Şi mă întunec

(Saga Cuceritorului I)

          de Kiersten White

 

 

Editura Corint
Colecţia: Leda Edge
An apariţie: 2017
Titlul original: And I Darken
Traducere: Ofelia Al-Gareeb
Număr de pagini: 479

 

   Mi-am dorit foarte mult să citesc Şi mă întunec / And I Darken (primul volum al unei serii din care a apărut recent şi volumul 2 în engleză, Now I Rise) pentru inspiraţia pe care autoarea a căutat-o în istoria românească, o procedură adaptator-creativă care este destul de la modă în fantasy, nu numai ca realitate alternativă, modificând un pic unul dintre evenimentele istorice, cum se întâmplă aici, dar şi prin amalgamarea de fapte ale trecutului uman în lumi fantastice, fără nicio legătură cu planeta noastră sau populaţiile ei. Probabil deja ştiaţi că familiile Lancaster şi York s-au războit foarte asemănător Caselor Lannister şi Stark din Urzeala Tronurilor, în Războiul celor Două Roze, Nunta Roşie chiar a avut loc în Scoţia, Drumul Ruşinii cu păcătoasa expusă goală batjocurii mulţimii era o ordalie medievală aplicabilă, iar tacticile folosite de bastardul Bolton în serial, sunt doar cu mici modificări, cele ale lui Vlad Ţepeş – omul jupuit în loc de cel tras în ţeapă – pentru propagarea terorii, şi unicitatea Drăculească a atacului de noapte dat înaintea bătăliei decisive (vezi înfruntarea Ramsay Bolton–Stannis Baratheon).

Speram să regăsesc în carte un nou Dracula Untold, film de aceeaşi inspiraţie, ce mi-a plăcut mult, şi pe care l-am apărat în mai multe rânduri de contra-argumentaţii între prieteni ce îi reproşau inexactitatea istorică, prin apeluri la logică, de genul: “E un fantasy! Nu e film istoric! Bine că nu te deranjează vampirii, dar te deranjează că el era Domnitor al Transilvaniei, nu al Valahiei.” Tot ce mi se părea important era că a ieşit super şi că povestea lui Dracula a fost abordată cu pasiunea unor fani de către scenarist, regizor şi toţi cei implicaţi în producerea filmului.

   În Şi mă întunec abaterea masivă de la istorie, recunoscută chiar de autoare în postfaţă, e mult mai mică decât în oricare dintre filmele despre Dracula, iar elementele fantastice vampireşti, cel puţin în primul volum al ciclului, lipsesc cu desăvârşire. Paradoxal, tocmai acestă apropiere mai realistă de istorie şi pretenţia unei documentări pe baza căreia s-au reprodus culturile recreate constituie un impediment mult mai mare să poţi savura cartea, dacă eşti un cititor român care îşi cunoaşte trecutul naţional. Şi nu mă refer la premisa hiper-intrigantă şi acceptată de toţi ca Vlad să fie de sex feminin. Asta funcţionează perfect. Dar, cred că şi fără să ştii decât vag istorie, o să găseşti greu suportabile atribuirea numelui de Vladislav unei fete (ce avea dacă se adăuga un “a”? ), înrăirea, mârlănirea şi ticăloşirea tatălui lui Vlad, un Domnitor valah de toată isprava, minus unele conflicte discutabile cu teutonii – pe care i-a şters de pe harta regiunii, atmosfera gotică sumbră şi deprimantă din micile regate şi voievodate creştine comparativ cu splendorile civilizaţiei otomane (De acord pentru concentrarea din palatul imperial, dar în rest? Atunci de ce nu au stat turcii în satele lor asiatice, dacă erau aşa înfloritoare toate cele atinse de Islam? La ce mai aveau nevoie de migrări şi de prădăciuni?), probabil şi atribuirea unei idile gay lui Radu cel Frumos va deranja pe mulţi, deşi asta este oglindirea unui zvon care circula în epocă, însuşi porecla de Cel Frumos, având o conotaţie tachinatoare privind eventuala lui legătură mai mult decât amicală cu sultanul.

