Grădina de sticlă

de 
Tatiana Țîbuleac

.

Editura Cartier
Categoria: Literatura Română
Anul publicării: 2018
Număr de pagini: 188
volum achiziționabil pe
Libris.ro

.

Tatiana Țîbuleac s-a impus în peisajul literar actual cu romanul Vara în care mama a avut ochii verzi, o carte impresionantă despre vindecare prin cuvinte și despre modul în care memoria poate rescrie un rămas-bun. Grădina de sticlă pornește dintr-un registru asemănător — voce la persoana întâi, capitole-fragment, imagini care dor — dar își schimbă focalizarea: nu mai e povestea unei relații reînnodate pe ultima sută de metri, ci cronica unei creșteri într-o lume care se clatină. E viața rebotezatei alintător-sclavagist Lastocika, o orfană adoptată de rusoaica hapsână Tamara Pavlovna, și aruncată în economia subterană a strânsului de sticle golite, într-un Chișinău polifonic, cu venetici generaționali ruși, ucraineni, evrei și băștinași moldoveni/români, în plină trecere de la limbajul și reflexele sovietice la o identitate căutată pe cont propriu.

Povestea sa nu este totuși despre orfelinate și nici una despre tranziție luată generic, ci o sutură de amintiri care surprind, din aproape în aproape, anatomia unei copilării trăite între umilință domestică și micile victorii ale demnității intime.
Tatiana Țîbuleac păstrează prospețimea frazei și tăișul imaginii care au cucerit cititorii în romanul precedent, dar reface perspectiva: Grădina de sticlă devine un bildungsroman al identității — ce limbă ți se potrivește pe cerul gurii, ce nume îți asumi, cum îți porți trecutul — și, totodată, o cronică a feminității într-un peisaj social aspru, unde tandrețea apare, din când în când, ca o lumină pâlpâindă pe hol într-un bloc comunist.

Evenimentele se adună asemeni unor cioburi de sticlă puse laolaltă pe o masă de bucătărie din Chișinău: fiecare reflectă altceva, fiecare taie altfel, iar împreună alcătuiesc imaginea unei copilării și a unei adolescențe petrecute într-o lume care își schimbă alfabetul, granițele și regulile de conviețuire.

Lastocika — orfana luată în grijă de Tamara Pavlovna, rusoaica singură și economă până la cruzime — își ține viața în palmă ca pe o mână de mărgele sparte pe care le suflă vântul, într-o confesiune la persoana întâi care adună memorie, reproș, tandrețe și furie.

În cartierul comunist oamenii strâng ce se aruncă, reciclatul devine formă de supraviețuire, iar copilul folosit drept forță de muncă este încă o resursă printre altele, ieftină și rezistentă.

Scriitoarea păstrează forma fragmentară cvasi-poetică pe care a brevetat-o în Vara în care mama a avut ochii verzi: sclipiri scurte de amintiri rotindu-se ca într-un caleidoscop, fără un fir cronologic liniar, dar cu o gravitație care le ține împreună. E o tehnică ce solicită cititorul și, în același timp, îl ține aproape: fraze cu melodicitate, imagini care cer recitire nu pentru clarificare, ci pentru savoarea gustului lor dulce-amar.

Chișinăul oglindit în memoria Lastocikăi e un oraș mozaicat: români, ruși, ucraineni, evrei, găgăuzi, voci care se întrepătrund ca într-un mic Turn Babel, cu accentul trecând de la moldovenească la rusă și înapoi, până când limba română apare ca promisiune, dar și ca redefinire existențială.

Identitatea se clădește precar, între vecini, la școală, prin plecările și venirile unora sau ale altora, cu farmecul bezmetic al unei copilării desfășurate printre tranziții succesive. Perestroika și Glasnost, Cernobîl și sfârșitul lumii sovietice rămân fundal: în cartierul sărac, unde fiecare își duce singur propriul seism, marile cutremure internaționale au o importanță minusculă… cel puțin pe moment, până când undele de propagare nu ajung efectiv, cu întârziere provincială, în viața de zi cu zi.

Tamara Pavlovna e o fals-antagonistă capabilă să transforme asprimea în virtute și să o ambaleze ca generozitate. Exploatarea pe care o practică, în viziunea ei capătă nuanțe de pedagogie, biciul moral se pretinde grijă educativă colonialistă. Dar în spatele avariției sale, cititorul surprinde de multe ori oboseală, teamă, o încercare stângace de a domina haosul vremurilor prin mania strânsului de ban pe ban, ca asigurare a unui viitor luminos neclar.

În jurul celor două figuri principale, cartierul devine scenă cu galerie de personaje tipice memorabile: Zahar Antonovici, veteranul cu medalii ce împarte bomboane copiilor pentru a-i fi ascultate poveștile, Șurocika cu picioare sfâșiate de boală, Katia cea frumoasă, rafinată și curvă, speculanta Raia, evreica intelectuală Bella Isaakovna ce înțelege mai bine ca oricine criza identitară, Polcovnicul cu grădina lui de trandafiri pe care-i îngrijește fanatic, prietenele Maricica și Oxanka, băieți adunați între porecle și accidente. Sunt figuri care trimit, uneori, la veselul carnaval moral al lui Caragiale și, alteori, la sumbrul univers sordid dickensian. Autoarea nu le oferă tuturor voci complete, dar fiecare intră în cadru cu o notă clară, ca într-o partitură în care instrumentele știu când să atace și când să tacă. Marea miză rămâne însă traiectoria Lastocikăi: un bildungsroman în care umilința primește, rar, pauze de tandrețe, iar ambiția fetei de a deveni medic se confruntă cu o realitate care nu premiază meritul decât din întâmplare.

