Mâna lui Dante

de
Nick Tosches

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection. Mystery
Anul publicării în limba română: 2025
Titlul original: In the Hand of Dante (2002)
Traducere: Monica Șerban
Număr de pagini: 408

.

Nick Tosches, acea figură culturală enigmatică ce a oscilat între poezie, jurnalism, biografie și ficțiune, cu un soi de sfidare orgolioasă, a lăsat o amprentă de neșters asupra literaturii americane înainte de moartea sa, în 2019. Cunoscut pentru portretele crude ale unor vedete precum Jerry Lee Lewis în Hellfire sau Dean Martin în Dino, Tosches a adus în proză o intensitate nefiltrată, brutal de sinceră – un amestec de argou de stradă și divagații erudite care puteau trece, în aceeași frază, de la profan la profund.

Romanul său din 2002, Mâna lui Dante, rămâne poate cea mai ambițioasă și controversată lucrare a sa – o amplă meditație asupra psihologiei creatorului, autenticității și atracției eterne a divinului, imposibil de încadrat într-un singur gen. Un exorcism literar în care scriitorul se luptă cu fantomele istoriei, cu propriii demoni și cu însuși actul de a scrie. Cu sute de pagini de narațiune densă și labirintică, cartea cere răbdare, răsplătindu-i pe cei care o parcurg cu momente de strălucire neașteptată în mijlocul freneziei sale haotice.

Volumul desfășoară două fire epice: unul istoric, care urmărește viața zbuciumată a lui Dante Alighieri în Italia și Sicilia secolului al XIV-lea, și unul contemporan, plasat în decorul sordid al New Yorkului începutului de secol XXI.

În planul medieval, Tosches îl reimaginează pe Dante, poetul sanctificat al Divinei Comedii, ca pe un om din carne și oase, copleșit de disperare, exil și o neostoită căutare a iluminării mistice. Îl vedem luptându-se să își încheie poemul sau rătăcind prin peisaje arse de soare în căutarea unei cunoașteri oculte care i-ar putea dezvălui secretele universului. Nick Tosches insuflă acestor scene o autenticitate palpabilă, prin praful drumurilor străvechi, greutatea disputelor teologice ori scânteia căutărilor alchimice.

Dante prinde contur ca un egolatru melancolic, un rebel romantic asemănător vizionarilor de mai târziu, însetat de limbajul eliberat de convenții, găsind divinitatea în ritmurile sălbatice ale naturii, nu în dogmă.  Această portretizare umanizează legenda, spulberând secole de venerație pentru a dezvălui un creator chinuit de pierdere – mai ales de moartea iubitei Beatrice – și condus de o foame aproape disperată de transcendență.

Narațiunea modernă, în contrast, ne aruncă într-o lume a tranzacțiilor dubioase și a ambiguității morale, unde o versiune ficționalizată a lui Tosches însuși ajunge prinsă într-un joc de interese periculoase. Chemat de intermediari din piața neagră, niște mafioți mărunți cu gust pentru violență și vulgaritate, Nick primește sarcina de a autentifica ceea ce pare a fi un manuscris original al Divinei Comedii, scris chiar de mâna lui Dante.
Această descoperire improbabilă declanșează o intrigă de tip thriller, doldora de furturi, trădări și reflecții despre transformarea artei în marfă.

Tosches-personajul, asemenea autorului, e un scriitor dezabuzat, dezgustat de industria editorială pe care o descrie drept o afacere fără suflet… o formă ternă, lipsită de imaginație, de comerț corporatist ratat.

Întrețesute în această poveste se regăsesc considerații asupra prezentului – de la umbra persistentă a atentatelor din 11 septembrie până la referințe fugitive la cultura pop, precum Rolling Stones – ancorând romanul într-un sentiment de melancolie post-milenială.

Volumul devine o sală de oglinzi, unde granițele dintre autor, narator și personaj se estompează până la dispariție. Inserându-se pe sine ca protagonist, Tosches își expune propriul ego spre analiză: arogant, instabil, posedat de furii interioare.

