Toată violența
oamenilor 

de
Paul Colize

Editura
CRIME SCENE PRESS
Anul publicării în limba română: 2025
Titlul original: Toute la violence des hommes (2020)
Traducere: Delia Tuică
Număr de pagini: 304
Format: trade paperback cu supracopertă

.

Romanul Toată violența oamenilor este un policier de atmosferă, centrat pe observație psihologică și revenirea insistentă a traumei, în care investigația unei crime din Bruxelles desface, strat cu strat, istoria personală a unui artist imigrant, format în umbra violenței.

Cartea lui Paul Colize pornește de la un caz închis aparent din primele pagini și îl redesface cu răbdare chirurgicală, până când ceea ce părea soluție devine doar primul strat al problemei.
În martie 2018, în Bruxelles, pe Bulevardul Invalizilor, la etajul trei al unui imobil din Auderghem, este găsită moartă o tânără de origine croată, Ivanka Iancovici. Medicul legist numără nouă răni: cinci înjunghieri în spate, patru în față. Femeia avea 26 de ani, a lucrat ca ospătăriță într-un bar din centru, iar în afara programului și-a câștigat uneori banii întâlnind clienți cunoscuți online.
Cercul probelor pare perfect: un apel telefonic către artistul Nikola Stancovici chiar înainte de moarte, imagini de pe camerele de supraveghere cu el în zonă, urme de sânge pe încălțămintea sa, amprente în apartamentul lui, crochiuri ale scenei crimei găsite în atelier. Poliția are un suspect clar, iar opinia publică are deja un portret: un bărbat de 35 de ani, singuratic, fără serviciu stabil, alienat în ochii martorilor, dar talentat, cu o primă brumă de notorietate obținută din tablourile vândute la o expoziție.

Sub acest contur comparabil cu un rechizitoriu, autorul instalează un personaj greu de fixat: Niko, supranumit de presă Funambulul, autorul unor picturi murale clandestine, violente, de mari dimensiuni, realizate noaptea pe fațadele orașului. Imaginile – corpuri, mâini, ochi, tăieturi, contururi frânte – proiectează pe ziduri ceva ce nu încape în declarații.

Niko este audiat, transferat între închisoarea Forest și cea din Nivelles, apoi internat la EDS, Institutul de protecție socială, o instituție de graniță între spital și penitenciar, unde sunt ținuți sub observație aproximativ două sute de indivizi cu un istoric de violență. Refuză să se apere: repetă aceeași propoziție, cu încăpățânarea cuiva care își păzește nu atât libertatea, cât un rest de demnitate: „Nu am fost eu.”

Avocatul Philippe Larivière, un profesionist cu fler, și Pauline Derval, directoarea EDS, psihiatra lucidă, refuză să consume povestea la suprafața ei. Fiecare lucrează cu un alt tip de indiciu: el, cu logica probelor și a incoerențelor văzute la lumina sălii de judecată; ea, cu biografia simptomelor, cu modul în care trauma se ascunde în tăceri, în repetiții și în ceea ce pacientul pictează când crede că nu e observat. Pauline îl încurajează pe Niko să deseneze. Philippe urmărește semnele lăsate pe ziduri și găsește două stele cu opt raze tatuate pe brațul unui personaj mural, detaliu care trimite către Asediul Vukovarului din 1991. În spatele acestui motiv vizual stă copilăria lui Niko: un beci folosit ca adăpost, mame care protejează copii, bărbați plecați înainte de zori să întâmpine forțele sârbe; o topografie a fricii pe care adolescentul a învățat-o ca pe un alfabet.

Această pendulare între Bruxelles și Vukovar ilustrează, într-un stil reținut și documentat, cum violența de război, odată intrată în carne vie, nu dispare când se semnează armistițiul; se mută în gesturi, în ticuri, în incapacitatea de a vorbi, în obsesia imaginii. Frescele nocturne ale lui Niko nu au nimic boem: sunt o arhivă a unor lucruri văzute prea devreme. De aceea scenele pictate clandestin sunt percepute de liniștitul burg central european cu un amestec de fascinație și groază, apoi șterse administrativ de autorități, ca și cum o mână de vopsea ar putea rezolva problema. În replică, memoria colectivă reține contururile și continuă să le proiecteze peste fațadele curățate; cartea pledând discret pentru rolul artei, care chiar dacă estompează răul, îl poate face vizibil în limite suportabile.

