Flamura Neagră
Cartea Întâi
din
Cronicile Kanjerilor
de
Miloș Dumbraci
Editura Vremea
Colecția Icar
Anul apariției: 2018
Număr de pagini: 416
Plănuiam o recenzie clasică pentru acest roman dark fantasy doldora de acțiune și de idei originale sau dezvoltate original, dar pentru că m-a provocat Miloș într-o discuție recentă să mai ies din prezentarea obiectivă, al cărei fan sunt, și să declar mai direct ce mi-a plăcut la o carte, o să fac exercițiul ăsta de subiectivism tocmai pe opera lui.
Așadar, ce mi-a plăcut la
Flamura Neagră:
M-a entuziasmat însăși ideea de a explora un volum grimdark scris de un autor român.
Nu știu sigur dacă este singurul apărut la noi, dar e primul pe care l-am citit eu.
De-ar fi să-i compar stilul, atmosfera și tematicile cu cele ale unor titluri cunoscute, acestea ar fi (în ordinea descrescătoare a similitudinii): Compania Neagră, seria lui Glen Cook, Cronicile Malazane ale lui Steven Erikson, Calea Regilor și Elantris – ale lui Brandon Sanderson.
Să le iau pe rând, precizând că toate m-au încântat:
Stilul este unul fluid și intens, de tip curgere vijelioasă, militarist, cu acțiune non-stop și lansări de noțiuni magice luxuriante.
Firul epic nu dă însă impresia că e și foarte strâns legat conceptual, ai putea crede că ai de-a face cu o antologie de povestiri din același univers, până aproape spre jumătatea volumului, când încep să reapară unele dintre numeroasele personaje introduse până atunci pe bandă rulantă.
Atmosfera emană iz oriental (în sensul ficțiunii istorice din mainstream), dar având strecurate în ea elemente de Ev Mediu european – foarte asemănătoare ambientărilor din Compania Neagră, Grădinile Lunii sau Calea Regilor.
Tematicile abordate par atent selectaționate dintre cele mai impresionante variațiuni ale literaturii de război:
Dispariția bruscă a unui sistem administrativ ce părea etern
Împăratul, Unicul, Singurul-care-poate fi-adorat, Soarele Imperiului este stăpânul Akkașului și a celei mai mari părți din lumea cunoscută. De peste trei mii de ani conduce Împărăția din Cetatea-Lumii și-i extinde nestăvilit hotarele, câștigând toate bătăliile cu cei care i se împotrivesc. El influențează orice intrigi politice, mânuiește toate vrăjile cunoscute sau nebănuite și citește mințile tuturor.
Cultul Unicului este religie oficială și Împăratul-Zeu ține în mod direct legătura cu supușii lui.
Odată cu dispariţia misterioasă a suveranului, totul se transformă în haos.
Am întâlnit aceeași idee tratată de Brandon Sanderson în Elantris și în volumul doi din seria Născuți din Ceață, în Praxis. Prăbușirea Imperiului Groazei, de Walter Jon Williams, dar și în cam orice roman istoric care oglindește Revoluția Bolșevică.
Decăderea accelerată a unei clase conducătoare și impactul psihologic al primei înfrângeri asupra unei armate ce nu a fost niciodată învinsă
Aceste teme derivă aici din cea anterioară.
În Cetatea-Lumii, două grupări interesate să ascundă poporului dispariția Unicului se pregătesc prin intrigi, crime şi corupţie, pentru momentul când se vor ciocni făţiş ca să acapareze puterea.
În Gova, continentul sălbatic locuit de barbari, Oastea Imperială, de obicei îndrumată de la distanţă de Împărat, rămâne fără conducere şi suferă o înfrângere zdrobitoare în faţa Hoardei, un imperiu migrator de paoni (oameni-cai) înrobiţi de vauri (oameni-vulturi).
O foșgăială tipică schimbării puterii.
Năuceala armatelor invincibile, făcute zob pentru întâia oară, duce cu gândul la sardaukarii din Dune, umiliți de fremeni, sau la primele semne ale căderii Imperiului Roman.
Retragerea eroică în condiții de hărțuire și ridicarea rapidă a unui nou conducător
Un obrak (colonel) ambiţios, Naboullen, se auto-proclamă Împărat-Nou şi încearcă să organizeze o retragere disperată, atacat de valuri de inamici, pentru a salva măcar o parte din armata imperială.
Temă foarte dragă lui Steven Erikson, abordată în volumele doi și trei ale Cronicilor Malazane, dar celebră și în istoria militară: retragerea Celor Zece Mii de spartani trimiși în ajutorul unui prinț moștenitor persan, printr-o Asie ostilă, a trupelor napoleoniene după ce au incendiat Moscova, a armatelor Axei după dezastrul de la Stalingrad.
Naboullen seamănă până și la nume cu Napoleon.
Compania de elită mereu sacrificată
Kanjerii, „Pieile-de-Fier”, vânează zeii duşmanilor pentru a-i rafina în esenţă-de-zeu, substanță magică extrem de valoroasă, ce pune în mișcare rotițele nevăzute ale Imperiului.
