Ultima zi la Paris

de
Suzanne Kelman

Editura Corint
Corint Fiction
Anul publicării în limba română: 2026
Titlul original: The Last Day in Paris (2024)
Traducere: Dorina Tătăran
Număr de pagini: 400

Romanul Ultima zi la Paris abordează ocupația nazistă a Franței printr-o poveste despre legături de familie, supraviețuire, memorie și salvarea operelor de artă jefuite în timpul războiului. Lansată în 2024, cartea deschide seria Surorile din Paris și urmărește destinele a trei femei, din Parisul ocupat până în anul 2010.

Autoarea, Suzanne Kelman, este o scriitoare britanică stabilită în statul Washington, cu experiență de scenaristă și producătoare de film. Formația sa cinematografică se reflectă în construcția vizuală a scenelor, în alternarea sigură a epocilor și în tensiunea atent dozată.

Romanul este structurat pe două planuri temporale culisante.
În Parisul anului 1940, Brigitte Goldstein, o tânără văduvă evreică, încearcă să-și salveze fiica și să recupereze cea mai cunoscută lucrare a soțului ei, pictorul Samuel Goldstein, care a a fost împușcat. Confiscat de naziști și amenințat cu distrugerea, tabloul reprezintă pentru Brigitte ultima parte din moștenirea tatălui pe care i-o mai poate păstra lui Sophie — un gest deopotrivă practic și metafizic, prin care refuză să lase ultima urmă palpabilă a unei vieți să fie înghițită de Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg, organizația nazistă însărcinată cu jefuirea sistematică a operelor de artă din teritoriile ocupate.

În paralel, o cunoaștem pe Isabelle Valette, o tânără angajată la Luvru și transferată ulterior la Jeu de Paume, unde este obligată să inventarieze chiar operele de artă pe care ocupanții intenționează să le trimită în Germania sau să le distrugă ca fiind degenerate. Rezistența discretă a lui Isabelle — listele minuțioase păstrate în secret, micile acte de sabotaj și implicarea ei ulterioară în rețeaua mai amplă care încearcă să scoată clandestin copiii evrei din oraș — înfiripă axa morală a romanului.

Firul contemporan îi aparține lui Esther, fiica lui Sophie, o femeie care încearcă să-și refacă viața după un divorț dureros și să facă față poverilor concrete ale maternității de una singură. Când un negustor de artă o contactează în legătură cu un tablou descoperit în spatele unui zid din apartamentul în care locuiseră cândva bunicii ei, Esther este atrasă spre Paris și spre un trecut pe care l-a cunoscut numai prin mărturiile fragmentare ale mamei sale, afectate de demență.

Suzanne Kelman evită să transforme aceste femei în simple vehicule ale expunerii istorice. Hotărârea lui Brigitte este neînduplecată, dar niciodată abstractă; își are rădăcinile în manifestările concrete ale iubirii materne și în durerea aparte a unei căsnicii curmate de un glonț. Inspirată parțial de figura reală a lui Rose Valland, Isabelle poartă responsabilitatea protejării patrimoniului cultural cu un amestec de competență rece și vulnerabilitate ascunsă. Alegerea ei de a rămâne în interiorul mașinăriei jafului, în loc să fugă, este prezentată ca un risc calculat, care își cere propriul preț, nicidecum ca o formă simplă și lipsită de nuanțe a eroismului. Povestea lui Esther, care la început poate părea mai puțin urgentă, se dezvăluie treptat drept contraponderea necesară: consecința, în prezent, a alegerilor făcute sub o presiune imposibilă. Tabloul devine un soi de moștenire transmisă prin sânge, purtând în pânza sa atât valoare estetică, cât și reziduul emoțional acumulat al celor care au riscat cândva totul pentru a-l păstra în siguranță.

Scriitura autoarei este eficientă și adesea emoționantă, mai ales atunci când Suzanne Kelman își îngăduie să insiste asupra detaliilor senzoriale ale Parisului ocupat. Documentarea istorică este temeinică, fără să devină pedantă. Cititorii familiarizați cu jefuirea sistematică a patrimoniului artistic francez, a muzeelor și colecțiilor particulare, vor recunoaște liniile generale ale evenimentelor; cei care descoperă acum subiectul vor fi călăuziți cu limpezime prin ramificațiile furtului cultural.

Arhitectura emoțională a cărții este atent echilibrată. Hotărârea de a o urca pe Sophie într-un tren care s-o ducă la adăpost este redată cu întreaga greutate a sacrificiului matern, acel soi de alegere care sfâșie ființa în două și nu lasă întreagă niciuna dintre jumătăți. Prietenia dintre Brigitte și Isabelle apare târziu, dar se conturează în mod firesc. Intriga din prezent dobândește rezonanță prin felul în care oglindește lupta pentru independență, dificultatea de a-i proteja pe copii de consecințele eșecurilor adulților și modurile neașteptate în care trecutul încă ne poate oferi alinare sau ne poate cere socoteală. Autoarea nu stabilește totuși echivalențe perfecte între cele două epoci, doar lasă pur și simplu ecourile să răsune.

Finalul, deși satisfăcător prin logica sa emoțională, lasă în mod deliberat câteva fire nerezolvate, în perspectiva volumelor următoare — o strategie de înțeles pentru începutul unei serii, chiar dacă unii cititori ar putea simți nevoia unei încheieri mai ferme. Dar cartea își împlinește principala ambiție, aceea de a-l face pe cititor să se preocupe profund de soarta unor oameni care, în consemnările istoriei, ar fi putut rămâne simple cifre.

Romanul Ultima zi la Paris sugerează că adevărata măsură a rezistenței nu se găsește întotdeauna în gesturile spectaculoase, ea se poate consolida și în hotărârea reînnoită zilnic de a proteja ceea ce contează — fie că este vorba despre un copil, un tablou sau însăși continuitatea fragilă a memoriei.

Cartea
poate fi achiziționată în librării sau pe
site-ul editurii