I

Natașa Alina Culea – scriitoarea hipnotic de talentată, de care este imposibil să nu te îndrăgostești odată ce i-ai gustat creațiile, ne oferă în avanpremieră literară, un delicios pasaj din ceea ce va fi cel de-al cincilea roman al său publicat la Editura Librex Publishing, după lansarea de la final de an în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus. Deocamdată nu avem titlul definitiv al întregului, dar fragmentul face parte din primul capitol, Legămintele macilor.

Exclusiv și în premieră : Fragment de 

Manuscris

Natașa Alina Culea

……..

Drumul continuă cu serpentine strâns legate între ele, neașteptate și sinuoase ca gândurile mele. Cauciucurile de iarnă ale mașinii, bine întreținute de Thiery, despică înzăpezitele cărări care se deschid acum în fața mea. Telefonul îmi vibrează pe cotieră. Este Mark. Mă uit fără nicio expresie la numele lui afișat pe ecranul. Nu îi răspund. De ce aș intra în iad a doua oară? Și cum aș putea să o fac? Sunt încă acolo. Apăs mai tare pedala de accelerație să ies din cercul mâniei.

Mark, nu mă vei mai întoarce din drum. Aceasta nu este o călătorie în care voi afla când închei mariajul cu Thiery, aceasta nu este o călătorie la capătul căreia te caut pe tine, aceasta este o căutare de mine, acel mine care știe ce decizie să ia, iar după ce mă voi găsi toate lucrurile se vor așeza în matca lor, iar dacă nu, voi rămâne închisă pentru totdeauna în tabloul infernului lui Delacroix și, cumva, îmi este egal. Apatia. Și cum aș vrea să-ți răspund și să abandonez tot, să vin după tine în orice condiții, acceptând tot, chiar și al treilea loc în viața ta, cel pe care mi l-ai oferit cu atâta generozitate, dar chiar dacă eu aș reuși să fac pace cu mine așa, fără așteptări, fără cerințe, atunci nu mă vei vrea tu, mă vei vedea slabă și fără esență, nu vei înțelege ceea ce ar fi în fața ta. Nu, lucrurile vor rămâne așa cum sunt, iar noi vom învăța să trăim fără să putem uita.

Telefonul sună a doua oară. Pentru că nu răspund, îmi scrie un mesaj. Cuvintele lui îmi tulbură luciul apelor ca o piatră aruncată de un băiețel, în cercuri concentrice ce se propagă până pe malurile sufletului răscolit. O buburuză strivită din greșeală de un băiețel căruia aproape că îi pare rău și vrea să vadă dacă mai mișcă, atingând-o cu un bețigaș, rupându-i aripile de tot.

— Lea, știi că o bătaie din aripi a unui fluture pe un continent poate provoca un adevărat uragan pe un altul? mă întrebase Mark într-o seară.

Da, știu pentru că tu ești mereu departe de mine și uită-te ce furtună ai stârnit! mi-am zis, dar nu i-am răspuns. Teoria haosului nu poate fi aplicată niciunde mai bine decât în iubire. Toate iubirile seamănă între ele, fractalii iubirii de sine, implicit iubirii divine, mărindu-se la infinit, contractându-se la infinit. Iubirea este imposibil de demonstrat, la fel ca ei, deși structura este simplă și mereu aceeași. Clipirea lui Dumnezeu de la un infinit către un altul.

Al doilea mesaj mă readuce în prezent. Arunc o privire scurtă asupra micului dispozitiv și citesc cu ochi goi.

„Răspunde naibii, Lea! Unde ești?”

„De ce ne faci asta?”

Nu mai sunt, Mark. Acum ai observat plecarea mea? Știu ce dorești de la mine. Vrei iar să-mi dai toate voalurile la o parte, să rămân goală, cu mințile rătăcite, pătrunsă în cele mai intime fantezii, violată în toate colțurile minții, apoi abandonată la prima ta încăpățânare, la prima manifestarea a ego-ului. Nu mai intru în arenă, Mark. S-a terminat. Despre fericire și despre brațele tale, doar într-o carte.

