbilor și Nebunia mulțimilor.

Fragment

în
avanpremieră

Capitolul 31

Reine‑Marie îl văzu pe bărbat privind în jur și îi făcu din mână.

Ghidul de la Muzeul Castelului Norwich îi răspunse la fel și, traversând sala cu pardoseală de piatră, veni să le întâmpine.

Castelul era un cub imens, azvârlit cu 900 de ani în urmă pe cel mai înalt punct din orașul Norwich. Acum era un spațiu public care cuprindea o galerie de artă și un muzeu.

Reine‑Marie și Amelia, trezită de‑a binelea, își închise­seră telefoanele mobile, așa cum cerea afișul de la avizier.

— Madame Cloutier? întrebă ghidul zâmbind.

— Da, eu sunt. Și aceasta este asistenta mea, Amelia Choquet.

Acesta o privi pe Amelia de parcă încerca să se decidă în ce loc din galerie ar trebui plasată.

— Numele meu este Cecil Clarke, sunt ghidul‑șef de aici. Am înțeles că vă interesează Comoara Paston?

Le făcu semn să îl urmeze.

Omul avea în jur de 70 de ani, presupuse Reine‑Marie. De înălțime medie. Suplu. Ras în cap, la fel ca mulți alți bărbați care începeau să chelească. Avea o barbă albă tunsă scurt și ochi albaștri veseli.

Vorbea cu accent specific celor din zona Atlanticului mijlociu. Nici britanic, nici nord‑american.

Trecură agale pe lângă niște vitrine de sticlă în care era expusă o mare varietate de animale sălbatice, inclusiv un urs‑polar.

Amelia se opri să se uite la marele pinguin nordic, apoi alergă să‑i ajungă din urmă pe Madame Gamache și pe ghid.

— Atâtea mistere. I‑a captivat pe oameni ani de‑a rân­dul, comenta Clarke în timp ce mergeau prin muzeu.

— O lume de bizarerii, spuse Reine‑Marie.

— Exact. Atâtea secrete. De ce anume vă interesează tabloul?

— Scriu o lucrare despre el. Acum sunt pensionară, dar toată viața am lucrat ca istoric în Québec. Aș vrea să mă extind în istoria artei, îi explică Reine‑Marie.

— Ei bine, nu puteați găsi un loc mai fascinant cu care să începeți decât…

Cotiră pe un culoar.

— … acesta.

Acolo, în fața lor, se afla o pânză imensă. Comoara Paston.

Reine‑Marie încremeni de admirație, iar Amelia efec­tiv rămase cu gura căscată.

Tabloul era copleșitor, aproape șocant prin opulența pe care o afișa. Și totuși era profund uman, aproape ino­cent. De parcă ar fi fost surprins de el însuși.

— Captivant, nu‑i așa? spuse Cecil, evident bucu­rându‑se de reacția lor. L‑am studiat ani întregi și încă sunt fascinat.

— Dă impresia că putem intra direct în el, spuse Amelia.

El se întoarse și o privi cu interes.

— Da. Și eu am deseori impresia că am intrat în el. De fapt, joc un joc cu mine însumi. Încerc să‑mi imaginez ce obiecte aș lua cu mine, pentru a le adăuga celor deja aflate acolo. Ce comori. Ce trofee.

— Și ce ați lua? întrebă Reine‑Marie, păstrând un ton lejer.

— Oh, în fiecare zi altele.

— Astăzi? întrebă ea.

— Probabil o piesă muzicală preferată. Poate un film, cu siguranță o carte. Dacă aș putea introduce marele pin­guin nordic, aș face‑o.

Reine‑Marie zâmbi și, întorcându‑și privirea către pânză, spuse cu dezinvoltură:

— Se pretează la această idee. Știți pe cineva care chiar a făcut‑o?

— Care a intrat în tablou?

Ea începu să râdă.

— Nu. Vreau să spun care a făcut o copie, dar a adăugat și câteva tușe moderne.

El reflectă puțin.

— Probabil că există, dar eu n‑am cunoștință de niciuna.

Ea scoase telefonul și îi arătă o fotografie cu cea din mansardă.

— Ce credeți despre asta?

El se uită, mărind imaginea și mișcând‑o pe ecran.

— Asta chiar că este o curiozitate. Ce ciudat.