Mai apare şi problema numelui lui Vlad, pe care, înainte să încep înşiruirea multelor calităţi remarcabile ale romanului, aş vrea să o trec în revistă pe scurt, chiar cu riscul căderii în didacticism, pentru că văd multă confuzie până şi la comentatorii patriotarzi care se indignează că trecutul nostru istoric a fost pângărit de inculții de americani/britanici/irlandezi sau ce-or mai fi.

Dracula nu este o invenţie a lui Bram Stoker, ci, efectiv, cea mai des întâlnită semnătură a celebrului voievod, pe care o folosea în documentele latine parafate  de el. Drăculea nu e nicidecum varianta corectă a numelui lui, cum deja au ajuns să creadă şi americanii, pentru că unii români se grăbesc să corecteze mai neaoş Dracula-ul. Nu! Este mai degrabă o deformare de pronunţie a celor care nu stăpâneau limba latină sau, poate, voiau să strecoare un pic de ironie în poreclire. Numele întreg al Voievodului era Vlad al III-lea Basarab. Deci, nici Vlad Ţepeş, altă titulatură cu care vin repede corectorii. Probabil cea mai nefolosită în faţa sa dintre toate, nici gând să îşi fi spus el vreodată aşa. Ţepeş este, evident, o botezare negativă. Una mai târzie, care i-a transformat faima în supranume, ce nu se putea forma decât după începerea tacticilor sale de intimidare şi pedeapsă, dintre care cea mai îngrozitoare era trasul în ţeapă. O poreclă populară, posibil pur ţărănească, pe care mai mult ca sigur, Vlad Basarab nu a auzit-o niciodată, căci cine ar fi îndrăznit să i-o spună?

Acum, dacă ne-am lămurit că Dracula era genuin cea mai folosită completare de către Vlad a numelui său, să vedem de unde vine. Vlad Dracul, tatăl lui, avea şi el o titulatură nobiliară dinainte de poreclă, Vlad al II-lea Basarab. Odată cu includerea lui în Ordinul Dragonului, un ordin cavaleresc exclusivist de care era cu adevărat mândru, pe lângă schimbările intervenite în blazon, a ales să îşi adauge denumirea de Dragon în autoidentificare. Dar cuvântul nu exista încă în limba română altfel decât sub forma veche de Drac. Care nu era pe atunci, doar dracul din Iad, ci şi dragonul, omonime, am zice acum. Deci a se citi Vlad Dragonul.

Fiul Dragonului, a adăugat particula “a”, de data asta nu pentru o feminizare, ci cu sensul de “fiul lui”. Dracula = fiul lui Dracul. Vlad Dracula = fiul lui Vlad Dracul.

Apropo de asta, am observat dintr-o planare asupra părerilor despre roman, pe care am efectuat-o tocmai ca să constat cum e cu procentele de entuziaşti versus indignaţi, că nenumărate recenzii, unele şi ale interpretelor feminine din România, încep prin a ne informa că în povestea asta, cel mai celebru vampir, Vlad Dracul, este un personaj secundar. Măi, necărturărițelor, ăla e tac’so! Dracula e chiar Lada, fata din istoria alternativă a acestei opere fantasy. Scriitoarea s-a jucat special cu confuzia de nume ca să îşi surprindă cititorii care ştiu puţine despre subiect, cu revelaţia că o femeie se va transforma în cel mai înspăimântător bărbat al Evului Mediu. De ce nu ar fi înţeles asta nişte bloggerițe românce, greu de cuprins cu mintea.

Dacă tot m-am pornit cronicărește, să mai zic că mie unul mi se pare inacceptabilă promovarea cvasi-oficială a unui tablou făcut la aproape un secol după ce Vlad a murit, de un neamţ care nu avea cum să îl vadă vreodată, unde i s-au schiţat evident trăsături simbolizând răutatea, pentru a ilustra poveştile de groază cu el. Asta în timp ce avem descrierea unui diplomat papal care a trecut pe la curtea lui în drum spre Constantinopol şi care îl înfăţişează total altcumva, masiv, impunător la modul primitiv (tot nu foarte măgulitor, dar măcar mai neutru şi cu şanse mari de exactitate) şi cu ochii verzi. Nu ar fi interesant să facem puțină distribuire citatului respectiv, al unui om care chiar l-a văzut, dacă tot e aşa de multă lume interesată de Vlad Țepeș, şi să nu folosim desenele denigratoare ale saxonilor, împotriva cărora şi el şi tatăl său au luptat mereu?

