Léon şi Louise

                de Alex Capus

 

Editura Vivaldi
Data apariţiei: 2015
Titlul original: Léon und Louise
Taducător: Sanda Munteanu
Număr de pagini: 272

 

  Léon şi Louise e genul acela de roman care dă sens proverbialei consideraţii despre cum cel care citeşte ajunge să trăiască mai multe vieţi. Sigur, nu după fiecare carte poţi proclama că ai mai bifat o viaţă, dar după o poveste atât de bine ambietantă în epocile pe care le parcurge, cu incursiuni peisagistice şi psihologice atât de minuţios detaliate, cu un fluviu de sentimente transgresând timp și spaţiu – atunci, absolut, da!

  Alex Capus, scriitor şi jurnalist franco-elveţian, a obţinut succesul internaţional cu această istorisire sensibilă a sa publicată în 2011. Una cu ramificaţii biografice, pentru că, mărturiseşte într-un interviu, personajele principale sunt puternic inspirate din viaţa reală a bunicilor săi. De altfel însăşi naratorul din carte e prezentat ca nepotul unuia dintre protagoniști şi vocea sa de o subiectivitate măsurată, depănând firele trecutului, dă o tuşă de autenticitate în plus acestei impresionante fresce istorico-sufleteşti.

  Leon Le Gall este în 1918 un băiat crescut la marginea mării, în Normandia, ce adună obiecte inutile aduse de valuri la ţărm şi repară cu pietenii săi epava unei mici iole cu pânze, pentru a naviga cu ea prin apele Canalului Mânecii. Chiar dacă familia lui nu e afectată direct de devastările Primului Război Mondial, structurile zguduite ale societăţii franceze au nevoie până și de sprijinul său pentru a se menţine funcţionale. Astfel că la 17 ani e repartizat ca asistent telegrafist pentru Codul Morse (doar fiindcă avea vagi cunoştinţe despre această metodă de transmisiune), într-o mică localitate departe de casă. Urmând un traseu punctat de găzduiri la diferite mătuşi ce locuiau de-a lungul drumului, Leon aproape ajunge în izolata lui destinaţie pentru a-şi începe neînsemnata muncă, când…

Un scârţâit de bicicletă nereparată, trecerea ca un curent de prospeţime pe lângă el a unei fete având bluză albă cu picăţele roşii şi un “Bonjour” aruncat din ritmul viguros al pedalării, îi schimbă pentru totdeana existenţa echilibratului flăcău normand. Pentru că Louise Janvier s-a ivit în ea.

Cu răbdarea sa tipică de bărbat leal, încăpăţânat şi principial – în devenire, Leon vânează o nouă întâlnire cu fata care l-a tulburat. Iar când, în sfârşit, revederea mult dorită reuşeşte, începe o curtare cu paşi mărunți şi fără presiuni, în acelaşi stil liniştit de picătură care sapă în piatră, cu atât mai mult cât simpatia reciprocă a fetei, îi sugerează că, la rândul ei, numai suflet împietrit nu are înspre direcţia lui.

E o personalitate vivace şi tonică această Louise cu părul ei negru tuns ca o linie dreaptă (probabil de propria mâna), cu ochii verzi, bărbia ascuţită, chip drăgălaş şi zâmbet cuceritor. E şi ea integrată în acelaşi program social în mica localitate, activând pe lângă primar, şi împreună îşi descoperă complementaritatea. Băiatul masiv şi lent, dar hotărât şi cu inţiative cavalereşti, pare potrivirea perfectă în cuplul lor ce se conturează tot mai stabil.

  Frumoasa lor poveste de dragoste e însă întreruptă brutal tocmai la momentul ei de maximă fericire, când pornind într-o escapadă romantică spre malul – aici mai îndepărtat – al mării, după o noapte perfectă încununată apoteotic cu promisiunea iubirii eterne, războiul atinge şi acest colţ neafectat de Rai provincial. Bombardamentele sfărâmă legătură minunată a celor doi tineri şi printr-o serie de împrejurări nefericite, le-o aruncă peste un deceniu în fragmente ce trebuie refăcute…

