Lupul negru
VOLUM DIN SERIA
INSPECTORUL GAMACHE
volumele acestei serii pot fi citite și individual
de
Louise Penny
Editura Trei
Titlu original: Black Wolf
Colecția: Fiction Connection Crime
Traducere: Dorina Tătăran
Număr de pagini: 528
Romanele din seria Inspectorul Gamache au succes global masiv, cu vânzări care depășesc 18 milioane de exemplare, fiind traduse în 35 de limbi.
După ce inspectorul-șef Armand Gamache de la Sûreté du Québec și echipa sa au descoperit și au oprit un atac terorist intern în Montréal, arestându-l pe cel care l-a orchestrat, își dau seama că acel complot a fost doar începutul. Căci se plănuiește ceva mai profund și mai întunecat. Două caiete. Câteva numere misterioase pe o hartă zdrențuită a Quebecului. Și o frază repetată de cel pe care îl numeau Lupul cenușiu. Un avertisment care îi face pe Gamache și adjuncții săi să înțeleagă că în spatele conspirației se află persoane cu aliați puternici în forțele de ordine, în industrie, în crima organizată și în guvern. Dușmanul invizibil își regrupează puterile și se pregătește să atace din nou.
„O poveste fascinantă despre dezinformare… care te pune pe gânduri și te ține în tensiune…” – BOOK TRIB
„Talentul lui Penny pentru suspans palpitant și momente profunde se îmbină cu subiecte surprinzător de actuale. Cititorii vor fi cuceriți” – PUBLISHERS WEEKLY
„Scriitura este rafinată – acțiunea, violența, umorul, răul și, în final, liniștea orașului Three Pines alternează într-un staccato nebunesc.” – BOOK REPORTER
„Straniu și profetic…” – KIRKUS REVIEWS
LOUISE PENNY,
fostă jurnalistă radio, este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache. A câștigat numeroase premii, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de opt ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel.
Romanele ei au fost traduse în 35 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei
pentru contribuția la cultura națională. În prezent, locuiește într-un sătuc la sud de Montréal. Pe baza romanelor sale, Amazon Studios și Left Bank Picture au produs în anul 2022 mini seria Three Pines, cu Alfred Molina în rolul principal.
De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut Lungul drum spre casă, Locul de unde vine lumina, Un om mai bun, Toți diavolii sunt aici, Împărăția orbilor, Nebunia mulțimilor, O lume de bizarerii și Lupul cenușiu.
Fragment
în avanpremieră
Capitolul 28
Jean‑Guy putea vedea în față podul Champlain, care ducea spre Montréal.
Agenta Nichol era lângă el. Serioasă, tăcută, privind pe geam. Cu mâinile ei mici strânse în pumni. Lauzon era pe bancheta din spate. Beauvoir nu îndrăznea să‑l lase în Three Pines cu Reine‑Marie, prietenii ei, o colecție de cuțite și o rață capabilă de Dumnezeu știe ce.
Dacă mafia ar fi aflat despre Rosa, ar fi făcut‑o membră de onoare în cel mai scurt timp.
Alertase poliția din Montréal, care deja scotocea peste tot în Mont Royal. Dar parcul, situat în mijlocul orașului, era vast, întinzându‑se peste trei culmi care acopereau aproape 300 de hectare de pădure. Din care cea mai mare parte fusese lăsată să crească sălbatic.
Ar fi durat câteva zile — dacă chiar ar fi reușit — să găsească… ei bine, un cadavru.
— Dacă știați despre Planul Roșu de Război, a întrebat Shona Dorion, de ce nu ați recunoscut mai devreme, când v‑am întrebat prima dată?
Imediat ce a vorbit, și‑a dat seama de greșeala pe care o făcuse. Deși expresia lui Gamache nu se schimbase, știa că probabil tocmai distrusese totul. Se abătuse de la planul lor și atrăsese atenția prim‑ministrului de la Gamache. Spre ea. Și, în consecință, spre cele două femei care ieșiseră.
Dar Woodford nu și‑a luat deloc ochii de la Gamache, nici măcar când a răspuns la întrebarea ei.
