Jumătate de Război
partea a III-a din trilogia
Marea Sfărâmată
de Joe Abercrombie
Editura Nemira
Colecția Nautilus
Titlul original: Half a War
Traducător: Liviu Szoke
Număr de pagini: 432
Soarta celui mai bun dintre războinici este să aştepte apariţia altui războinic mai tânăr, mai rapid, mai inspirat, care să-l depăşească… Tipică filosofie de protagonist nici bun-nici rău, cinic şi conştient de sadismul universului, care aproape că a desfiinţat în carte şi film clasica împărţire între pozitiv şi negativ, nu numai în fantasy, dar, odată cu lansarea serialului Game of Thrones, în toată literatura şi cinematografia actuală. Prin influenţa tentei lui de gri (alb amestecat cu negru) asupra culturii mainstream, când personajele nu mai sunt nici mereu pozitive, nici total negative, şi nici de neatins, putând fi pierdute oricând brusc de pe drumul existenţei ecranizate, George R.R. Martin a devenit legenda etalon cu care e comparat orice alt autor de fantasy. Toţi recomandă un scriitor despre care nu se ştiu multe, cu fraze de genul: Este foarte în stilul lui Martin! sau Cartea e un fel de Urzeala Tronurilor!. Eu îndrăznesc să merg mai departe şi după ce-l reconfirm în preferințele personale pe George Martin drept cel mai bun dintre clasicii medieval fantasy-ului, depăşindu-i pe J.R.R. Tolkien, Robert Jordan, Glenn Cook şi Steven Erikson, iar pe Joe Abercrobie cel mai talentat dintre the new kids on the block: Brandon Sanderson, Peter Brett, Scott Lynch, Patrick Rotfuss sau Richard Scott Bakker, afirm blasfemator că orice comparaţie dintre cei doi lideri de generaţii mă duce cu gândul la soarta bătrânului războinic… Abercombie e mai tânăr (uneori se vede, la el poveştile de dragoste nu sunt ceva fuşărit în plan secund, pe care trebuie să se chinuie televiziunea să le dezvolte), mai rapid (a terminat trilogia Marea Sfărâmată în numai doi ani) şi de multe ori chiar mai inspirat. Oricum cu şansele cele mai mari de a nu fi surclasat de forţa şi faima marelui maestru. Iar dacă,… cioc-cioc… batem în lemnul vreunei corăbii… Valar Morghulis… cel mai potrivit să continue şi să sfârşească opera de gheaţă şi foc. Chiar mai potrivit decât Sanderson, care a făcut-o deja pentru Jordan. Deci nu mai trăiţi cu teama că moare Moş Martin şi nu apucăm să citim finalizarea celei mai interesante epopei a momentului, o rezervă mai tânără de acelaşi calibru se antrenează să-i preia spiritul editorialistic.
Trilogia Marea Sfărâmată (mai familiar numită Half, fiindcă găselinița asta cu jumătate e cea care a prins cel mai bine) conţine romanele: Jumătate de Rege, Jumătate de Lume şi Jumătate de Război. Începută în mod declarat ca o serie Young Adult, are la start o abordare ceva mai puţin dură decât stilul obişnuit Abercrombie, dar cu toată strădania spre edulcorare, personajele rămân la fel de realiste şi universul construit în jurul lor la fel de neiertător ca în orice alt roman al autorului. În plus, cu fiecare volum, ideea de dedicaţie îndulcită pentru o anumită categorie de vârstă pare să-şi piardă din importanță, aşa că gradul de brutalitate sporeşte, până să ajungă la apogeul acestui epic final de poveste războinică.
Lumea popoarelor din jurul Marii Sfărâmate este una asemănătoare cu cea a micilor regate vikinge, personajul cel mai detestat fiind cel al Marelui Rege, acela dintre conducătorii regionali care a reuşit să supună cele mai multe comunități forţei sale armate, în concentrarea imperială incipientă la care duce orice evoluţie medievală, înspre ceea ce ar putea fi o societate mai stabilă şi mai uniform reglementată. Problema e că toţi îşi proclamă scopurile nobile sau civilizatoare şi scuza răului mai mic care va corecta răul mai mare, dar în partea cealaltă a spadei şi dincolo de focul incendiator, va rămâne mereu cineva dornic de răzbunare pentru ce a pierdut.
În prima saga, Jumătate de Rege, urmărim destinul deviat al prinţului Gettlandului, Yarvi, un băieţel handicapat cu o mâna malformată, într-o lume în care defectele fizice te scoteau din jocul puterii. Sortit să se înregimenteze în preoţime şi să să stea în umbra bărbaţilor puternici ai familiei, Yarvi se trezeşte odată cu moartea tatălui şi fratelui că a devenit rege şi trebuie să ia decizii politice hotărâtoare.
