Omul de sticlă

de
Anders de la Motte

Editura
CRIME SCENE PRESS
Anul publicării în limba română: 2025
Titlul original: Glasmannen (2023)
Traducere: Daniela Ionescu
Număr de pagini: 608
Format: trade paperback cu supracopertă

.

Thrillerul Omul de sticlă este al doilea roman din provocatoarea serie Leo Asker, deschisă de Stăpânul Muntelui, dar poate fi citit și independent – cazul investigat are început și final în aceste pagini, iar trimiterile la primul volum apar doar ca repere discrete.

La cârma acțiunii rămâne inspectorul de poliție Leonore Asker, șefa Departamentului pentru resurse, numit poetico-ironic și Departamentul Sufletelor Pierdute, alături de Martin Hill, profesor de arhitectură și explorator urban.
Două piste investigative pornesc separat și ajung să muște din același miez de mister, între un lac cu memorie geologică și o insulă care pare să țină secretele sub sticlă.

Autorul, Anders de la Motte, e un fost polițist și asta se simte din modul cum panoramează scena, din cum dozează ritmul și așază dialogurile, cu rutina cuiva care a stat în camerele de interogatorii și le cunoaște foarte bine vibrația. Proza lui e exactă, atentă la detaliu, ca respirația controlată din timpul unei anchete urmărite pas cu pas.

Cartea Omul de sticlă mizează pe două motoare care trag în același timp – ancheta polițistă rece și pulsația legendelor moderne – turnându-le într-o istorisire lungă, elastică, cu o cadență rapidă a evenimentelor care te face să uiți câte pagini ai întors.

Leonore „Leo” Asker primește un telefon prin care i se cere ajutorul, de la tatăl ei, după cincisprezece ani de tăcere a acestuia. La marginea fermei sale, într-o groapă pentru deșeuri, a fost găsit un cadavru conservat aproape perfect, cu ochii lipsă și cu traiectoria unui glonț ce nu lasă loc interpretărilor. Chipul victimei deschide ușa spre o amintire veche: un bărbat cu ghete militare, bani rulați în suluri și o camionetă cu ușă galbenă, prezentat familiei drept unchiul Tord. Acolo, în intersecția dintre frică, obediență și copilărie dresată pentru sfârșitul lumii, Leo înțelege că prezentul are instrumentele perfecte pentru a reactiva răul.

În oglindă, Martin Hill primește o comandă aparent inocentă: să scrie biografia lui Gunnar Irving, industriașul supranumit Ufo-Gunnar, patronul Alfacent – companie care vinde tehnologie medicală cu anvergură globală și, în legendele locului, prosperă sub aura unei întâlniri cu ființe extraterestre sosite dinspre Alpha Centauri. Invitația vine prin Nova, fiica lui Gunnar, iar cercetarea îl duce pe Martin pe domeniul Stjärneholm și apoi pe insula Block, în mijlocul lacului Mire. Acolo, un observator astronomic veghează peste un crater care ar putea proveni din căderea unui meteorit… sau dintr-o erupție ancestrală, dacă e luat în serios obsidianul ce iese la suprafață ca o mărturie geologică. Peisajul, deși pitoresc, are un soi de singurătate minerală sinistră, iar statuia în sticlă neagră a lui Gunnar se insinuează în câmpul vizual cu aceeași insistență cu care zvonurile despre lumini pe cer și cadavre mutilate se insinuează în arhiva locală.

Autorul lucrează excelent cu falsa supranaturalitate. Anunță vizite din spațiu, aprinde farurile legendei și apoi, cu o răbdare clinică, demontează sau confirmă fiecare sursă de lumină. Nu e doar o joacă intertextuală cu SF-ul clasic, e o reflecție despre modul în care tehnologia și mitologia conspiraționistă se hrănesc una pe cealaltă. În jurul lui Ufo-Gunnar și al imperiului Alfacent se adună istorii de familie care poartă amprente de accident și cruzime: un logodnic mort în lac, o fiică născută aproape nevăzătoare care se orientează cu bastonul, însoțită de câinele Orion, un fiu vitreg problematic internat discret în străinătate. Martin își dă seama că a fost angajat să scrie un elogiu lustruit, dar materialul insistă să devină altceva. În biblioteci prăfuite, între schițe de instalații și note de laborator, răsar fisuri care trimit spre zone pe care corporațiile le preferă închise ermetic: criogenie, control, recuperări identitare împachetate în storytelling.

