Spărgătorul de gheață

al doilea volum din seria
August Strindberg 

de
Kristina Ohlsson

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection
Anul publicării în limba română: 2026
Titlul original: Isbrytare (2021)
Traducere: Cristina Ekholm
Număr de pagini: 584

Kristina Ohlsson, autoarea romanului Spărgătorul de gheață, al doilea volum din seria Strindberg, vine dintr-o zonă profesională care explică, măcar parțial, precizia cu care își construiește anchetele: este politolog, a lucrat pentru Serviciul Suedez de Securitate, pentru Ministerul Afacerilor Externe, pentru Colegiul Național de Apărare din Suedia și a fost ofițer de contraterorism în cadrul OSCE.

Noul thriller continuă povestea lui August Strindberg, finanțistul din Stockholm retras în Hovenäset, un mic orășel de pe coasta Bohuslän, pornind de la un incendiu care distruge două hangare pentru bărci. Ancheta condusă de Maria Martinsson se extinde apoi spre un caz de omucidere.

Istorisirea începe într-o perioadă în care August pare să fi găsit, în sfârșit, un pic de liniște personală. A lăsat în urmă viața agitată din Stockholm și conduce acum un magazin de antichități și obiecte la mâna a doua. Se simte bine printre cești vechi, mobile cu povești, mici conversații cu localnicii și ordinea tihnită pe care o capătă viața atunci când cineva are curajul să o ia de la capăt într-un loc bucolic.

August este un protagonist atipic pentru un roman polițist. Nu are aerul detectivului ars pe dinăuntru, nu își afișează cinismul și nu pare construit ca să impresioneze prin traume spectaculoase. Are, în schimb, o blândețe credibilă. Este atent, decent, ușor stângaci uneori, iar această normalitate îl face foarte plăcut.

În centrul emoțional al cărții se află relația sa cu Maria Martinsson, polițista locală. Maria este unul dintre acele personaje care ar fi putut cădea ușor în tiparul femeii puternice cu trecut dureros, dar autoarea o prezintă cu multă finețe. În ea se simt urmele unei relații abuzive, presiunea meseriei, izolarea pe care o poate aduce competența într-un mediu în care trebuie să demonstrezi mereu ceva. Totuși, Maria nu este redusă la rănile ei. Are profesionalism, instinct, oboseală, dorință de apropiere și o prudență firească atunci când viața pare să îi ofere ceva bun. Legătura ei cu August dă romanului o greutate afectivă specială, mai ales pentru că amândoi par oameni care au învățat să fie atenți cu fericirea de moment.

Liniștea aceasta relativă se sparge într-o noapte de ianuarie, când două hangare pentru bărci ard. Unul îi aparține lui August, celălalt lui Axel Ehnbom, un localnic în vârstă, legat de sat prin rădăcini vechi și greu de smuls. Incendiul pare la început un act de vandalism sau o răzbunare locală, ceva ce poate fi cercetat, explicat și închis într-un dosar. Numai că focul are prostul obicei de a lumina și colțurile în care nimeni nu voia să se uite. Ancheta se complică, apare moartea violentă, iar cititorul începe să descopere că Hovenäset nu este chiar felicitarea de iarnă pe care o vezi de la distanță.

Satul are case, magazii, vecini, drumuri, prăvălii, priviri iscoditoare și bârfe care circulă mai repede decât veștile oficiale. Toată lumea cunoaște pe toată lumea, ceea ce înseamnă, de fapt, că fiecare crede că știe multe. În realitate, oamenii trăiesc unii lângă alții ani întregi fără să afle ce se întâmplă cu adevărat în bucătăria, în dormitorul sau în memoria celuilalt.

Ritmul cărții este lent în sensul bun. Ancheta se construiește din discuții, ezitări, detalii aparent mărunte și mici reacții care nu se potrivesc perfect cu restul tabloului. Zăpada are și ea un rol aproape epic. Acoperă urme, înăbușă sunete, schimbă modul în care oamenii se mișcă. În multe pagini, ai senzația că tot satul e prins sub o pătură albă, iar dedesubt ceva continuă să respire greu.

Dintre personajele secundare, Hillevi și fratele ei mai mic definesc una dintre liniile cele mai dureroase ale romanului. Sunt minori împinși prea devreme în grijile adulților, copii care au învățat să citească tăcerile din casă, să se teamă de reacții, să protejeze lucruri pe care nici nu ar trebui să le înțeleagă.

În jurul lor apar adulți care greșesc, se apără, se mint, se agață de versiuni convenabile ale trecutului.
Autoarea plimbă o privire destul de blândă asupra tuturor, deși nu genul de blândețe care spală vinovății. Mai degrabă pare interesată să înțeleagă cum ajunge omul într-un punct sinistru, fără să îl transforme imediat într-un monstru.

Titlul, Spărgătorul de gheață, nu trimite doar la peisajul nordic sau la ideea de iarnă. Un spărgător de gheață înaintează printr-o suprafață aparent solidă, o rupe ca să deschidă treceri, lasă în urmă crăpături, zgomot și apă tulbure. Exact asta face ancheta în Hovenäset.

Coasta suedeză, marea rece, ninsorile, hangarele pentru bărci și casele în care oamenii se retrag cu secretele lor dau romanului o frumusețe aspră. Locul influențează totul. August îl privește cu uimirea celui venit din afară, încă fascinat de ritmurile mai lente ale satului. Localnicii îl poartă în ei altfel, cu obișnuință, cu oboseală, cu atașament și uneori ca pe o formă de captivitate.

Stilul Kristinei Ohlsson este curat, dar nu sec. Are o simplitate care prinde bine poveștii. Frazele nu vor să facă demonstrații de virtuozitate, iar romanul nu se împiedică în propriile metafore. Totul curge firesc, cu suficientă atenție la detalii ca satul să devină palpabil.

Poate că nu este thrillerul ideal pentru cine vrea ritm de rollercoaster și capitole ce se termină cu explozii. Este, în schimb, o alegere foarte bună pentru cititorii care caută atmosferă, personaje bine conturate și un mister care crește organic din locul în care se conturează. Spărgătorul de gheață are răbdare cu cititorul și cere aceeași răbdare înapoi. Dacă intri în ritmul lui, răsplata vine din acumulare, din modul în care fiecare strat de zăpadă ascunde altceva sau din felul în care fiecare personaj schimbă puțin lumina cazului.

Kristina Ohlsson scrie despre oameni care vor să aparțină unei societăți și despre prețul plătit pentru această apartenență. Despre comunități care protejează și rănesc. Despre adevăruri îngropate cu intenții bune, apoi lăsate să fermenteze până devin periculoase. Despre iubire, frică, rușine și toate acele lucruri ascunse din dorința de a păstra lumea neschimbată.

Spărgătorul de gheață este o lectură rece la suprafață și caldă în detalii, cu tensiune care crește treptat, încet, dar sigur.

Articolul face parte dintr-un blog-tur organizat cu ocazia apariției în limba română a romanului.

Puteți citi alte opinii despre carte, pe paginile:

Literatura pe tocuri
Biblioteca lui Liviu
Cărțile mele și alți demoni
Anca și Cărțile
Ciobanul de azi
CITESTE-MI-L
Falled
Cărți Blog
Fata Cu Cartea

Volumul
poate fi achiziționat în librării sau pe
site-ul editurii