Când numai bine începi să te entuziasmezi de direcţia romanului, închipuindu-ţi că vei asista la devenirea unui mic Napoleon, care prin inteligenţă va înfrânge forţa brută a duşmanilor, trădări şi naivităţi îl aruncă pe meteoricul regișor în sclavie, fiind purtat ca rob vâslaş pe galere în zări îndepărtate. Toate aptitudinile sale îndreptându-se acum spre supravieţuire, construirea de alianţe amicale individuale, obţinerea libertăţii şi întoarcerea pe lungul drum spre casă.
În al doilea volum al trilogiei, Jumătate de lume, autorul schimbă surprinzător perspectiva. Regăsim personajele îndrăgite, le urmărim în continuare evoluţia, dar din punctul de vedere al unor noi eroi. Tânăra Thorn Bathu, ce-şi doreşte să practice arta războiului, împotriva tradiţiei, a tuturor prejudecăţilor sociale şi a masculinizării exclusiviste a meseriei armelor, şi paşnicul ei coleg de antrenamente Brand, care în pofida forţei sale fizice deosebite, nu suportă violenţa şi se străduie mereu s-o evite. Yarvi, devenit acum Părintele Yarvi al Gettlandului, îi asociază pe cei doi la misiunea sa de a forma alianţe împotriva Marelui Rege şi împreună cu un echipaj ales pe sprânceană pornesc într-o expediţie maritimo-riverană spre regatele nordice.
În Jumătate de război, încheierea fulminantă a seriei, avem din nou schimbarea de unghi şi punct de vedere. Personajele prin ochii cărora se panoramează evenimentele sunt altele, vechii protagonişti rămân la fel de importanţi pentru ansamblul poveştii, dar apar percepuţi diferit, prin subiectivizarea noilor observații. Şi poate nu doar prin subiectivizare, vremea a trecut şi prinţul copil Yarvi este acum un conducător clerical urzitor de comploturi şi atât de aproape de răzbunarea sa, încât ar sacrifica orice pentru ea. Vechii duşmani, Regele Grom-gil-Gorm al Vansterlandului şi Regele Uthil, cu Regina sa Laithlin (mama lui Yarvi), ai Gettlandului, au devenit aliaţi, chiar dacă unii extrem de instabili. Brand şi Thorn sunt prinși într-o relaţie maritală cu năbădăi, iar consilierele religioase ale regilor influențează tot mai puternic planurile patronilor lor.
Skara, regina în exil de 17 ani a Throvenlandului reuşeşte să scape din masacrul de după cucerirea capitalei fostului său regat de către vârful de lance al Marelui Rege, cavalerul Yilling cel Strălucitor. Alături de protectorul său neaşteptat, fostul pirat Jenner cel Albastru, ajunge deghizată în sclavă, la curtea Gettlandului, unde forţele reunite ale regelui Uthil şi Grom-gil-Gorm sunt în prag de a se incăiera între ele, din cauza antipatiei istorice şi a multelor sechele adunate în decenii de confruntări. La vârsta ei fragedă, Skara înţelege că numai jumătate de război se duce cu armele și că dacă vrea să îşi recupereze domeniile, trebuie să facă echilibristică între interesele aliaţilor săi şi să îi menţină împreună pe cei doi bravi eroi, împotriva duşmanului comun, Marele Rege şi a sfătuitoarei lui diabolice, Bunica Wexen. Este gata să se folosească pentru asta de toate calităţile sale feminine, de tact, de înţelepciune, de îndrăzneală şi de cunoaşterea terenului de luptă – odată ce va reuşi să îi convingă pe aliați să atace în primul rând Throvenlandul ei natal, pe care tocmai îl pierduse.
Raith este un tânăr războinic feroce al Vansterlandului. Ajunge purtător de spadă al lui Grom-gil-Gorm pentru neînfricarea sa şi pentru că este cel mai lipsit de scrupule bastard din jur, cum îl alintă regele. A fost condiționat să fie câinele de atac al stăpânului şi să comită atrocităţi la poruncă. În focul luptei, chiar şi în ciocnirile civile unde foloseşte doar pumnii, devine un adevărat berserker – denumirea vikingă a luptătorului intrat în transa distrugerii adversarilor, pe care nimeni şi nimic nu îl mai poate opri. Totuşi, e suficient ca Raith să fie scos din mediul său violent şi să atingă cu sufletul sentimente ca dragotea şi prietenia, pentru ca valorile să i se răstoarne şi violenţa de dragul violenţei să-şi piardă pentru el noima. Paradoxală devine chiar relaţia cu fratele lui geamăn, mai omenos şi mai puţin înclinat spre masacru, care odată lăsat în urmă se transformă în ancora ce îl trage încă spre lumea pe care ar vrea să o părăsească.
