La Editura Nemira, in Colecția Nautilus, continuă flamboaianta saga a celui mai artistic și aristocratic hoț cuantic.

–

fragment în avanpremieră

–

Îngerul cauzalității

(Seria Jean le Flambeur)

(partea a III-a)

                       de Hannu Rajaniemi

 

 

Prolog

 

Singură pe plaja dinafara timpului, Joséphine Pellegrini constată că este dezamăgită de sfârșitul lumii.

Soarele aproape c-a apus, o flamă portocalie aflată imediat dincolo de marginea întinderii calme a mării. Globul Pământului atârnă pe cer. Tentacule negre se urmăresc reciproc în alb și albastru, lățindu-se ca tușul vărsat. Sunt dragonii lui Matjek Chen, care transformă materia și energia și informația în ei înșiși. În scurt timp se vor îngropa în scoarța planetei muribunde pentru a înghiți rămășițele biosferei bacteriale subterane. Când acel ultim bastion de viață va pieri, ei se vor devora reciproc și va rămâne doar un glob mort de praf și roci.

Ca mod de desfășurare a Ragnarök-urilor, pellegrina a văzut și chestii mai bune. Ultima a fost nașterea glorioasă a ceva nou. Aceasta nu este decât vestejirea finală a unei placente străvechi, cu termenul de mult depășit.

Ea continuă totuși să privească, de dragul lui Matjek: a fost ultimul lucru făcut de el înainte de a fi luat de Ultradezertor. Superbul, sclipitorul și periculosul Matjek. Era tipul de gest măreț pentru care ea l-a iubit, puțin cam copilăros, dar mai vast decât multe lumi. Își îngăduie să-i ducă dorul pentru o clipă, să simtă lipsa privirii lui sfredelitoare, a surâsului său calm.

Ba chiar îl iartă pentru că a întemnițat-o în această cochilie mintală. Este veche, precum coconul de carne din care pellegrina a eclozat cu secole în urmă. Nisipul fin și alb este rece sub picioarele ei desculțe, acoperite de vene. Când își cuprinde umerii cu palmele, încercând să se încălzească, simte sub degete carnea fleșcăită a brațelor. O durere ascuțită i se deplasează peste șale încetișor, ca un crab. Vârsta este temnița cea mai crudă.

Ea ar fi trebuit să fie miloasă, după victorie. A vrut doar să-i arate lui Matjek cum să conducă Universul. Și l-ar fi cruțat, în cele din urmă.

Însă instrumentele ei au eșuat. Trădătoarea și nerecunoscătoarea Mieli s-a răzvrătit în momentul crucial, refuzând destinul glorios pe care i-l plănuise Joséphine.

Apoi Jean al ei.

Hoțul a trădat-o. Bijuteria Kaminari, cheia încuietorilor Planck, cea pentru al cărei furt Joséphine l-a readus din iad, a fost un fals, creat de el cu decenii în urmă, ca să-și bată joc de ea. Va plăti pentru asta, scump. Nu este suficient să fie devorat de cod-sălbatic în interiorul navei lui Mieli.

Instrumentele se strică mereu. Ea n-ar fi trebuit să fi uitat asta.

Iar acum ea este aici, întemnițată de Ultradezertor. A părăsit-o după ce a văzut mesajul din interiorul bijuteriei.

Până la urmă voi lua totul, a spus el. Dar tot am nevoie de tine.

Ca și cum ea ar fi fost un instrument pe care să-l folosești și apoi să-l arunci, după ce avea să-i dea totul abominației. Joséphine fusese cea care o trimisese pe Mieli să-l scoată pe Ultradezertor din Închisoarea Dilema și să se asigure că era ascuns în mintea hoțului, gata să fie descătușat dacă Jean ar fi fost prins. Un scop pe care l-a împlinit admirabil, până când l-a înghițit pe Matjek și a început să aibă iluzii de grandoare.

Trebuie să fie educat. Ea inspiră adânc aerul cu iz sărat al mării, pentru a-și însufleți scânteia de furie incandescentă din piept.

Ea nu va fi întemnițată de o creatură deformată, prăsită greșit în una dintre serele de gogoli ale lui Sasha. Ea va sparge închisoarea aceasta micuță, amintirea aceasta de prost gust din copilăria lui Matjek, la fel cum el a spart Pământul.

Ultradezertorul a fost un prost că a lăsat-o singură aici.

Încetișor, ea se așază, ignorându-și protestele oaselor. Își înfige degetele adânc în nisipul care păstrează un ecou al căldurii zilei imaginare. Îl lasă să-i curgă printre degete. Grăunțele scânteiază în ultimele raze de soare. Ea privește mai îndeaproape, încearcă să vadă formele particulelor de nisip, toate detaliile lor neregulate.

Nici un virt, nici o sandbox nu este vreodată perfectă: asta a învățat de la Jean și n-a uitat. Iar acesta este un virt vis, facsimilul unui jannah străvechi, nu ceva construit pentru a întemnița un Fondator. Aici vor fi gogoli demiurgi, creatori de lumi care umplu golurile când ea privește prea îndeaproape.

Uite așa. Sub privirea ei, țesătura virtului pâlpâie o secundă. Ea își împinge codul de Fondator în crăpătură: lucrușorul roșu și patul și jurământul. Vălul realității se deschide doar puțintel, îi îngăduie să simtă firmamentul, muchiile dure de sub moliciunea nisipului. Este protejat cu codul lui Matjek, desigur. Însă ea poate auzi șoapte.