   Leon este căsătorit cu Yvone şi are copii când o zăreşte din nou pe iubita sa Louise pe care o credea moartă. E ea? Nu e ea? E doar o întrupare a amintirilor sale obsesive? Două vagoane de metrou mergând în direcţii diferite, două ferestre fulgerând pe șine stau în calea regăsirii foştilor iubiţi… Şi toate schimbările ce au intervenit între timp în vieţile lor, plus un nou Război Mondial care stă să înceapă…

  E extaziant felul în care reuşeşte Alex Capus să te poarte dintr-un loc într-altul şi dintr-o epocă în alta. Şi nu au fost puţine nici locaţiile, nici vremurile prin care îi însoţeşti protagoniştii. Maluri normande de mare, romantice şi bătute de vânturi; orășele mărunte populate de personaje pitoreşti ce simt războiul numai prin ştirile despre locuitorii lor mobilizaţi care îşi pierd vieţile în conflictul mondial; cafenele, parcuri şi cartiere șic pariziene; lumea rutinieră a clădirilor guvernamentale şi a sarcinilor de serviciu; bărci, vase, vapoare;  Africa sălbatică sufocând colonistul european în fierbinţeala ei înăbuşitoare; Parisul evacuat şi sub ocupaţie, cu ambianța atât de diferită de cea normală; şi din nou mare şi zări albastre. Imaginile cu toate aceste locuri sunt recreate perfect, într-un caleidoscop de culori şi arome. Simţi mirosul mării în descrierile lui Capus și ritmul pulsației boeme interbelice – le percepi mai intens chiar decât într-un film foarte reuşit, ca şi cum ai fi inclus în atmosfera lor.
Pe lângă complexitatea eroilor principali, o galerie savuroasă de personaje secundare însufleţesc şi ele romanul.

  De obicei mă cam plâng de coperţile narative când dau peste ele. Pentru că mă irită spoilere despre ce s-a întâmplat cu protagoniştii în final, trântite la început. Curios, dar maniera în care e pus în scenă Leon și Louise, prin rememorarea nepotului-scriitor, ce știe şi nu ţine deloc secretă întreaga istorie a bunicului său, şi cu primul capitol având ca subiect înmormântarea din Notre-Dame de la 1986, totuşi, nu a  afectat suspansul lecturii. Ba chiar mi-a generat reacţia aceea pe care o ai numai când ai terminat romanele foarte bune, de a reciti primul capitol, pentru a percepe cu ochi informat scena inițială şi semnificaţiile ei psihologice retroactive.

  Scris într-un mod artistic exuberant, specific doar bestseller-ului european (în sensul în care filmul mare de artă din Europa e deosebit de blockbuster-ul american), şi tradus excelent, acest roman te hrăneşte, pur şi simplu, cu toate deliciile literare posibile. Cele mai amuzante şi palpitante mi s-au părut epicele scrisori ale lui Louise din Senegal, unde trăia aproape o aventură cu spioni, dar am să citez un exemplu stilistic dintr-o reflecție casnică a lui Leon despre inutilitatea căutării logicii masculine în capriciile feminine:

 “Leon suportă cu stoicism faptul că de data aceasta nu putea fi câtuşi de puţin vorba de dorinţă fizică animalică. Dobândise o oarecare experienţă de viaţă, iar după cinci ani de căsnicie ştia că sufletul femeii are conexiuni enigmatice cu mersul constelațiilor, cu alternanţa fluxului şi refuxului şi cu ciclurile trupului femeiesc – poate şi cu anumiţi curenţi vulcanici subterani, cu traiectoriile păsărilor migratoare şi orarul căilor ferate franceze, eventual chiar şi cu cotele de extracţie de pe câmpurile petrolifere din Baku, apoi cu frecvenţa pulsului păsărilor Colibri de pe Amazon şi cântecul caşalotului de sub banchizele Antarticii.”

  Un roman adorabil, despe puterea dragostei, despre iubire eternă şi iubire leală, despre libertate a spiritului şi datorie, despre războaiele ce se interpun între destine, transformându-le din gata de a fi împlinite, în extraordinare, prin dificultățile apărute în a-şi completa menirea.

Cartea poate fi comandată pe site-ul Editurii Vivaldi.

Mulțumim, Editura Vivaldi, pentru acest superb roman de dragoste cu savoare de operă clasică.