Ridică privirea din telefonul ei și se uită la original, apoi din nou în telefon.

— Interesantă alegere de obiecte moderne. Dumneavoastră l‑ați făcut pe acesta?

Ea închise telefonul și râse din nou.

— Nu. Tocmai am găsit această copie. De fapt, am înce­put să fiu interesată de Comoara Paston când o prietenă m‑a invitat la o expoziție aici, în urmă cu câțiva ani. Nu am reușit să vin, dar am căutat lucrarea. Ați fost prezent la acea expoziție?

— Cea de‑acum trei ani sau cam așa ceva? Abia so­sisem aici. Și eu sunt canadian, din New Brunswick. Pensionar.

— Istoria artei?

— Nu. Inginerie.

Căpitanul Moel se întâlni cu inspectorul‑șef în fața vechii gări și se bucură că venise.

— Aici locuiești? întrebă ea în timp ce cobora din mașină. Zici că‑i un loc desprins dintr‑un film de animație Disney. Aproape că mă aștept ca fluturii să în­ceapă să cânte.

Moel stătea cu spatele la el.

— Pașnic.

— Așa s‑ar zice.

Ea se întoarse spre el și‑i văzu chipul. Sumbru. Îngrijorat.

— Ești bine?

— Am fost și mai bine de‑atât.

Gamache, de obicei bine îmbrăcat, arăta ca naiba. Cu părul răvășit, hainele mototolite și murdare. Nu avusese timp să facă duș și să se schimbe după vizita la USD.

Hardye Moel era acum șefa diviziei de consiliere psi­hologică din cadrul Sûreté du Québec, după ce își luase doctoratul. Își construise departamentul practic de la zero.

Inspectorul‑șef Gamache era unul dintre primii susținători și adepți ai acestui serviciu. Își trimisese mulți agenți la consiliere psihologică. El însuși fusese.

Dr. Moel era colega și psihoterapeuta lui. Hardye Moel era prietena lui.

— Cu ce te pot ajuta?

Îi povesti ce se întâmplase la USD. Despre faptul că cedase nervos și că doar prezența lui Jean‑Guy Beauvoir îl împiedicase să‑l rănească, poate chiar să‑l omoare pe directorul închisorii.

— Eu nu cred că s‑ar fi ajuns atât de departe, Armand. Tu nu ești sigur? Ce‑a făcut directorul de s‑a ajuns în situația asta? îl întrebă ea, studiindu‑l cu atenție.

Gamache o privi o clipă, știind că va trebui să‑i spună totul. Dar ezită.

Hardye așteptă. Oferindu‑i spațiu și timp. Îi văzu ochii întorcându‑se spre sat și rătăcind pe‑acolo. Spre ve­cinii care ieșiseră la plimbare cu câinii. Care stăteau afară, pe terasa bistroului. Care lucrau în grădini. Moel auzea păsărelele, mașinile de tuns iarba, strigătele de salut.

Apoi ochii lui se opriră. Ea se întoarse într‑acolo și văzu că se uita la cei trei pini uriași care se înălțau falnici în parcul satului.

Bineînțeles, se gândi ea. Three Pines.

Când se întoarse spre el, privirea lui era îndreptată din nou către ea.

Și apoi îi povesti. Totul.

În timp ce vorbea, văzu ochii căpitanului Moel mă­rindu‑se, apoi îngustându‑se. De parcă s‑ar fi uitat la ceva oribil care se apropia.

— Dumnezeule mare. John Fleming? L‑a lăsat pe Fleming să plece? E în libertate? șopti ea.

— Hai să mergem înăuntru, spuse Armand.

Ajunși în camera operativă, ea se uită la pânza uriașă.

Dr. Moel studiase cazul Fleming în cadrul cursurilor despre comportamentul aberant. Își amintea că citise că John Fleming fusese un om bisericos. Obsedat de bise­rică. Un om cu frică de Dumnezeu, căruia până la urmă i‑a fost atât de frică de Dumnezeu încât a fugit direct în brațele celuilalt.

Îngerul dimineții. Îngerul căzut. Preferatul lui Dumnezeu. Până când…

Dar Armand arăta spre tablou și spunea altceva.

— Pardon?

— Chipurile, capetele. Sunt ale victimelor lui. Doamne. Ar fi trebuit să‑mi dau seama mai repede, spuse Armand, trecându‑și mâna peste față.