Compozițional, cartea e construită strâns pe o întindere relativ mică, romanciera comprimă foarte multe istorisiri legate subliminal între ele. Se simte aplicarea voită a unei științe a ritmului: fragmentele deviate temporal aștern scurte pauze între scenele grele. Când cineva moare, proza își păstrează tonul, fără spectacol funerar. Când apare o iubire, ea se înscrie în aceeași materie banală a cartierului, fără promisiunea luminii. Tatiana Țîbuleac plăsmuiește substanță poetică din cenușiul cotidian, nu din strălucirea flamboaiantă.

Grădina de sticlă compune un atlas intim al feminității, acolo unde se întâlnesc lipsurile materiale, datoriile de familie și tandrețea încăpățânată ce ține lumea în echilibru. Fetele și femeile romanului trăiesc în ritmul lucrurilor mărunte: spală, cară, bârfesc, fac schimb de rețete, de vorbe bune, de zvonuri, de mici secrete. În jurul lor se adună o lume peticită, ținută din colțuri de o etică a întreținerii. Tamara Pavlovna își camuflează cruzimea în hărnicie, Lastocika învață pe propria piele alfabetul rezistenței, Katia își negociază singură prețul senzualității, Maricica dispare cu o discreție care rupe inima, iar bătrânele cartierului transformă suferința în rețea de sprijin. Feminitatea se propagă multiplu: maternitate abia ghicită și maternitate ratată, sexualitate tranzacționată și dorință ascunsă, tinerețe cu umeri goi și bătrânețe care miroase a leacuri băbești.

Bărbații trec prin pagini meteoric: un veteran delirant încărcat de decorații, un iubit neasumat care promite, un vecin bețiv cu mărinimie de ocazie. Apar, tulbură aerul, apoi dispar. Greul zilei rămâne pe umerii femeilor, pentru care tranziția de la sovietic la post-sovietic înseamnă alte cozi, alte formulare, alte precarități, aceeași luptă pentru o perioadă de liniște respirabilă. În Moldova anilor care se schimbă, statul cere, piața negociază, birocrația amână; între aceste plăci tectonice, femeile țin casa, cartierul, familiile.

Metafora identitară se închide perfect, ca un inel. Lastocika, copil luat în grijă de o mamă de împrumut, își scrie viața epistolar către părinții adevărați pe care nu i-a cunoscut niciodată. Dacă ridici privirea de pe pagină, înțelegi că aceste adresări – pline de reproș, dor, rușine și tandrețe – pot fi citite ca o scrisoare lungă către România, mama Basarabiei pierdute. Condiția de orfan ce se crede lepădat devine, astfel, o formă concentrată a istoriei: nu ți-ai ales părinții, ți-au fost schimbați; nu ți-ai ales limba, ți-a fost pusă în gură; iar când, târziu, recuperezi numele de acasă, el nu vine fără accentul ciudat pe care ți l-au malformat anii.

În această interpretare, destinatarii memoriilor sunt părinții biologici pe care orfana îi întreabă de ce-au lipsit și e România căreia îi cere un rost pentru rănile trecutului. Scrisorile ei – fragmente, notițe, amintiri care se întorc – par modul în care o regiune uitată își caută actele într-o arhivă amestecată. Între mama domestică și mama politică există aceeași tensiune: iubire presupusă, absență prelungită, reîntâlnire incomodă. De aceea, când Lastocika își reînvațǎ limba, nu e doar un exercițiu fonetic; e ca și cum și-ar scrie, în sfârșit, scrisoarea cu literele potrivite, fără să mai ceară voie de la nimeni.

Orfelinitatea, în roman, e metodă de a trăi. Te descurci cu ce ai, strângi sticlele altora, refolosești forme vechi pentru conținuturi noi. Așa cum face și Basarabia: adună cioburi de memorie, schimbă etichetele, spală urmele fără să le șteargă. Când protagonista își așază frazele către părinți, le citești ca pe a unei părți din țară care îi scrie țării mari: nu ca să primească un certificat de apartenență, ci ca să poată rosti „Sunt parte din tine!” fără a-și tăgădui anii de împrumut. Această dublă adresare cuprinde asumarea felului în care te-ai întors – cu toate urmele vizibile pe sticlă.

Mi-a plăcut acest roman al scriitoarei chiar mai mult decât bestsellerul său internațional Vara în care mama a avut ochii verzi. Poate pentru că este scris la feminin, cu empatie totală, poate pentru că e despre propriile amintiri basarabene, fără a le ceda altor culturi din care și-a ales personajele. Acela mi se pare acum o schiță în creion pentru această capodoperă intens coloristică… și dacă el a fost atât de unanim apreciat, cu cât mai mult ar merita apreciat acesta…

volum
disponibil
pe site-ul librăriei online
Libris