Nimeni nu moare la
Longyearbyen
de
Morgan Audic
Editura
CRIME SCENE PRESS
Anul publicării în limba română: 2026
Titlul original: Personne ne meurt à Longyearbyen (2023)
Traducere: Horia Nicola Ursu
Număr de pagini: 360
Format: trade paperback cu supracopertă
Există locuri care par desprinse din literatură înainte ca vreun scriitor să le fi transformat în decor. Longyearbyen este unul dintre ele. Așezat în arhipelagul norvegian Svalbard, la capătul locuibil al lumii, între munți golași, ghețari, mine abandonate și luni întregi de noapte polară, orașul a dezvoltat o legendă stranie. Se spune că aici oamenii nu mor.
Realitatea este ceva mai puțin spectaculoasă, dar aproape la fel de neobișnuită. Moartea, firește, nu este interzisă în Longyearbyen. Din cauza permafrostului, însă, înmormântarea în sicriu nu este permisă, iar cazurile medicale grave sunt de regulă transferate către Norvegia continentală. Solul înghețat refuză, într-un mod foarte concret, ceea ce în alte părți ale lumii pare firesc – întoarcerea trupului în pământ. Din această particularitate s-a născut vorba care îi oferă lui Morgan Audic titlul romanului său și, implicit, prima ironie a poveștii: într-un loc despre care se spune că nimeni nu moare, romanul începe cu găsirea unui cadavru.
Publicat în Franța în 2023 și recompensat în anul următor cu Prix des lecteurs Quais du Polar / Le Figaro, Nimeni nu moare la Longyearbyen apare în limba română la Crime Scene Press, în traducerea lui Horia Nicola Ursu.
Morgan Audic, profesor de istorie și geografie, își confirmă preferința pentru thrillere plasate în regiuni unde geografia, istoria și politica exercită asupra oamenilor o presiune aproape la fel de puternică precum crima însăși. În Un motiv bun pentru a muri, autorul alesese zona contaminată de la Cernobîl. De această dată, merge și mai departe spre nord, într-o Arctică superbă, ostilă și multilateral disputată.
Povestea pornește de la două morți petrecute la mai bine de o mie de kilometri distanță.
În Svalbard este descoperit trupul Agnetei Sørensen, o tânără doctorandă în biologie arctică, în apropierea cadavrului unui cașalot eșuat. Un urs polar s-a hrănit din trupul ei, iar explicația pare aproape evidentă într-un teritoriu în care ieșirea din localitate presupune reguli de siguranță pe care nimeni nu ar trebui să le ignore. Totuși, Agneta cunoștea locul și pericolele lui. Tocmai de aceea, câteva detalii îi trezesc suspiciunea polițistei Lottie Sandvik, relativ recent sosită în Svalbard după o perioadă dificilă petrecută la Oslo.
La sud, în spectaculoasele insule Lofoten, Åsa Hagen, fostă jurnalistă și corespondentă de război, este găsită înecată în apropierea unui pod. Ipoteza preferată de autorități este sinuciderea. Nils Madsen, reporter de război, fost coleg și fost partener al Åsei, nu reușește însă să împace această concluzie cu persoana pe care a cunoscut-o. Åsa părăsise zonele de conflict și își construise o nouă viață în Nord, unde conducea o agenție de excursii maritime și devenise profund interesată de lumea cetaceelor.
La început, aproape nimic nu pare să lege cele două femei. Există totuși un element comun în interesul lor pentru mamiferele marine.
Progresiv, Morgan Audic dezvoltă două anchete paralele pe care le lasă să avanseze multă vreme separat. Cititorul bănuiește că ele, inevitabil, se vor întâlni.
Structura este una familiară thrillerului contemporan – capitole alternante, două investigații, indicii care par izolate, piste false și apropierea treptată a firelor epice.
Cele două fire au nevoie de timp pentru a se uni, în vreme ce ultima parte accelerează considerabil, prin capitole tot mai scurte și o succesiune rapidă de revelații. Pentru cei care caută acțiune imediată, începutul poate părea mai lent. Pentru alți cititori, tocmai această construcție graduală oferă romanului consistență și îi permite Arcticii să intre, încet, sub piele.
Fiindcă adevărata mare reușită a cărții este atmosfera.
În Nimeni nu moare la Longyearbyen, decorul nu rămâne niciodată simplă scenografie. Noaptea polară, frigul, vântul, fiordurile, marea și imensitatea albă modifică felul în care oamenii gândesc, se deplasează și supraviețuiesc.
Dincolo de limitele localității există urși polari. O bucată de gheață se poate rupe. O furtună poate transforma câțiva kilometri într-o distanță imposibilă. Un drum banal presupune precauții care, în Europa continentală, ar părea desprinse dintr-o expediție. Omul nu domină acest spațiu, oricât de sofisticată ar deveni tehnologia sa, locuiește acolo doar cu permisiunea provizorie a naturii.