Buuun, scuze pentru startul divagant, să ne concentrăm pe roman!

   Dacă poţi să te desprinzi de toate paralele istorice şi să te autoconvingi, chiar împotriva impresiei autoarei, că ai în mână un roman fantasy, o să ai parte de o lectură superbă! Un Young Adult cum nu e altul! Plin de originalitate, cu personaje fascinante care se combină ca în nicio altă carte de gen şi cu acţiune plină de surprize (în caz că nu ţi-ai învăţat lecţiile la istorie – oricum, ce este aşa pentru toţi cei din străinătate care nu cunosc datele înscăunărilor Domnitorilor români.)

   Pornind de la ideea că Vlad este de fapt fată, născută Vladislav (sic – a-ul ăla buclucaş) – prescurtat Lada, într-o familie princiară disfuncţională, cu mama dorindu-şi să fugă de un soţ dur şi tiranic; că ea de mică trebuie să înveţe să se descurce şi să îşi poarte de grijă; autoarea începe să construiască psihologic, aş spune chiar freudian, un caracter puternic, luptător şi încăpăţânat, care numai a tipic de prinţesă nu seamănă. Fratele mai mare Mircea, rod al unei căsătorii precedente, este el însuşi un motiv permanent de teroare. Iar cel mic, Radu, născut la un an diferenţă, are toate calităţile pe care toţi le-ar fi dorit la fetiţă: frumuseţe, sensibilitate, înclinaţii artistice, ceea ce îl transformă într-un reproş viu adresat Ladei, pentru ceea ce s-ar fi aşteptat de la ea să devină.

Valahia este codusa de tatăl Ladei, Vlad Dracul, într-o manieră instabilă, adaptabilă, cu joc pe muchie între cele două mari forţe care se macină continuu pe linia de falie, ce a devenit teritoriul țării lui, civilizaţia occidentală purtând ca simbol crucea creştină şi Imperiul Otoman având ca factor motivator religia islamică. Sigur, Vlad al II-lea  conduce un stat creştin, dar văzând ce au păţit toate populațiile din sudul Valahiei, înghiţite rând pe rând de Imperiu, încearcă să asigure dăinuirea principatului lui, chiar prin acceptarea vasalităţii, suzeranității turceşti.

O nouă scurtă digresiune, vasalitatea nu este neapărat o chestie de ruşine în Evul Mediu, toate feudele şi proto-statele erau la un moment dat vasale cuiva şi numai unul-două de pe cuprinsul Europei ajungeau, adesea pe rând, în cap de listă, fără să fie nevoie să declare nicio vasalitate. Singura problemă era cea propagandistică, tabăra creştină considerând inacceptabilă închinarea unui stat creştin musulmanilor, reuşind să menţină prin condamnarea morală a celor care se aliau cu turcii, creştinătatea grupată şi gata să participe în masă la cruciade.

   Jocul lui Vlad Dracul de a trece dintr-o tabără în alta îl obligă, la un moment dat, să fugă din propria ţară, invadată de Voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (în carte Huniade) şi să ceară ajutor Sultanului Murad. Acesta solicită ca garanţie pentru fidelizarea voievodului valah, odată reinstaurat pe tron, ca el să îşi lase copiii zălog la Edirne, capitala de atunci a Imperiului.

   Ostatici de lux, cei doi prințișori, atât de opuşi caracterial, Lada şi Radu, trebuie să trăiască acum într-o cultură exotică, foarte diferită de cea a lor şi această schimbare de locaţie are efect exacerbat asupra psihicului fiecăruia, amplificându-le înclinaţiile şi calităţile.

Aşa cum a dovedit încă din copilărie prin jocurile în codrii cu băieţii, Lada are  o personalitate puternică, dură, violentă, închisă în sine, principiile sale în formare merg pe patriosm, iubire de ţară, ură viscerală faţă de tot ce este turcesc, fata îndrăgind armele, caii şi toate preocupările nobiliare masculine.

Radu, dimpotrivă, este un băieţel frumos la modul delicat, aproape feminin sau îngeresc, cu suflet deschis şi dornic de prietenie şi dragoste, dornic să studieze, să înveţe, să trăiască în confort, linişte şi pace, neavând nicio reţinere în a asimila o altă cultură şi chiar a se asimila el în ea.

