Zavaidoc
în anul iubirii

de
Doina Ruști

Editura Bookzone
Anul publicării: 2024
Număr de pagini: 288

.

Zavaidoc în anul iubirii este genul de roman care te absoarbe într-un trecut perfect restaurat, plin de viață, din vremea când Bucureștiul respira promisiuni și schimbare la fiecare colț de stradă. Cu acțiunea plasată în 1923, anul unei noi Constituții și al unei crime celebre, povestea ne poartă pe străzile Micului Paris, printre vitrine îmbietoare, cafenele pline de fum și saloane luxoase în care se ascultă, cu sufletul la ureche, vocea unică a lui Zavaidoc. Doina Ruști recreeză exuberant parfumul interbelic – al unei epoci pe care o numim adesea de aur – un timp care a vibrat deopotrivă de pasiune, de speranță și de contradictoriu.

Romanul este alcătuit din trei părți și aduce în lumină, prin trei perspective narative, iubirea care se înfiripă sub acea voce seducătoare, atât de prezentă în sufletul unui oraș încă nedesprins complet de obiceiurile tradiției, dar deja foarte marcat de noile tendințe ale modernității.

La început, o descoperim pe Carolina, o adolescentă pe care o fascinează tot ce vine dinspre viața străzii și dinspre agitația unei capitale aflate în plină transformare. Ea își spune Carol, convingându-se că acest nume asexuat, mai scurt, îi va da un plus de seriozitate și maturitate. În realitate, Carol e tipul de fetișcană care cucerește prin prospețimea gândirii și prin curiozitatea nestăvilită față de orice se întâmplă în jur. Momentul în care îl întâlnește pe Zavaidoc reprezintă, pentru ea, un prag inițiatic, nu doar al îndrăgostirii adolescentine, ci și al asumării unei noi identități afective. Spectacolul pe care îl aduce apariția cântărețului în casa ei, acolo unde se reconfigurează continuu un mic univers familial, cu magazinul de pălării și croitoria de la parter, devine punctul de plecare pentru o poveste ce îmbină delicat romantismul, misterul și explorarea sinelui.

Cartea urmărește subtil modul în care tânăra se autodefinește prin raportarea la ceva care o depășește: gloria lui Zavaidoc și magnetismul său. Ea îl vede mai întâi ca pe un bărbat special, „făcut să te îndrăgostești de el la prima vedere”, așa cum notează Carol la un moment dat, dar cu fiecare nou detaliu, cu fiecare nouă bucățică de poveste, conștientizeză că artistul e înconjurat și de umbre, de fragmente de viață care nu se dezvăluie ușor. Prin ramificare, Matilda, chiriașa de la mansardă, devine pentru Carol o enigmă ce trebuie descifrată, o sursă valoroasă de răspunsuri la întrebările despre subiectul suprem al interesului ei. Cine este cu adevărat această femeie care pare să-l fi cucerit pe Zavaidoc și care, brusc, dispare fără urmă? Ce posibile dezvăluiri ascunde jurnalul ei scris în limba franceză, pe care Carol îl descoperă întâmplător?

Aceste întrebări propulsează întregul roman într-o zonă în de suspans, dar unul care nu se bazează atât pe aventură, cât pe straturi suprapuse de emoție și confesiune. După dispariția Matildei, Carol se încumetă să traducă paginile lăsate de aceasta. Astfel, intrăm într-o a doua perspectivă a romanului: viziunea Matildei însăși, așa cum se reflectă în caietul ei cu coperte pânzate. Din această relatare a femeii care își duce suferința cu o discreție înduioșătoare, se ivește și o altă viziune asupra lui Zavaidoc. El nu mai este doar idolul pe care Carol, cu imaginația ei de fetiță curioasă, îl ridicase pe un piedestal. Omul Zavaidoc capătă contururi noi: devine îndrăgostitul chinuit de propriile visuri, de planurile sale artistice și, mai ales, de nevoia de a fi mai mult decât un simplu cântăreț. Pentru el, muzica înseamnă o punte, o încercare de a-și păstra amintirile vii și de a intra, cumva, în istorie. Dincolo de gloria de moment, asigurată de admiratul său glas, Zavaidoc tânjește la nemurirea artistică. Iar dacă vocea i se aude deja peste tot – de la restaurantele cochete de pe bulevardul Elisabeta până în suburbiile agitate –, dorința de a-și așterne pe hârtie povestea personală e o aspirație la edificarea propriei imagini pentru posteritate.

Matilda e personajul-cheie care dezvăluie adevăruri ignorate sau necunoscute de Carol. Femeia ascunde un trecut traumatic și se regăsește într-o relație complicată cu Zavaidoc, pe care îl iubește și care, la rândul său, o iubește într-un mod aproape fatal. Din jurnalele și confesiunile ei, ne apar în oglindă evenimentele transformatoare petrecute într-un București efervescent, încărcat de contradicțiile unei societăți care încearcă să îmbrace straie modernității progresiste, fără să renunțe complet la propriile cutume.

Cel de-al treilea segment al cărții aduce în prim-plan vocea lui Zavaidoc însuși. Nu e glasul artistului cu acele tonalități inconfundabile pe care oamenii vremii le-au ascultat în localuri sau la evenimente fastuoase, ci vocea bărbatului care se confesează. El, însă, nu își povestește integral viața, ci doar câteva fragmente esențiale ale ei, comentate la cald. Sufletul artistului iese la iveală ca un puzzle format din pasiune, orgoliu, disperare și speranță. Acel Zavaidoc care umple camera și fascinează pe oricine îl privește e măcinat de nevoia de a se asigura că dragostea lui – pentru Matilda, pentru muzică, pentru lume – nu se risipește fără urmă.