Koll este analizat psihologic cel mai profund, dintre cele trei personaje care definesc perspectiva ultimului volum din Marea Sfărâmată. Cu atât mai mult cu cât îi urmărim transformarea de la băiatul-mus ce se caţăra pe catarge, la un ucenic al Părintelui Yarvi bun la toate. Un asistent inteligent şi descurcăreţ, ca o variantă adolescentină a ceea ce a fost şi mentorul lui nu demult. Koll are de ales între două drumuri în viaţă. Să stea alături de făuritorul de istorie Yarvi, implicat în toate maşinaţiunile şi intrigile sale care duc la schimbări de regi şi căderi de regate sau să îşi urmeze inima, consacrându-se dragostei pentru sora lui Brand, fierăriţa focoasă Rin. Pe cei doi iubiţi îi uneşte nu numai pasiunea sentimentală, ci şi înclinaţiile artistice complementare. Este neîndoielnic că relaţia lor s-ar putea concretiza într-o căsnicie extrem de reuşită, dar Koll trebuie să decidă pentru că rămânerea în cadrul clerului închinat zeilor, înseamnă nu numai implicarea în marea politică, ci şi celibatul, odată cu depunerea jurământului religios.
O alegere ce va trebui fi făcută într-o anumită etapă şi sub diferite forme nu numai de Koll, dar şi de Skara sau Raith. Dragostea sau… posibilitatea de a face istorie, pentru învăţăcel; puterea de a îţi conduce poporul înspre un destin îmbunătăţit, pentru regină; forţa dată de grupul dominator în care te integrasei atât de bine, pentru soldăţoi.
În acest roman conclusiv, relicvele elfice au o însemnătate chiar mai mare decât în celelalte volume. Aşa cum s-a înţeles deja din primele două părţi, lumea actuală este rezultatul unui cataclism din timpul civilizației elfilor, care a dus la Sfărâmarea Zeiţei şi dispariţia lor. Cele ce mai amintesc despre ei sunt anumite construcţii indestructibile, ruine împrăştiate, oraşe interzise letale şi artefacte ciudate, tratate drept bijuterii sau obiecte vrăjite de către oameni. În Jumătate de război devine însă evident că “elfii” suntem tot noi, oamenii, o civilizaţie apusă atât de indepărtată încât s-a preschimbat în legendă. Brăţările lor fermecate sunt accesoriile estetice cărora le făceau reclame top-modelele. Armele elfice sunt modernele pistoale, mitraliere sau lansatoare de rachete individuale tip bazooka. Moartea ce protejează oraşele “blestemate” este adusă de radiaţiile cataclismului nuclear. Ceea ce face din această saga fantasy, aproape un roman SF, unde viitorul post-apocaliptic este unul medievalizat, ce a regresat în epoci trecute ale dezvoltării societăţii umane.
Nici nu ai putea indica principala calitate a romanului, pentru că sunt prea multe la fel de atractive. Scenele de bătălii grandioase, pline de suspans, comploturile şi intrigile cu lovituri de teatru, pe care le simţi venind, dar aproape niciodată nu ghiceşti sub ce formă, personajele fascinante pe care ajungi să le susţii din tot sufletul în încercările lor şi să te îngrijorezi să nu le pierzi înainte de a îşi îndeplini obiectivele, sau umorul spumos al dialogurilor – ca exemplu amplu: sunt patru pagini din asaltul eliberator asupra Fortăreței lui Bail, când apare din citadelă un masiv luptător invadator numit Dunverk, ce îşi doreşte confruntare în doi cu cel mai celebru dintre inamicii care l-au înconjurat, unde, în pofida momentului dramatic, am râs continuu. Paginile 102-105.
Întreaga trilogie, cu toată complexitatea ei, galeria bogată de personaje şi schimbarea perspectivei, sau poate tocmai datorită tuturor acestor viziuni integratoare, lasă o senzaţie de liniaritate a acţiunii şi de întreg perfect închegat.
Aş bate toba ca heralzii medievali pentru a anunţa că avem un nou campion de neîntrecut în universul de eroi şi anti-eroi fantasy. Numele lui este Joe Abercrombie şi toţi fanii Game of Thrones sunt invitaţi să-i descopere performanţele din arena turnirului literar.