Cine? Fondator? Xiao! Frică! spun ele. Demiurgii se înfioară și fug sub atingerea ei, dar ea le vorbește, îi convinge. Așteptați. Stați. Rulați!

Ea cunoaște copyclanul ăsta. Sunt sârguincioși, copilăroși, și foarte, foarte singuri.

Ei o ascultă, brusc curioși. Ea zâmbește. Poate că este închisă într-o cochilie mintală decrepită, poate că nu are aspectul de Primă, totuși continuă să fie Joséphine Pellegrini, străveche mai presus de orice răfuială, și ea știe cum se îmblânzesc gogolii. Poate că este întemnițată aici, dar dacă le poate comanda demiurgilor, poate că va putea crea o umbră parțială a ei, o umbră mai mică, care să se strecoare prin crăpături.

Mai întâi, un test.

Pictați cerul pentru mine, le cere. Pictați până departe și pictați larg. Pictați Sistemul.

Fericiți, ei se grăbesc să se supună. Asta le-a spus stăpânul lor să facă, să modeleze virtul ca și cum ar fi un vis, să-l umple cu poveștile pe care alți gogoli le culeg din îndepărtata lume exterioară și cu povești spuse înlăuntru.

Cerul învie cu foc și război.

Joséphine privește cum Sistemul fierbe de mișcare ca un mușuroi de furnici zgândărit.

Demiurgii i-l arată sub forma unei galaxii rotitoare, în care fiecare stea este o navă. Magistrala, artera gravitațională a Sistemului, este inundată de refugiați – civilizațiile inferioare ale Centurii, care s-au adunat de atâta timp cât mai aproape de strălucirea Sobornostului, sperând să prindă o scânteie. Ele fug, crezând că a sosit finalmente marele seceriș al grânelor minților lor. Joséphine pufnește: ar trebui ca ele să aibă mare noroc ca să slujească Marea Misiune Comună.

Sunt umbre pe peretele unei peșteri, comparativ cu vederea prin miliardul de ochi al aspectului ei de Primă, dar ea are grijă să strălucească încântată spre demiurgi. Frumos făcut. Acum arătați-mi-le pe surorile voastre.

Cerul se extinde și arată Soarele înconjurat de mașini de exploatare solară și fabrici de cerebromaterie ale Sobornostului, se depliază într-o hartă supradimensională a raioanelor și oblastelor și guberniilor, și virturile multifațetate din interiorul lor, nenumărate semnale gogol în neuronii vastului creier al Sobornostului, o rețea cosmică de gândire. Un creier aflat în război cu sine însuși.

Surorile ei se luptă cu vasilevii și hsien-kuele. Este o confruntare mult așteptată, după secole standard și eoni subiectivi de intrigi și înjunghieri pe la spate. Ea știe că copyclanul pellegrinelor va pierde. Războmințile și armele Fondatorilor sunt egale, și doar numerele contează.

Cu toate acestea, nu-i prea târziu. Un plan i se formează deja în minte. Ceva pentru a-i uni pe toți Fondatorii, asta își dorea în primul rând. Ultradezertorul poate fi încă instrumentul ei, un inamic care îi va sili până și pe vasilevi și hsien-kue să i se alăture. Sasha o va urma și restul se vor alinia cuminți după ei…

Joséphine se încruntă. Ceva nu-i în regulă în țesătura bătăliei. Reflexia nenumăratelor ei sine pe cer este deformată, ca o imagine într-o oglindă strâmbă.

Brusc ea deslușește patternul, vede modul de acționare a Ultradezertorului. Se uită la o apocalipsă, mai mare decât oricare alta pe care a visat-o vreodată Matjek, creată din orbite, bătălii și gândwispuri.

Privește mult timp războiul. Este ca și cum s-ar uita în țeava unei arme și ar vedea butoiașul rotindu-se, inevitabil și mecanic, percutorul coborând înainte de tunet, de fulgerul alb și de beznă.

În clipa aceea ea înțelege ce este cu adevărat Ultradezertorul.

În cele din urmă închide ochii și se întinde pe nisipul rece, cu brațele de o parte și alta, ca un cadavru. Ascultă zgomotul alb al mării.

El a vrut să văd asta, se gândește. Știa ce voi face. De aceea m-a părăsit aici.

Pentru prima dată în secole, un vid crește înăuntrul ei, ispita de a pune capăt lucrurilor, finalmente.

Ești tristă? întreabă demiurgii. Îți vom arăta mai multe! Noi suntem pictorii cerurilor, făuritorii lumilor, cântăreți, plăsmuitori!

Ea își încleștează mâinile în pumni. Încheieturile degetelor o dor. Se scoală în capul oaselor și se uită la plaja care se întunecă. Urmele pașilor ei se înșiruie regulat, una după alta, respectând curbura țărmului.

Se ridică în picioare.

Este rândul meu să vă arăt ceva, zice ea. Dacă mă ajutați, vă putem face un prieten.

Noi ascultăm! Noi facem! Noi plăsmuim! spune corul demiurgilor.

Ea începe să meargă, călcând cu pași înceți, obosiți, în propriile-i urme lăsate în nisip. Valuri reci îi clipocesc pe picioare.

Pe cer începe adevăratul sfârșit al lumii. Joséphine îl ignoră. Este ocupată să clădească o ultimă speranță, din amintiri și nisip.

 

…………….