Căpitanul Moel se întoarse cu spatele, cuprinsă de repulsie.

— Cum ai fi putut? Nicio persoană sănătoasă la cap nu și‑ar da seama, nu ar crede că un deținut de la USD ar putea fi autorul. Am citit despre cazul lui, despre procesul lui. Nu s‑a pomenit nimic despre tine.

— Nu. Am fost acolo ca observator, desemnat de Coroană.

— Fleming te‑a recunoscut? De aceea face asta?

Această obsesie pe care Fleming părea s‑o aibă pentru inspectorul‑șef nu avea sens. De ce nu polițistul care l‑a arestat? Procurorul? Judecătorul. De ce Gamache?

— Acum câțiva ani am avut nevoie de ajutorul lui într‑un caz. El a fost de acord, dar, în schimb, a trebuit să‑i promit că îl voi elibera.

Moel se uită la el, nevenindu‑i să creadă.

— Ai fost dispus să faci asta?

— N‑am avut încotro.

Pe atunci, Fleming se afla în USD de mai bine de zece ani. Dacă nu fusese nebun înainte, atunci era. Deși Gamache știa că John Fleming, aproape sigur, ieșise din pântece bolnav mintal.

— În ultimul moment, în ultima secundă, am retractat. Făcuse câțiva pași afară, simțise gustul libertății înainte de a pune să fie dus înapoi.

A fost cât pe ce, iar Armand aproape că a trebuit să meargă până la capăt cu acel calcul îngrozitor. Să pună în libertate un nebun care să ucidă din nou. Și din nou. Sau să permită ca planurile unei arme de distrugere în masă să fie vândute celui care oferea cel mai bun preț.

Oricât ar fi fost Fleming de prolific, nu ar fi putut egala numărul de morți. Iar Armand era încrezător că îl va putea prinde din nou pe nebun, în cele din urmă. În cele din urmă.

Dar, în final, n‑a mai fost nevoie.

Parcă auzea și‑acum țipetele, urlete inumane, ca ale unui spectru ars de viu, când Fleming a fost târât înapoi în infern.

Hardye Moel clătină din cap. Înțelegea. Acel eveni­ment îi concentrase toată nebunia, toată furia, asupra inspectorului‑șef.

Armand își verifică din nou telefonul. Încă nimic de la Reine‑Marie sau Amelia.

— Aș dori să iau legătura cu câteva dintre persoanele care au venit la expoziție. Să aflu de ce sunt atât de fas­cinate de Comoara Paston. Mai ales cele care au venit de departe. Din America de Nord, de exemplu. Aveți idee cum aș putea face asta? întrebă Reine‑Marie.

Amelia o privi pe Reine‑Marie cu un nou sentiment de respect. S‑ar putea să funcționeze chestia asta.

— N‑am nici cea mai vagă idee, răspunse Cecil.

— E posibil să fi rezervat un tur privat al expoziției? întrebă Amelia. Îmi imaginez că un adevărat entuziast și‑ar dori asta.

— E‑adevărat. Cred că aș putea găsi această listă dacă vă interesează, întrucât implică efectuarea unor rezervări și plăți, spuse ghidul.

— Vă rog, spuse Reine‑Marie și o privi pe Amelia cu un nou sentiment de respect.

Ghidul se întoarse câteva minute mai târziu, flutu­rând niște foi de hârtie.

— Iat‑o. Persoanele care au rezervat discuții private des­pre Comoara Paston în timpul acelei expoziții.

Îi întinse lista lui Reine‑Marie. Era lungă de două pa­gini, majoritatea academicieni care doreau acces exclusiv la tablou. Însă acolo, pe a doua pagină, figura și o anume Lillian Virginia Mountweazel.

Hardye se așeză într‑unul din fotoliile confortabile, cu spatele la tablou. Armand turnase câte o cafea pentru fiecare, pe care ea o acceptă cu recunoștință.

Când Armand se așeză alături, ea se aplecă spre el.

— Crezi că Fleming este aici?

— Nu știu. Nu văd cum ar putea fi. L‑aș recunoaște, sunt sigur. Destul de sigur. Cred…

Armand se opri și oftă.

— Trebuie să am capul limpede ca să‑l găsesc și mi‑e teamă că…

Ea îi oferi spațiu și timp.

— … încep să‑mi pierd mințile.