Și mai erau și zilele acelea…

…în care-mi strălucea ca un soare în piept, în care mă copleșea cu mesaje din zorii zilei până la miezul nopții, în care pluteam invincibilă și încrezătoare pe nori din vată de zahăr. Sau acele zile în care lui Mark i se zdruncina încrederea în mine, zile în care schimbările mele radicale de comportament îl destabilizau. Abia atunci realizam că era la fel de fragil ca mine, că trebuia să facem cu schimbul ca străjeri ai iubirii noastre, că nu ne puteam părăsi amândoi în același timp. Cu toate acestea, firea mea bănuitoare îl acuza de vulnerabilitate generală în relația cu femeile, așadar nu era vorba despre mine și nu mă sensibiliza de vreun fel. Mă străduiam să fiu nepăsătoare, mă împotriveam mie însămi, de aceea pierdeam. Erau zile în care îi trimiteam cărți felurite și-mi doream să le iubească așa cum le iubeam eu, insistam să le citească, dar când atenția lui nu mai era la mine, ci la ceea ce chiar eu îi trimisesem, eram tristă iar.

— Ești dificilă, Lea, îmi spunea. Nu simt că aș fi cu o femeie, dar cu toate în același timp. Iubita mea capricioasă!

Îl doream continuu, puteam fi geloasă și pe mine însămi; voiam să mă intoxice cu prezența lui în fiecare clipă, chiar dacă știam că focul ăsta ne-ar fi distrus cu siguranță. Sau ne-ar fi salvat? Nu vom mai ști vreodată, nu, Mark? Trebuie să recunosc că mă pricep mai mult să distrug decât să construiesc din cauza trăirilor mele care sunt când în allegro appassionato, când în allegretto grazioso, mereu neliniștite, mereu răscolite.

— Nu vreau să mă interpun între tine și scris, să lipsesc lumea de arta ta, de inteligență și de grație. Nu mi-aș ierta-o niciodată! Ce progrese ai făcut de când zici că mă iubești? Ai mai scris ceva? mă întreba acuzator. Nu este normal să fii inspirată tot timpul, cu atât mai puțin normal să fii inspirată și să nu vrei să scrii! Dumnezeu ascunde talentul în cele mai instabile persoane, iar tu nu ești o excepție! Eu nu vreau să mai fiu cu tine dacă îți schimb viața în rău.

Tăceam revoltată. Izbucneam în cuvinte puține, contrar șuvoiului de cuvinte ce năvălește din mine atunci când sunt pusă în fața unei pagini albe, contrar personajelor care țâșnesc din visele și din agripniile mele, gălăgioase, flecare și nerăbdătoare să scriu despre ele o epopee. Voiau să răbufnească în lume, înciudate că depind de mine. Mă acuzau și ele de inconsecvență, la fel ca Mark. Pe el nu-l interesa să-mi schimbe viața în bine. Nu. El voia să-mi schimbe viața în binele pe care-l voia el. Și nici măcar cu multă determinare. Se mințea singur ca să crească în ochii lui. Realitatea e că nu a iubit niciodată, iar eu am realizat asta mai târziu. Prea târziu.

— Lasă-mă să fiu cum vreau! Nu sunt datoare nimănui să scriu. Sunt doar o femeie. Când vom fi împreună? Doar asta vreau să știu. Îmi iubesc cărțile, dar ele nu sunt din carne și oase, nu sunt reale. Te vreau pe tine și-atât, orice altceva nu mă interesează.

— Asta spui acum, apoi mă vei acuza că din cauza mea nu ai mai scris. Scriitorii opresc muzica oamenilor ca să asculte șoaptele firelor de iarbă; scriitorii visează ziua și scriu noaptea, căci visele nu dorm niciodată; scriitorii văd oamenii așa cum ar putea fi; scriitorii trăiesc viața de două ori, a doua oară atunci când scriu despre ea. Poate că voi scrie și eu o carte cândva… Cum este să fii scriitor, Lea?

— Cred că avem un singur privilegiu: să putem descrie ceea ce simțim. Dar este copleșitor să simțim durerea lumii și să o redăm ei transformată, să stăm goi în fața ei și să-i dezbrăcăm cu patimă pe ceilalți, să ne uităm la goliciunea lor, să-i mângâiem și să le sărutăm rănile.

— Vezi? Scrisul vindecă pentru că pătrunde până în oase și dincolo de ele. Cărțile tale sunt mai importante ca mine și ca tine, a zis el ca și cum ar fi strigat Evrika.

— De când scriu, oamenii din jurul meu se împart în două categorii: cei care se tem că voi scrie despre ei și cei care vor să scriu despre ei. Tu cărei categorii aparții, Mark?

— Eu nu fac parte din nicio categorie de-a ta. Eu sunt viitorul tău.

………