Firea fiecăruia îşi găseşte corespondent în tărâmurile pe care le preferă. Lada în munţii împăduriţi, iarna rece şi austeritatea cetăţilor protective de acasă, Radu este cucerit uşor de lumea caldă şi multicoloră a capitalei imperiale, cu grădini luxuriante, trai în tihnă şi comoditate, dar şi a intrigilor periculoase de Curte, ce-i pun la încercare inteligenţa, viclenia şi creativitatea.

Universul acesta li se descoperă tinerilor principi prizonieri în toată splendoarea sa în adolescență, odată ce devin cei mai buni prieteni ai unuia dintre fiii sultanului, Mehmet, un băiat de vârsta lor. Cei trei cresc împreună şi astfel se dezvoltă ramificaţia de relaţii şi legături psihologice care fac deliciul cărţii, un triunghi amoros cum nu a mai fost analizat vreodată. Încărcat de tensiunea dragostei ce se înfiripă între Lada şi Mehmet, dar şi atracţiei, imposibil de recunoscut, ce creşte dinspre Radu spre Mehmet, mascată, dar şi solidificându-se sub aparanța celei mai profunde prietenii.

   Aici cred că este punctul forte al romanului, în măiestria cu care autoarea jonglează cu iţele sentimentelor celor trei prieteni îndrăgostiţi, felul cum ele evoluează odată cu maturizarea lor, întărite de aventurile şi încercările prin care trec împreună, dar şi supuse la presiunea scopurilor, adesea opuse ale fiecăruia.

Dacă Lada nu renunţă la ideea de a se întoarce acasă, decât în momentele de slăbiciune supremă a iubirii, Mehmet are propriile obsesii de mărire, odată cu moartea fraţilor săi, putând spera la accederea pe tronul imperial şi la împlinirea ideii sale potenţată religios de un vis profetic, cucerirea Constantinopolului.

Ultima divagaţie istorică. Imperiul Bizantin era, în acel moment, redus la capitala lui, Bizanţ / Constantinopol, înconjurat de ziduri extrem de groase, pentru moment inexpugnabile şi beneficiind de un imens golf marin apărat cu gigantice lanţuri ce se pot ridica, împiedicând accesul altor flote decât cele proprii şi ale aliaţilor orașului, pentru aprovizionare şi mobilitate navală.

Radu rămâne, cumva, cel mai tragic dintre cele trei personaje principale, în strădania lui de a se autodescifra, de a se defini într-o societate care l-ar accepta greu aşa cum este, dar care i se întinde la picioare pentru carisma, frumuseţea, mintea sclipitoare şi felul său cuceritor de a fi, însă unde, totuşi cea mai mare dragoste a lui, prietenul său Mehmet, îi rămâne inaccesibilă.

O tălăzuire de sentimente reprimate, dar dovendindu-şi forţa scăpată de sub control în momentele critice, persistă şi între cei doi fraţi deosebiţi ca ziua de noapte, împărţind doar amintiri şi un prieten/iubit. Încordarea dintre ei şi dintre ei şi Mehmet are la bază simțăminte complexe, trecerile de la încrâncenare la înduioşare fiindu-le oglindite în emoţia produsă cititorilor care ajung să îi îndrăgească.

   Cât din ce îşi doreşte fiecare, Lada, Mehmet şi Radu, vor fi în stare să obțină şi cât din prietenia, principiile şi iubirea lor vor fi nevoiţi să sacrifice pentru a-şi atinge scopurile primordiale?

   Un roman Young Adult original, cum nu s-a mai scris. Cu titlu poetic superb şi o poveste captivantă, pornind de la o idee fantasy de istorie alternativă, inspirată din viața nemuritorului, și la propriu și la figurat, Dracula. Cum ar fi fost dacă el era fată?

Răspuns pe care îl putea da credibil doar o foarte talentată scriitoare-femeie.

   Legendă, mit şi istorie amestecându-se într-o poveste urzită magistral și înfiripată psihologic perfect, având protagoniști cu personalități fascinante, în diversitatea și interacțiunea lor arzătoare.

Puteți comanda romanul Și mă întunec, apărut în excelenta colecție Leda Edge, direct pe site-ul Editurii Corint.