Cazul Ivankăi este, astfel, un declanșator. Lista probelor împotriva lui Niko arată impecabil câtă vreme e analizată secvențial, piesă cu piesă. Însă, privită în ansamblu, povestea are margini fisurate: un suspect care nu-și joacă șansele, o victimă prezentată corect în registrul faptelor – vârsta, originea, munca, relațiile – fără ca acest inventar să explice ceva esențial, crochiuri care pot fi și observație post factum, nu neapărat fantezie criminală. Larivière și Derval detectează, fiecare pe terenul său, exact această disonanță: dosarul pare închis pentru că se sprijină pe un tipar. Or, cartea lui Paul Colize este despre momentele în care tiparele nu mai ajută. Un autor anonim – spune naratorul, fără să insiste pe sursă – a numit psihiatria și istoria cele mai triste discipline: prima cercetează slăbiciunile individului, a doua pe cele ale colectivității. Romanul funcționează ca un dosar în care cele două sunt examinate împreună.

În plan compozițional, alternanța temporală este bine ritmată. Bruxellesul e tratat ca spațiu administrativ al adevărului: camere, rapoarte, formulare, interviuri; Vukovarul este văzut ca originea mută a unui comportament. Colize evită efectul de colaj și lasă faptele să vorbească. Prin această discreție, reușește să păstreze tensiunea fără să forțeze verosimilul. Scenele de investigație sunt curate, precise, iar porțiunile despre EDS au un realism sobru, care nu derivează nici spre demonizare, nici spre romantizarea pacientului genial, dar damnat. Niko rămâne un subiect dificil, construit pentru a menține două idei în minte: talentul există, trauma există, una nu o scuză pe alta, dar nici nu poate fi separată de cealaltă fără a falsifica tabloul.

Verdictul – juridic sau moral – nu este obiectivul principal. Obiectul este mecanismul: cum se formează un suspect, cum se confirmă o ipoteză prin acumulare de coincidențe, cum își face treaba un sistem care are și nevoie de eficiență, și obligația nuanței.

Scriitura lui Paul Colize e sobră, cu fraze clare, cu un simț bun al detaliului necesar. Nu hiperbolizează violența, dar îi contabilizează consecințele. Când trece la planul istoric, autorul evită lecția și aduce strictul necesar pentru a înțelege ce înseamnă un oraș asediat în 1991 și cum se acumulează aceste imagini în corpul unui adolescent. Când rămâne în Bruxelles, se bazează pe procedură, pe parcurs instituțional, pe observație clinică. Rezultatul este o carte coerentă în care tema răspunderii este tratată cu gravitate, iar tema artei, fără idealizare: nu există catharsis deplin, dar există un mod onest de a conviețui cu ceea ce nu se uită.

Toată violența oamenilor este o istorisire despre fidelitatea față de fapte într-o lume grăbită să dea sens clar oricărui eveniment. Cititorul iese din carte cu un caz răsturnat în minte și cu sentimentul că adevărul, ca să fie întreg, trebuie uneori să accepte că două lucruri pot fi adevărate în același timp: există probe greu de ignorat și există biografii care le schimbă semnificația; există artă care înfrumusețează ziduri și artă care refuză să fie plăcută pentru a rămâne exactă. În această zonă de echilibru precar – funambulică, ar spune presa – stă forța tulburătoare a romanului.

Paul Colize e un scriitor belgian ce locuiește la Waterloo, în Brabantul Valon. A publicat primul său roman, „Les sanglots longs”, în 1999.
A scris peste cincisprezece cărți, printre care „Back Up”, publicat în 2012 (răsplătit cu Premiul Saint-Maur en poche 2013) și „Un long moment de silence”, publicat în 2013, care a câștigat trei premii în același an: Landerneau Polar, Boulevard de l’Imaginaire și Polars Pourpres.
Operele sale sunt caracterizate printr-o documentare temeinică, o intrigă sofisticată și un pronunțat simț al umorului.
În paralel cu scrisul este consultant în probleme de management și organizare, iar în timpul liber cântă la pian și joacă badminton.
Romanul Toată violența oamenilor a câștigat Premiul Polar Michel Lebrun 2020 și Premiul publicului la Festivalul de literatură polițistă din Villeneuve-Lez-Avignon.

Articolul face parte dintr-un blog-tur organizat cu ocazia apariției în limba română a romanului.
Puteți citi alte opinii despre carte, pe blogurile:

Literatura pe tocuri
Biblioteca lui Liviu
Cărțile mele și alți demoni
Anca și Cărțile
Ciobanul de azi
CITESTE-MI-L
Falled
Fata Cu Cartea

Romanul
poate fi achiziționat în librării sau pe
site-ul editurii