Romanul Jumătate de Război și întreaga saga Marea Sfărâmată pot fi comandate pe site-ul Editurii Nemira.
Mulțumim, Editura Nemira, pentru plăcerea fantastică a lecturii.
Dacă și cartea este pe măsura recenziei, atunci este la Must read 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Merci, Natasa! 🙂 In fantasy, parca mai mult ca in orice alta subdiviziune literara, se simte diferenta de gust feminin si masculin. Cand regulile ce tin de respectarea realitatii au fost suspendate, autoarele si cititorele s-au aruncat la povesti de dragoste diferite de cele de pana acum, ba ca el e vampir, ba varcolac, ba inger, ba demon (la propriu, am dat de fantasy-uri in care ea e indragostita de un inger cu aripile taiate sau de un drac fara coada). Pe cand masculii, de abia au asteptat sa nu trebuiasca sa castige razboaiele cine le-a castigat in realitate si au dezvoltat istorii milenare ale unor universuri cu batalii epice, imitand, dar augmentand de mii de ori pe cele din lumea noastra. Rar se intanesc cele doua tipuri de fantasy, cel feminin si cel masculin, dar si cand se intalnesc! Dau romane delicioase, pe care le putem savura chiar toti! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
pui pasiune in ceea ce citesti . o super prezentare!!!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Multumesc, Vero! 😛 Nu ai cum sa nu te pasionezi la asa o cartulie faina! 😀
ApreciazăApreciază
Mie mi s-a parut muult mai slaba aceasta serie decat prima lui trilogie, iar in ceea ce priveste ultimul volum(Jumatate de razboi) mi s-a parut extrem de grabit ritmul, pe repede inainte de parca se grabea sa termine cartea in maxim 350-400 pagini, Toata actiunea se putea dezvolta intr-un alt mod, mult mai placut pentru cititor, iar ca si parere personala volumul doi din serie mi s-a parut cel mai reusit.Cu toate astea consider ca este o serie care merita citita.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt o mare iubitoare de fantasy si am in gand sa citesc trilogia aceasta cat de curand. Este normal ca fiecare cititor sa aiba un alt preferat – de exemplu preferatul meu este Brandon Sanderson, dar multi dintre autorii pe care i-ai mentionat imi plac si desi nu i-am citit inca pe toti, as crede ca cei din lista ta scriu foarte bine. Eu citesc cu predilectie ceea ce tu ai numit „fantasy masculin” (in esenta vorbim de high fantasy sau epic fantasy), desi am citit si cateva dintre cele considerate „feminin”, desi in mai mica masura. Felicitari pentru recenzie, multumesc ca mi-ai amintit de acest autor.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred ca Abercrombie este peste Sanderson. 🙂 Am citit sase romane ale lui din doua trilogii si tuturor le-am dat zece (celor din Prima Lege, chiar zece plus ). Pe cand la Sanderson sunt mereu la 9 spre 10, doar in primul volum din Nascuti in ceata nu am gasit nicio fortare a logicii si, in plus, m-a facut sa plang, ca sa isi merite zecele curat. 😛 Poate si Elantris-ul, desi acolo sfarsitul a fost cumva fusarit si aprofundarea religiei pe alocuri cam plictisitoare. Dar pentru idee si personaje, un zece simplu, fara plus ca la Ultimul Imperiu si Prima Lege, ar merita si Elantris. 🙂 Nu am citit deocamdata Calea regilor. :p Acum tocmai reediteaza Nemira, Prima Lege. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Seria The Stormlight Archive din care face parte si „Calea regilor” este, din punctul meu de vedere cel putin, o capodopera fantasy. Eu am citit si volumul 2, Words of Radiance si iti spun ca autorul scrie remarcabil. Am citit aceste carti in engleza, inainte sa fie traduse la noi si astept cu nerabdare volumul 3, Oathbringer.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Merci. 🙂 Despre fantasy-ul feminin si cel masculin, cred ca rezista clasificat astfel, transgresand subgenurile fantasy. Uite cum scriu Robin Hobb sau N.K. Jemisin. Exact acelasi subgen, dar cat de diferit! Personajele lor sunt niste tonti care evita mereu conlictele fizice si nu au pic de explozie furibunda masculina, indiferent cate nedreptati li s-ar intampla. 😀 Dar critica asta e un compliment adresat felului de a gandi al femeii, pana la urma, noi suntem cei defecti comportamental. 🙂 Insa o autoare ar trebui sa poata reproduce asa ceva, intr-o lume patriarhala. 😛
ApreciazăApreciază