Diavolul se îmbracă
de la Prada

de
Lauren Weisberger

Editura Corint
Leda Bazaar
Anul publicării în limba română: 2025
Titlul original: The Devil Wears Prada (2003)
Traducere: Dora Fejes
Număr de pagini: 448

 

Recenta lansare a filmului Diavolul se îmbracă de la Prada 2 a readus în prim-plan una dintre cele mai recognoscibile povești despre modă, ambiție și compromis profesional ale ultimelor două decenii. Revenirea Mirandei Priestly și a lui Andy Sachs în cinematografe, la aproape douăzeci de ani de la ecranizarea care a transformat romanul lui Lauren Weisberger într-un reper al culturii pop, e ca o invitație firească la întoarcerea spre cartea de la care a pornit totul.

Diavolul se îmbracă de la Prada, volumul de debut al autoarei, a apărut în 2003 cu aura de scandal elegant, parfumat cu bârfă editorială. Se știa că aceasta lucrase ca asistentă pentru Anna Wintour, celebra redactoare-șefă de la Vogue, iar cititorii au privit imediat istorisirea ca pe o poveste cu cheie, o incursiune ficționalizată în culisele unei lumi care, din afară, părea făcută din haine perfecte, petreceri exclusiviste și autoritate decizională nemiloasă.

De aceea a și prins atât de bine. Pentru că avea aerul unei confesiuni livrate din interiorul unei redacții inaccesibile, dar și ritmul unei comedii acide despre muncă, ambiție sau umilință profesională. Iar în spatele pantofilor Prada, al eșarfelor Hermès și al referințelor la designeri, se contura aventura recognoscibilă a unui start de carieră care promite totul și cere, în schimb, bucăți tot mai mari din viața celei care acceptă jocul.

Andrea Sachs, sau Andy, ajunge la revista Runway aproape printr-o întâmplare care pare, la început, o șansă neverosimilă. Este tânără, inteligentă, proaspăt absolventă, atrasă mai degrabă de jurnalismul serios și de literatură decât de lumea modei. Visul ei are legătură cu scrisul, cu revistele importante, cu o carieră construită prin talent și perseverență. Postul de asistentă a Mirandei Priestly, temuta redactoare-șefă de la Runway, îi este prezentat ca o poartă de aur. Un milion de fete ar muri pentru această slujbă, i se repetă aproape ca un refren hipnotic. Formula aceasta devine, de fapt, prima capcană a integrării sale într-un sistem subjugator. Când toată lumea îți spune că ar trebui să fii recunoscătoare pentru propria epuizare, începi să confunzi șansa cu robia voluntară.

Miranda Priestly acaparează scena chiar și atunci când lipsește din cadru. Weisberger o prezintă mai mult prin efectele pe care le produce asupra celorlalți. Înainte să apară, oamenii devin rigizi. Când cere ceva, absurdul capătă statut de ordin firesc. Când tace, tăcerea ei cântărește mai mult decât răcnetele altora. Miranda are gust impecabil, intuiție profesională feroce și o autoritate ce pare să fi remodelat întreaga redacție după capriciile ei. În jurul său, angajații respiră în funcție de programul ei, mănâncă atunci când li se permite, dorm prea puțin și își măsoară valoarea în capacitatea de a anticipa imposibilul.

Personajul a devenit celebru mai ales prin ecranizarea din 2006, unde Meryl Streep i-a dat o eleganță glacială și o atitudine memorabilă. Romanul propune o Miranda mai dură, mai puțin înclinată spre explicații, mai apropiată de imaginea unei puteri absolute care nici măcar nu se obosește să se justifice. Totuși, fascinația rămâne aceeași. Miranda cucerește prin competența ridicată la rang de teroare. În ea se concentrează seducția foarte periculoasă a oamenilor care par să știe exact ce vor, cât valorează și ce pot cere de la cei din jur. Pentru Andy, Miranda devine în același timp obstacol, model toxic și poartă de acces spre o lume unde succesul se măsoară prin apropierea de putere.