Iar frumusețea peisajului capătă tocmai din acest motiv ceva amenințător. Aurorele boreale, ghețarii, siluetele cetaceelor și lumina stranie a Nordului sunt spectaculoase, dar în spatele imaginii de carte poștală apar minele părăsite, vechile așezări sovietice, comunitățile rusești, pescuitul, vânătoarea, interesele economice și tensiunile politice ale unei regiuni a cărei importanță devine tot mai mare pe măsură ce clima se schimbă.
Se simte formația de profesor de istorie și geografie a autorului. Svalbardul este prezentat simultan ca spațiu natural și teritoriu politic. Pyramiden și celelalte vestigii ale exploatării miniere sovietice amintesc permanent că această margine a lumii a fost, de fapt, conectată vreme de decenii la marile conflicte și ambiții ale secolului XX. Prezența Rusiei, relațiile cu Norvegia și tensiunile amplificate de războiul din Ucraina dau fundalului dimensiunea unei hărți geopolitice vii.
Însă în centrul romanului se plasează mai ales conflictul dintre om și lumea naturală pe care acesta încearcă să o administreze, să o exploateze sau să o protejeze.
Balene, orci, belugi, cașaloți și urși polari apar de-a lungul poveștii în contexte care depășesc simpla fascinație pentru fauna arctică. Animalele devin obiecte de cercetare, surse de venit, atracții turistice, resurse economice și, uneori, elemente ale unor interese mult mai tulburi. Într-unul dintre cele mai interesante straturi ale romanului, autorul urmărește modul în care aceeași ființă poate reprezenta pentru un biolog un organism ce trebuie studiat, pentru un activist o specie ce trebuie apărată, pentru un localnic o parte a unei tradiții și pentru mercantil o resursă care poate fi exploatată. Există activiști, cercetători, pescari, vânători, antreprenori și oameni care trăiesc de generații într-un mediu în care relația cu animalele a avut mereu și o dimensiune practică. Interesele lor se intersectează și se contrazic.
Lottie Sandvik este departe de tipologia anchetatorului genial și imperturbabil. Ajunge în Svalbard purtând cu ea propriile probleme, după experiențe care i-au afectat atât viața profesională, cât și echilibrul personal. Suferă de anxietate și atacuri de panică, iar izolarea nopții polare îi amplifică vulnerabilitățile. Încăpățânarea cu care cercetează moartea Agnetei nu seamănă cu siguranța eroului care știe că va câștiga. Are mai curând ceva din rezistența unui om care încearcă să se țină în picioare continuând să meargă înainte.
Nils Madsen are alte răni. A fost corespondent de război și a văzut suficientă violență încât explicațiile oficiale să nu-l mai liniștească ușor. Moartea Åsei îl atinge într-un punct unde profesia și trecutul personal se suprapun. Investigația sa devine treptat și o încercare de a înțelege ce s-a întâmplat cu femeia pe care o cunoscuse în circumstanțe extreme și dacă acea parte din viața lor s-a încheiat într-adevăr.
Audic îi apropie fără să se grăbească să transforme relația lor într-o formulă convențională. Ceea ce îi unește mai întâi este recunoașterea slăbiciunilor celuilalt.
Iar când cele două anchete se întâlnesc, devine clar că moartea Agnetei și cea a Åsei au reprezentat încă de la început doar suprafața unei povești mai mari despre felul în care oamenii privesc un teritoriu extrem. Ca pe un loc ce trebuie înțeles, apărat, cucerit sau valorificat.
Arctica lui Morgan Audic este încărcată de istorie, bani, memorie, granițe și interese. Sub zăpadă există cărbune. Sub apă există resurse. Printre animale există specii pe care omul încearcă, alternativ, să le salveze și să le exploateze. În vechile orașe miniere au rămas urmele Războiului Rece, iar asupra prezentului se proiectează tensiunile unui conflict european foarte actual.
Natura pare imensă și eternă, însă tocmai acest spațiu aparent indestructibil se dovedește a fi cel mai vulnerabil.
La Longyearbyen, oamenii au construit case deasupra permafrostului, mine în munți și drumuri prin întunericul polar. Au învățat să trăiască alături de urși, să traverseze marea, să exploateze ceea ce se găsește sub pământ și să studieze ceea ce trăiește sub apă. Totuși, fiecare ieșire din oraș amintește cât de fragilă rămâne această victorie asupra mediului.
De aceea, titlul capătă la final o ironie mult mai amplă decât cea din legenda care l-a inspirat.
Oamenii mor la Longyearbyen.
Mor în accidente, mor din cauza frigului, mor prin violență și mor uneori fiindcă au privit prea atent către lucrurile pe care alții ar fi preferat să le lase ascunse.
Pământul înghețat poate refuza trupurile, însă nu poate păstra toate secretele.
Articolul face parte dintr-un blog-tur organizat cu ocazia apariției în limba română a romanului.
Puteți citi alte opinii despre carte, pe paginile:
Literatura pe tocuri
Biblioteca lui Liviu
Cărțile mele și alți demoni
Anca și Cărțile
Ciobanul de azi
CITESTE-MI-L
Falled
Fata Cu Cartea
Cărți Blog
Fantaliria
Romanul
poate fi achiziționat în librării sau pe
site-ul editurii