Sunt cei mai credincioși și mai eficienți ostași ai Armatei Imperiale, dar pierderile în rândul lor sunt întotdeauna imense, fiind folosiți adesea în misiuni sinucigașe, atât înainte de dispariția Împăratului, cât și după.
Asocierile ideatice se orientează imediat spre mirodenia din Dune și spre legiunea blestemată din Compania Neagră, Arzătorii de Poduri malazani sau Batalionul Disciplinar din romanele lui Sven Hassel.
Insist cu analogiile astea nu pentru a scoate in evidență vreo eventuală calchiere, nu e cazul la o scriere atât de imaginativă, ci pentru a atrage fanii respectivelor povești sau evenimente reale, înspre o altfel de desfășurare a lor.
Bine conturate sunt și personajele: ofițerul fanatic, cel ingenios, curtezana exercitând puterea în numele Împăratului, banditul simpatic leal doar propriilor interese, roaba care ascunde puteri înfricoșătoare, preoteasa intrigantă, nobilii cu atitudine de superioritate demnă sau plini de vicii, plebeii vicleni ce pot oricând să surprindă, dovedind calități nebănuite.
Acțiunea este, indiscutabil, punctul forte al cărții.
Bătăliile spectaculoase sunt descrise de un autor extraordinar de priceput nu numai la a concepe strategii, tactici sau deplasări ale careurilor de luptă, dar și în a surprinde relațiile de subordonare ori de camaraderie din interiorul armiilor pe care le mută pe tabla de șah.
E fain că există un glosar cu nume și locuri la începutul romanului.
Deși sunt atât de multe personaje și se sare continuu de la o regiune la alta, nu am simțit nevoia să îl consult pe parcursul lecturii, nu m-am considerat nicio clipă rătăcit sau confuz, însă a fost interesant să îl parcurg recapitulativ, când am terminat cartea.
Problema cu prezentarea de tip mi-a plăcut este că va cere neapărat și reversul ei, cu titlul: ce nu mi-a plăcut:
Eu nu o să numesc partea asta a analizei chiar așa. Doar am să trec în revistă chestiile care trebuie evident îmbunătățite în continuările acestui volum.
Se cere sporit atașamentul cititorului față de un personaj sau o cauză.
Sigur, nu e nevoie ca pentru asta să apară un erou complet bun sau o motivație total pozitivă, suntem în grimdark, dar măcar să se simtă o nuanță mai deschisă de gri între extremitățile alb-negru, pe care să o poți alege ca preferată.
Poate că protagoniștii trebuie să fie vizibili mai des pe la începutul istorisirii.
Un roman este altceva decât un volum de povestiri, Miloș e genial la proza scurtă, dar acest volum n-ar fi stricat să fi fost redactat în regim de tot unitar ceva mai perceptibil.
Prea multă magie și rase neumane prea numeroase pot dăuna empatiei cu care cititorul urmărește înfruntările. Din ce am observat eu, tendința în fantasy-ul epic la modă este de utilizare cât mai discretă a lor. Totuși, de remarcat imaginația debordantă a lui Miloș Dumbraci în zămislirea lor.
Cam atât îmi vine în minte la lista negativă.
Practic, o singură observație ramificată.
Asta înseamnă că recomandarea finală este un mare DA pentru Flamura Neagră, primul volum al unei serii care sunt sigur că va fi tot mai bună.
Un roman ca o invazie de hoarde beligerante exotice.
Te prinde în iureșul său, te poartă în galop, zăngănit de arme și răcnete de moarte, te lasă la final sub picioarele cailor și-i rămâi în urmă zdruncinat zdravăn, dar deja cu un început de nostalgie după puseul lui înfiorător de adrenalină.
Puteți achiziționa cartea pe site-ul editurii
Vremea
Coperta dark, titlu dark… ce bine arata/suna! Felicitari pentru ispititoarea recenzie! Nu stiam nici de carte, nici de autor, dar, ca de obicei, ma tentezi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Merci, Eva! 🙂 Cand ai curajul sa te cufunzi in adancimea profunda a fantasy-ului epic, este alegerea perfecta! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oricum ai aborda modul de a scrie o recenzie, iese de minune! Pare o carte bună a genului fantasy. Poate după ce mă deprind cu el, voi încerca și această față mai dark a genului.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Multumesc mult, Dana! 🙂 E o zona fascinanta, care desi apartine fantasy-ului, pare adesea mai realista decat multe alte genuri de literatura si scotoceste prin toate profunzimile umanitatii. 😛
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Andrei! Da, căderea Unicului e inspirată din moartea lui Stalin, ai simțit bine, iar Naboullen din Napoleon tânăr (când era ofițer impetuos, nu împăratul de mai târziu).
Întru totul de acord și cu observațiile despre la ce mai e de lucrat: această carte a fost pentru mine tranziția de la proza scurtă spre roman, fiind cumva la mijlocul drumului; iar prea multele personaje sunt acum o lecție învățată – ambele lecții de altfel se vor resimți în următorul roman (care va fi cu UN personaj principal – Iuri Marilov, îl știi din povestiri – și O poveste).