— Pentru că nu e important. Ar complica lucrurile. E o notă de subsol bizară în istoria noastră comună cu Statele Unite, nimic mai mult. Lăsați‑o baltă, l‑a implorat el pe inspectorul‑șef. Nu vedeți că sunteți atât de dezorientat încât nu mai puteți să faceți diferența între trecut și prezent?
— Atunci de ce ne‑ați lăsat să intrăm? a insistat Gamache. Dacă este o pierdere de timp, de ce mai vorbiți cu mine? V‑am văzut reacția. Inițialele „WPR“ v‑au speriat.
— Ce m‑a speriat a fost faptul că aveam un nebun la ușă. A fost mai bine să vă las să intrați, să vă salvez măcar o parte din reputație. Vă făceați de râs. Mai rău, riscați să afectați grav relațiile noastre internaționale. Am primit deja un telefon de la ambasadorul american, care mi‑a cerut, de fapt, mi‑a ordonat să ne întâlnim, din cauza scandalului uriaș pe care dumneavoastră și conspirațiile dumneavoastră l‑ați creat pe rețelele de socializare.
Prim‑ministrul se enervase din nou.
— Nu vă întreb, domnule, dacă Planul Strategic de Război Atlantic mai există. Vă spun. Și este pus în aplicare chiar acum.
Cuvintele lui au creat un gol, un vid absolut. Aerul a fost aspirat din camera opulentă, iar cei din jur îl ascultau pe nebunul atent și calculat.
— Războiul s‑a schimbat. Atacurile vin din toate direcțiile, de la atacuri pe rețelele de socializare la atacuri cibernetice, la războaie comerciale. La drone și artilerie și ofensive frontale, de modă veche. Dar motivele sunt aceleași.
— Și care sunt acestea? a întrebat ministra apărării, spre evidenta iritare a prim‑ministrului.
— Lumea se schimbă. Chiar și clima noastră se schimbă. Uitați‑vă la incendii, uragane, inundații, topirea ghețarilor, secete și foamete. Motivele pentru toate acestea pot fi discutate, presupun, dar efectele sunt de necontestat, la fel și consecințele.
— Și care sunt acestea? a întrebat ministrul siguranței publice.
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, a izbucnit prim‑ministrul. Nu‑l încurajați.
Gamache nu și‑a luat deloc ochii de la Woodford.
— Națiunile intră în război pentru resurse. Poate părea altceva, dar la baza majorității conflictelor stă faptul că o țară, un teritoriu, un lider dorește ceea ce are altul. Dorește sau are nevoie. Și astăzi cea mai prețioasă resursă, adevărata monedă, adevărata putere este apa.
În cameră s‑a simțit o schimbare vizibilă. Un punct de cotitură. Balanța înclinase în favoarea lui Gamache. Acum toți îl ascultau.
— Dispariția apei proaspete, curate și potabile este cea mai mare amenințare la adresa supraviețuirii la nivel mondial. Nu este o criză izolată, ci o amenințare existențială. Anumite părți ale Canadei sunt vulnerabile, după cum știm, dar în sud situația este și mai gravă. Statele Unite pierd cantități uriașe de apă în fiecare zi. Lacurile și râurile seacă. Infrastructura se prăbușește, odată cu ea și conductele care transportă apa. Pierderile din cauza scurgerilor sunt enorme. Orașele devin de nelocuit, pe măsură ce temperaturile cresc și apa dispare. Și când se va întâmpla asta vor exista milioane de refugiați de mediu. Și unde se vor îndrepta aceștia?
S‑a uitat fix la prim‑ministru. Dar Giselle Trudel, ministra apărării, a fost cea care a vorbit. Deși răspunsul ei a fost parțial, de parcă i‑ar fi fost teamă să meargă până la capăt.
— Nu spre sud.
— Non.
Gamache s‑a întors scurt spre ea, înainte să revină la Woodford.
— Spre nord. Vor veni aici.
— Bun, ce știi? a întrebat Isabelle Lacoste.
Cele două femei stăteau în baia privată a prim‑ministrului.
— Nu înțeleg ce vrei să spui, a zis Payette.
— Am văzut privirea pe care i‑ai aruncat‑o prim‑ministrului când s‑a aflat de împușcături.
— Bineînțeles că m‑am uitat la el. Este liderul națiunii. Toți ne uităm la el în momente de criză.