Inițial, tânăra asistentă privește lumea modei cu o distanțare aproape amuzată. Nu cunoaște codurile, nu înțelege obsesiile, nu împărtășește reverența celorlalți pentru branduri și ierarhii. Treptat, acest refuz instinctiv se topește. Andy învață regulile. Învață să răspundă înainte să fie întrebată. Învață să găsească obiecte imposibile, să suporte reproșuri absurde, să trateze viața personală ca pe o anexă deranjantă a jobului. Schimbarea ei devine vizibilă în detalii mici. În hainele purtate, felul în care își privește vechii prieteni, în iritarea față de cei care nu înțeleg presiunea sub care trăiește, în ușurința cu care anulează întâlniri și amână conversații esențiale.

Compromisul se impune prin pași mici, vine întâi prin lucruri mărunte, repetate zilnic, justificate printr-un scop mai mare. Andy își spune că va rămâne doar un an, că această experiență îi va deschide uși, că disconfortul are termen de expirare. Tocmai această autoamăgire face povestea familiară. Oricine a acceptat un mediu toxic în numele unei promisiuni profesionale poate recunoaște șablonul. La început înduri ceva. Apoi începi să aperi lucrul pe care îl înduri. În cele din urmă, ajungi să te temi că plecarea te-ar lăsa fără identitatea pe care ai construit-o acolo.

Toate aceste tensiuni se acumulează într-un punct în care Andy trebuie să decidă cât din propria viață mai poate sacrifica pentru o promisiune profesională care începe să semene tot mai puțin cu succesul visat…

Personajele secundare completează bine această lume cu aer de curte feudală modernă. Emily, asistenta principală, trăiește pentru privilegiul de a ajunge la Săptămâna Modei de la Paris și își transformă epuizarea într-o specie de credință fanatică. Este comică, iritantă, tristă și înduioșătoare în același timp. Nigel aduce o anumită culoare în decorul rigid al revistei, deși și el aparține aceleiași mașinării care șlefuiește oamenii până când strălucesc și sângerează. Alex, iubitul lui Andy, e reperul vieții lăsate în urmă, în vreme ce Christian Collinsworth reprezintă tentația unei alte lumi profesionale, mai seducătoare, dar traversată de aceeași vanitate, același calcul și aceeași nevoie de validare.

Lumea revistei Runway are ceva teatral și sufocant. Totul se vede, totul se judecă, totul comunică statut. O haină greșită, un răspuns întârziat, o ezitare la telefon pot deveni semne ale incompetenței. Moda apare ca limbaj, armă, ritual și sistem de excludere. Outfit-urile sunt splendide, dar strălucirea lor vine la pachet cu nesomn, foame, anxietate și o permanentă senzație de insuficiență.

Citit astăzi, după două decenii de discuții despre burnout, cultul performanței și disponibilitatea permanentă, romanul Diavolul se îmbracă de la Prada pare profetic. BlackBerry-ul, simbolul angajatului legat în permanență de birou, a devenit între timp obiect de muzeu tehnologic, dar logica lui s-a mutat perfect în smartphone, e-mail, notificări și aplicații de lucru. Ideea că trebuie să răspunzi mereu, să fii mereu disponibil, să tratezi orice solicitare ca pe o urgență absolută, a devenit și mai răspândită. Romanul surprinde o formă timpurie a acestei captivități moderne, îmbrăcată aici în haine scumpe și așezată sub luminile reci ale industriei modei.

Stilul autoarei este energic, alert, colocvial, sarcastic și cu accente de confesiune intimă. Cartea se citește ca o relatare a cuiva care încă nu și-a revenit complet din experiența povestită.

Succesul ecranizării a amplificat enorm popularitatea romanului. Filmul a făcut din Miranda Priestly o figură iconică și a dat poveștii sclipiri cinematografice. În paginile scrise de Lauren Weisberger, mediul de lucru are mai puțină strălucire îmbătătoare și mai multă uzură zilnică. Umorul se naște din exagerare, dar disconfortul crește din recunoaștere. Oricât de extravagant pare universul Runway, mecanismul lui interior se regăsește în multe locuri unde oamenii acceptă umilințe în numele unei cariere, al prestigiului sau al promisiunii că, după o perioadă de sacrificiu, viața va începe cu adevărat.

Diavolul se îmbracă de la Prada este o carte despre modă, din zona chick lit, care vorbește, de fapt, despre muncă, putere și identitate… Și despre momentul tulbure în care supraviețuirea profesională se apropie periculos de complicitate.

Cartea
poate fi achiziționată în librării sau pe
site-ul editurii