Prin curgerea romanului suntem cufundați într-o atmosferă cinematică, în care străzile Lipscanilor fremătă, copitele cailor răsună pe podul Șerban Vodă, iar la orizontul fiecărei dimineți se întrevede aura unei epoci din care ne mai rămân azi doar legende și instantanee încețoșate. Doina Ruști nu reface doar destinul unui cântăreț celebru, nici nu se limitează la o dramă sentimentală. Ea reînvie o lume. Citind, simți aproape fizic zumzetul teraselor, parfumul bomboneriilor și ecoul muzicii care răzbate peste tot, de la Cercului Militar, până la mahalele unde oamenii dansează și beau cu nesaț, în speranța dobândirii unei fericiri efemere.

În acest decor bogat, iubirea devine forța centrală care pune personajele în mișcare. Zavaidoc „cântă pentru că te taie la icre, pentru că simți în coastă dintele viperei care stă lângă tine din clipa în care te naști”, după cum el însuși mărturisește într-unul dintre pasajele sale de confesiune. Muzica lui e mai mult decât un simplu divertisment: este strigătul de ajutor al omului conștient că viața trece cu mare viteză, iar dacă nu lași nimic în urmă, parcă nici n-ai fi existat. „Cântecul meu va fi cântat și mâine, și peste o sută de ani, sau se va pierde la un moment dat, dar măcar l-am pus pe calea ferată, m-am străduit să-l trimit mai departe”, recunoaște el. În spatele acestei puternice nevoi de a dăinui se deschide, însă, și o rană: conștiința fragilității, a faptului că iubirea, chiar împărtășită, păstrează mereu un strop de mister dureros și de incertitudine.

Prin modul în care sunt așezate cele trei perspective – cea a Carolinei, cea a Matildei și, în final, cea a lui Zavaidoc – romanul dezvăluie progresiv adevărul despre relațiile lor, despre evenimentele petrecute într-o casă cu multe încăperi și despre transformarea care are loc odată cu trecerea anilor. „Orice poveste e a cui o spune până la capăt. Ceilalți o citesc și o uită. Povestea mea e alta decât a Matildei. Ar fi o prostie să le suprapunem, să le împletim”, sună un fragment evocativ care explică, de fapt, structura cărții. Nu există o versiune unică și definitivă a faptelor, ci doar fâșii de realitate care se completează și se contrazic, exact ca în viață. Iar această diversitate a punctelor de vedere sporește farmecul romanului, îmbogățindu-l cu un aer polifonic, aproape muzical, prin care parcă simți cum glasul fiecărui narator rezonează cu amintirile celuilalt.

Zavaidoc în anul iubirii devine, astfel, mai mult decât o simplă reconstituire romanțată a destinului unui artist interbelic. Este un omagiu adus unei epoci când Bucureștiul ajunsese capitala marilor iluzii. Anul 1923, despre care autoarea spune că este „cel mai nebun dintre anii nebuni”, devine fundalul perfect pentru o poveste de dragoste ce se vrea mai puternică decât timpul. Alături de primele manifestări ale cinematografiei românești, de studenții revoluționari și de protestele politice, se aud strunele tarafului ce-l acompaniază pe Zavaidoc, iar sub acordurile muzicii, personajele cărții se avântă spre o fericire care tot pare să le scape printre degete.

Romanul are o scriitură alertă, încărcată de nuanțe senzoriale, Doina Ruști utilizează o limbă română luxuriantă, bogată, capabilă să surprindă nu doar detaliile vechiului oraș, ci și complexitatea interioară a fiecăruia dintre protagoniști. Ai adesea impresia că citești un tratat documentar despre farmecul unui București dispărut, despre meandrele iubirii și despre felul în care arta – fie ea muzicală, fie literară – poate salva sau poate distruge un suflet.

În aceste pagini întâlnim tot ceea ce ne-am putea dori de la un roman despre Bucureștiul interbelic: reconstituire istorică bazată pe detalii autentice, emoție, intrigă detectivistică și, mai presus de toate, prezența cuceritoare a muzicii. Zavaidoc, așa cum ne este înfățișat aici, nu rămâne prizonierul unei imagini înguste sau al unor clișee despre un solist de localuri. El apare ca un artist cu o forță neobișnuită, care trece de la operetă la folclor cu aceeași pasiune, și care are ambiția de a fi mai mult decât un nume pe afiș. Iar perioada istorică amestecă un cocktail de evenimente care forțează personajele să se adapteze, să-și confrunte propriile slăbiciuni și să găsească, în iubire și în artă, motive de a merge mai departe.

Zavaidoc în anul iubirii este un roman rafinat, o lectură care își răsplătește cititorii cu imagini memorabile și frământare emoțională intensă. Dincolo de decorul interbelic și de aroma de epocă, povestea are o naturalețe profund umană, vorbind despre idealurile și umbrele care nasc și destramă destine. Doina Ruști ne reamintește că istoria e compusă din povești. Iar atunci când poveștile – muzicale sau literare – sunt spuse cu har, ele au puterea de a-și păstra frumusețea nealterată, chiar și peste o sută de ani.

Cartea
poate fi achiziționată în librării sau pe
site-ul editurii
Bookzone