— Termină cu frazele de efect. Privirea pe care i‑ai aruncat‑o nu era de teamă, nu era o cerere de îndrumare. Știai ceva. Știi ceva. Bănuiești ceva.
Manon Payette și‑a strâns buzele.
— Bine, a zis Lacoste. Atunci să te întreb altceva. De ce a ieșit prim‑ministrul din birou ca să te cheme?
— Pentru că sunt șefa lui de cabinet, a izbucnit ea.
Nerăbdătoare. Imperioasă. Îngâmfată. Și defensivă.
— Da, dar de ce să iasă?
— Ce vrei să spui?
— Nu pentru asta există interfonul? Nu pentru asta există mesajele? Ca liderul națiunii să nu fie nevoit să părăsească biroul pentru a‑și căuta șefa de cabinet.
Lacoste o prinsese. O încolțise. Singura cale de scăpare era adevărul.
Polițiștii din Montréal găsiseră legitimația inspectoarei‑șefe Tardiff în pădure.
Este sânge, a scris căpitanul în mesaj, dar nu e niciun cadavru.
Beauvoir a oprit mașina. Ajunseseră la Mont Royal și se pregăteau să se alăture căutărilor. Jean‑Guy, în schimb, a rămas în mașină. Gândindu‑se.
Unde să o fi dus oamenii lui Moretti pe Evelyn Tardiff ca să o execute?
— Haide, a zis Nichol, întinzându‑se spre mânerul portierei. Nu putem sta aici.
— Rămâi unde ești. Nu stăm aici pur și simplu, a replicat Beauvoir. Eu mă gândesc. Îți sugerez să faci la fel. În ultima vreme ai tot ascultat discuțiile cu Moretti. Unde ar duce‑o pe Tardiff?
— La piața Jean‑Talon?
— Mă întrebi pe mine?
— Nu știu, nu știu…
— Încetează! Respiră adânc. Gândește‑te. Piața e prea publică. Probabil că sunt undeva pe Mont Royal.
Beauvoir a scos o hartă a parcului imens.
— A fost răpită de aici.
A pus un deget pe hartă.
— Probabil inconștientă, având în vedere sângele.
S‑a uitat la Nichol și a văzut că își recăpătase controlul. Cu greu. Îi înțelegea anxietatea. Dacă ar fi vorbit despre Armand sau Isabelle, el ar fi fost aproape isteric.
— Peșterile, a zis Nichol brusc. Îmi amintesc că am citit într‑un mesaj că Moretti devenise obsedat de peșteri.
— Ce peșteri? Sunt peșteri pe Mont Royal?
— Dumnezeule, a zis Lauzon, aplecându‑se în față, astfel încât capul lui se afla între ei. Te referi la cele găsite în cartierul Saint‑Léonard din Montréal?
— Exact. Nu sunt departe de locul unde locuiește familia Moretti. El a zis că ar fi un loc perfect ca să pună…
— Merde, a zis Beauvoir.
Cei trei s‑au uitat unul la altul. Peșterile acelea erau la 20 de minute distanță. Dacă părăseau Mont Royal, nu mai era cale de întoarcere. Dacă se înșelau… Singura consolare, oricât de cinic suna, era că probabil era deja prea târziu.
Continuați căutările, i‑a trimis el un mesaj căpitanului poliției din Montréal. Noi încercăm în altă zonă. Apoi a pornit sirena și s‑a întors pe șosea, apăsând cu putere pedala de accelerație.
Nu așa, nu așa, Doamne, te rog.
Nu încă.
Nu așa…
Picioarele îi erau grele, mușchii o dureau. Spatele îi era cuprins de spasme, din cauza efortului de a se arcui. Apoi, fără avertisment, picioarele i s‑au lăsat cu câțiva centimetri. Iar în clipa aceea, frânghia din jurul gleznelor s‑a întins la maximum, iar capul i‑a fost împins pe spate când lațul din jurul gâtului s‑a strâns.
Și a început să se sufoce.
Cu un efort uriaș, Evelyn și‑a arcuit din nou spatele și și‑a ridicat picioarele, slăbind ușor lațul.
Nu așa…
Oh, Doamne, te rog. Ajută‑mă.
Analogii – Antologii 