Și da, chiar mi-a plăcut cum a ieșit recenzia, așa mai subiectivă, mă bucur de faptul că ai ”acceptat provocarea” 🙂
PS. eu nu știu să mai existe vreun grimdark fantasy în românește. Fantasy militar mai scrie Florin Purlucă, și chiar și acolo…. doar cam atât (el și cu mine). Oricum, recepția publicului a fost surprinzătoare: stocul s-a epuizat în câteva luni, deci există o sete de grimdark în românește.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Merci eu pentru o super-lectura, Milos! ) Inspiratia istorica este un mare plus la genul de fantasy pe care il preferam noi, dintr-o multime de motive: de la cresterea interesului si-a realismului lumii fantastice, pana la jocurile mintii de tip: ce-ar fi fost daca… intr-un cadru mult mai spectaculos, limitat doar de imaginatie. Cred ca nu avem niciun titlu de succes fara inspiratie istorica declarata. 🙂 … O, ce veste mare mi-ai dat despre subiectul noului roman! Merita transaformate toate povestirile tale in romane! 🙂 Dar trebuie sa continui neaparat si seria asta! 😛
ApreciazăApreciază
Excelent și acum. Deși prevenit că va fi un altfel de stil în aplicarea recenziei, la fel ca și Dana declar că sunt din nou încântat și descopăr aceeași personalitate uriașă a criticului care știe ce spune. Și poate că domnul Miloș a intuit bine cerând o astfel de recenzie. Cartea s-a bucurat deja de succes după câte înțeleg, dar sunt convins că de-acum, acest succes va crește exponențial. Să nu mai vorbim de tușa recomandărilor, pe care dânsul deja și le-a însușit. Motiv pentru a-l stima și mai mult. Îmi fac mea culpa că nu auzisem până azi de dânsul, dar mă înclin acum cu mult respect. Sunt convins că de aici înainte, numele domniei sale va avea un ecou până departe și va întoarce pe dos chiar și niște urechi ca ale mele, așa…mai înțepenite în zisa certitudine a autorilor clasici.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multumesc mult pentru apreciere! 🙂 … Parca si in literatura se simte deja tot mai puternic tendinta asta de intrepatrundere a mainstream-ului si fantasticului, care in cinematografie e foarte avansata, ducand la un curent unic unde capodopera poate deveni si blockbuster/bestseller. 🙂 Am impresia ca realismul magic e varful elitist de lance al acestui nou gen de hibrid, in beletristica. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Hmmm, tare bine suna, Marius! Eu chiar apreciez mult zona grimdark a fantasy-ului, iar analogiile folosite m-au intrigat la maximum. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ana, sunt sigur ca te-ar prinde imediat romanul! 🙂 Merci de confirmarea ca analogiile sunt o idee buna. 😀 Trebuie mereu sa ai grija si la ele, ca si la identificarea inspiratiei istorice, sa se inteleaga ca le faci doar pentru a afla cititorul ce atractii are in fata, nu fiindca ar fi povestea cartii identica. Nici n-ar avea cum cu atat de multe. Lol.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mie imi sunt de ajutor aceste analogii, adeseori le folosesc si eu si stiu sa le interpretez corespunzator. Sunt pur si simplu repere de stil, utile in alegerea unei lecturi.
ApreciazăApreciază
Nu zic ca nu, chiar citesc un fantasy si mi se pare wow! Dar pentru initiere, prefer partea luminoasa a genului. :)))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Buna decizie, initierile pe lumina sunt mai putin inspaimantatoare. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Stiam ca ma vei intelege. :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀
ApreciazăApreciază
Salutare! Mai sunt serii grimdark. A scris și subsemnatul una. Mercenarii. 🙂 E apărută la editura Pavcon.
Asta fiind, desigur, un soi de reclamă mascată! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multumiri pentru actualizarea informatiilor. 🙂 Reclama la carti este intotdeauna un act cultural. 😀
ApreciazăApreciază
Îți făcusem și eu reclamă nemascată în comentariul meu – doar că, necitind încă Mercenarii, am crezut că e military fantasy ca subgen, sorry!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Scuzele de rigoare! Deși am citit comentariile, cumva mi-a scăpat. Mulțumesc pentru reclamă! 😁 Cu puțin noroc, poate am parte de o reciclare atât de făină! 😁
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Auci! Autocorectul! Reciclare = Recenzie! 😂😂😂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu cred ca recenziile de genul acesta sunt mega-utile. Deocamdată nu am curajul sa fac un salt asa uriaș de gen, dar sunt convinsă că e o carte buna. Felicitări autorului . Felicitări si tie pentru recenzie, Marius !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Merci, Vero! 🙂 Un bun antrenament in thrillere, cum ai tu, ajuta mult la reusita saltului. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Atunci o sa tin cont de recomandarea ta. Am încredere 😃
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Onorat! 😎
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asta chiar e o noutate. Interesant sa vad si un articol subiectiv din partea ta. 🙂
Suna bine.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multumesc pentru aprecierea ta obiectiva! 😀
ApreciazăApreciază