Această auto-inserție nu e un atât un act de narcisism, cât o strategie riscantă care forțează cititorul să chestioneze autenticitatea fiecărui element. Este manuscrisul real? Este ura lui Tosches față de establishmentul literar sinceră sau doar o poză? Cartea abundă în asemenea ambiguități, reflectând explorările dantești ale adevărului și iluziei din Divina Comedie.
În ambele planuri, disperarea pulsează constant: Dante, pierdut după moartea Beatricei, caută sens în poezie și misticism; Nick, plictisit de propria viață, se aruncă în adrenalina interzisului, doar pentru a descoperi goliciunea acestor plăceri. Tosches explorează alchimia creației, descriind scrisul ca pe o binecuvântare și un blestem – o încercare zadarnică de a captura inexprimabilul, mereu contaminată de fragilitatea umană.

Stilistic, proza lui Tosches este o sabie cu două tăișuri: capabilă de lirism amețitor, dar și de excese baroce. Măiestria limbajului e incontestabilă, frazele se desfășoară cu o intensitate ritmică, combinând arhaisme, jargon stradal și reflecții filozofice, într-un țesut hipnotic copleșitor. În capitolele dedicate lui Dante, stilul capătă o cadență pseudo-medievală, densă în simbolism cabalistic și obsesii numerologice care pot părea aproape de nepătruns. Nu poți să nu admiri profunzimea documentării: Tosches, autodidact prin excelență, sapă în etimologii uitate și tradiții ezoterice cu zelul unui savant liber de rigorile academice. Totuși, această erudiție riscă uneori să-l îndepărteze pe cititor, transformând pasaje întregi în digresiuni istovitoare.

Capitolele moderne, pline de expresii necenzurate și descrieri crude ale lumii interlope newyorkeze, crime bizare, întâlniri obscene, brutalitate cotidiană, oferă un contrapunct vital, injectând energia viscerală care împinge narațiunea înainte. Autorul schimbă tonurile alternant, trecând de la liniștea contemplativă a peisajelor siciliene la replica tăioasă a dialogului mafiot, creând o narațiune cameleonică, în oglindă cu dualitatea tematică a romanului.

Personajele sunt dificil de îndrăgit – de la introspecția egocentrică a lui Dante la aroganța explozivă a lui Nick – autorul pare să se delecteze în defectele lor, prezentându-le ca pe niște suflete disperate în căutarea mântuirii, însă această distanță emoțională poate îngreuna empatia cititorului.

Pe alocuri, limbajul grandilocvent alunecă spre parodie, cu descrieri exagerate ce frizează ridicolul, ca și cum scriitorul ar testa limitele limbii înseși. În aceste excese se află chiar forța morală a romanului, o furie autentică împotriva conformismului, fie el artistic, social sau spiritual. Tosches atacă monoteismul, giganții corporatiști și diluarea geniului autentic, poziționându-se ca un eretic modern.

Mâna lui Dante este o scriere literară dezordonată, dar incandescentă, o lucrare delirantă ca o criză de furie, nefiltrată, explodând de revelații. Nu e o carte pentru oricine. Cititorii care caută un thriller clar sau o biografie liniară vor fi poate respinși de densitatea și divagațiile ei. Dar pentru pasionații de metaficțiune, iubitorii lui Dante sau oricine e atras de temele disperării și mântuirii în artă, romanul oferă o sondare cutremurătoare a sufletului. Nick Tosches nu doar scrie despre autenticitate, o trăiește, cu toate imperfecțiunile ei, într-un roman care răsună ca un urlet de sfidare, amintindu-ne că marile opere se nasc adesea din haosul inimii umane. Fie că tulbură, fie că înalță, ea cere să fie confruntată, asemenea poetului care îi stă în centrul viziunii.

Cartea a fost ecranizată în 2025 sub titlul original In the Hand of Dante, în regia lui Julian Schnabel și cu o distribuție de primă linie: Oscar Isaac, Gal Gadot, Gerard Butler, Al Pacino, John Malkovich, Jason Momoa, Franco Nero și o scurtă apariție a lui Martin Scorsese. Filmul păstrează structura în două planuri: Dante în secolul al XIV-lea și firul contemporan legat de presupusul manuscris original al Divinei Comedii.

Articolul face parte dintr-un blog-tur dedicat romanului.
Puteți citi alte opinii despre carte, pe paginile:

Literatura pe tocuri
Biblioteca lui Liviu
Cărțile mele și alți demoni
Anca și Cărțile
Ciobanul de azi
CITESTE-MI-L
Falled
Fata Cu Cartea

Volumul
poate fi achiziționat în librării sau pe
site-ul editurii