De partea cealaltă, Departamentul Sufletelor Pierdute are energie molipsitoare și o echipă care își împarte defectele cu grație între membrii săi: un veteran morocănos cu auzul afectat, o informatoare care pare să colaboreze telepatic cu rețeaua de bârfe a orașului, un personaj cu poreclă de amfibian ce jonglează cu ritualuri și simboluri ca și când ar fi diagrame operaționale. Împreună formează acel soi de unitate pe care birocrații o exilează pe linie moartă și pe care realitatea o cheamă de fiecare dată când lucrurile scapă logicii standard.
Când poliția pregătește o intervenție paramilitară la ferma părintească, cu scenariul clasic de buncăr, mine și rafale, romanul își crește tensiunea, dar miza nu e atât spectacularul, cât legătura dintre o fiică și un tată care a transformat supraviețuirea în crez cvasi-religios.

Anders de la Motte își dozează indiciile cu precizia cu care un medic își dozează anestezicul. Te lasă să simți tăietura, dar o amortizează suficient încât să vrei să mergi mai departe. Apoi, când ajungi la secvențele de final, realizezi că aparenta abundență de teme – relația părinte-copil în varianta ei toxică, masculinitatea abuzivă din poliție și corporații, izolarea ca mod de existență, minciuna biografică și derapajele tehnologice – nu era un moft, ci necesarul pentru o claritate crudă.

Figura Omului de sticlă este, în același timp, un nume aruncat de presă, un mit care concentrează frici vechi, un simbol al transparenței aparent absolute și al invizibilului care-și caută oglindire. Sticla promite claritate, dar și fragilitate, reflectă, dar deformează, îngheață, dar lasă lumina să treacă.

Capitolul social e tratat cu finețe. Alfacent e radiografiată ca organism care promite salvare, vinde soluții și normalizează limite. Când puterea ajunge în mâini ce confundă grandoarea cu dreptul de a decide asupra celorlalți, tragediile capătă aspectul eficienței. În acest context, Jonas Hellman – șeful Infracțiunilor Grave – apare ca un studiu de caz despre abuzul îmbrăcat în uniformă. Își poartă răfuiala până la Malmö, își atribuie merite și împinge instituția în direcția care îi servește vanitatea. În această dinamică, Leo Asker rămâne una dintre cele mai interesante prezențe feminine din thrillerul nordic contemporan: are disciplină, forță fizică, memorie corporală a traumei, dar și o luciditate etică pe care romanul o apără fără emfază.

Cadrul insulei Block și al lacului Mire e marele câștig de atmosferă. Geologia lucrează în favoarea narațiunii: crater sau vulcan? Obsidianul e decor și indiciu. Observatorul nu e doar arhitectură, e promisiunea unei priviri legitime către stele și a unei scuze pentru a nu coborî ochii spre ceea ce se întâmplă în subteran. Insula, săpată până a devenit șvaițer, înghite vieți și bani, iar sculptura de sticlă neagră a lui Gunnar e fantoma perfectă pentru un peisaj în care legenda se cuplează natural cu industria.

Un alt merit ține de felul în care autorul orchestrează poveștile secundare. Elsa, adolescenta aproape nevăzătoare, se mișcă prin lume cu o acuitate alternativă; câinele ei, Orion, face mai mult decât să o ghideze – adaugă căldură într-un mediu rece. Viggo, fiul vitreg cu „probleme”, întruchipează acel tip de secret pe care familiile influente îl rezolvă cu discreție bugetată. Moartea din lac, accidentul celor doi exploratori urbani, disparițiile care punctează istoria insulei – toate acestea curg spre aceeași întrebare care primește mereu alte răspunsuri: ce anume se ascunde, de fapt, sub insulă? Gheață? Sticlă? Un adevăr pe care îl tolerezi doar dacă te antrenezi să nu clipești?

Finalul închide toate cercurile cu precizie, claritate și prețuri de plătit. Pentru cititorii care vin pe traseul primului volum, Stăpânul Muntelui, recurențele emoționale sunt un plus; pentru cei care intră direct în Omul de sticlă, romanul funcționează autonom, fără resturi fragmentare de înțeles. Seria Leo Asker capătă astfel conturul unei investigații mai mari decât fiecare caz – o cartografiere a modului în care ne construim alibiuri – personale, instituționale, tehnologice – ca să nu privim sincer în noi înșine.

Articolul face parte dintr-un blog-tur organizat cu ocazia apariției în limba română a romanului.
Puteți citi alte opinii despre carte, pe blogurile:

Literatura pe tocuri
Biblioteca lui Liviu
Cărțile mele și alți demoni
Anca și Cărțile
Ciobanul de azi
CITESTE-MI-L
Falled
Fata Cu Cartea

Romanul
poate fi achiziționat în librării sau pe
site-ul editurii