Priveghiul

VOLUM DIN SERIA
BLACK ICE

de
Yrsa Sigurðardóttir

Editura Trei
Colecția: Fiction Connection Crime
Traducere: Roxana Mirică
Număr de pagini: 480

Yrsa Sigurdardóttir este o autoare islandeză de bestsellere ale cărei thrillere multipremiate au fost traduse în peste 30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare la nivel mondial.

PRINTRE PARTICIPANȚII ÎNDOLIAȚI LA O ÎNMORMÂNTARE ESTE UN UCIGAȘ…

Un grup de cinci tineri călătorește în Insulele Westman, în largul coastelor Islandei, pentru priveghiul unei vechi prietene din facultate. Însă cineva nu îi vrea acolo. Reuniunea lor se transformă curând într-un coșmar viu, pe măsură ce amintirile unei petreceri din timpul studenției, pe care au încercat cu disperare să o uite, revin în forță.

Curând două cadavre sunt găsite pe o plajă stâncoasă, aproape de casa paznicului farului, unde grupul fusese cazat. Poliția îi trimite pe Idunn, Týr și Karóa să ancheteze cazul în care nimic nu pare să aibă sens. Cine va scăpa din jocul mortal?

Priveghiul este un exercițiu magistral în ceea ce privește intriga și tensiunea. – NORDIC WATCHLIST

Regina incontestabilă a romanului noir islandez. – SIMON KERNICK

Yrsa este o scriitoare magnifică! – KARIN SLAUGHTER

Un thriller vizual uimitor, profund, cu un suspans înfiorător. – DERSPIEGEL

YRSA SIGURDARDÓTTIR
(Reykjavík, 1963)
a debutat în 2005 cuUltimul ritual, romanul ce deschide celebraserie care o are ca protagonistă pe avocataThóra Gudmundsdóttir. Suflete damnate, al doilea volum, a fost nominalizat la Shamus Award în 2010. În 2011, Îmi amintesc de tine (stand-alone) a primit Icelandic Crime Fiction Award, iar în 2015 Tăcerea mării (ultimul volum din seria Thóra) a câștigat Premiul Petrona pentru cel mai bun roman polițist scandinav. Prada (stand-alone) a fost desemnat cel mai bun roman islandez al anului 2020, iar în 2024 s-a aflat pe lista scurtă a premiilor britanice Gold Dagger și Petrona, precum și în topurile The Times, Guardian și Sunday Times. Cărțile sale au fost traduse în peste 30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut: Suflete damnate, Zile întunecate, Cenușă și pulbere, Îmi amintesc de tine, Renegații, patru volume din seria Freyja și Huldar – Moștenirea, Răfuiala, Iertarea și Stânca Spânzuratului, primul volum din seria Black Ice – Nu poți fugi, nu te poți ascunde și romanul Prada.

Fragment
în avanpremieră

CAPITOLUL 4

Ziua 5 — luni, 27 ianuarie

Să numești acea clădire terminal aeroportuar era cam pretențios, având în vedere că nu era decât o ma­gazie la marginea pistei. Deservea o companie aeriană mică, care nu dispunea decât de câteva avioane ușoare. Exista un birou de recepție, un cântar pentru bagaje și câteva scaune pentru pasagerii care așteptau plecarea. Magazia se putea lăuda și cu un automat de băuturi car­bogazoase și gustări, însă nimeni nu cumpărase nimic câtă vreme cafeaua era oferită gratuit. La ora aceea a dimineții, dulciurile și Coca-Cola nu aveau nicio șansă în fața cafelei.

Paharul de carton se răcise suficient cât Idunn să nu mai fie nevoită să-l schimbe dintr-o mână în alta. L-a privit o clipă, apoi și-a ridicat ochii spre ceasul de pe perete și a oftat. Amânase prea mult. Deja era prea târziu să se ridice, să anunțe că nu se simțea bine și că nu mai poate să meargă. Valiza îi dispăruse deja în avion, iar în câteva minute grupul de pasageri avea să fie condus la bord. Dacă s-ar fi retras acum, ar fi durat mult timp până să-i găsească un înlocuitor — de fapt, nu exista nimeni altcineva în Islanda cu pregătirea și experiența necesară pentru a-i lua locul. Idunn, care trăia pentru munca ei, era de obicei mulţumită de faptul că era indispensabilă — dar nu și de această dată. Dacă ar fi existat un alt medic legist prin apropiere, ar fi spus din prima că nu putea participa. Înlocuitorul ei n-ar trebui nici măcar să fie foarte calificat, doar suficient de experimentat cât să facă fotografii bune, să se comporte ca un profesionist la fața locului și să organizeze transferul cadavrelor la Reykjavík, unde Idunn putea să le preia și să efectueze autopsiile. Și nu lua în considerare doar faptul că era singura persoană capabilă de munca asta — chiar nu și-ar fi dorit să rateze ocazia. Singurul lucru care o îngrozea era gândul că tre­buia să ajungă pe insule.

Idunn și-a îndreptat umerii. Nu mai putea să conti­nue așa. Era prea puternică pentru a se lăsa doborâtă de greutatea unei frici autoprovocate. Problema era doar în mintea ei, însă, pentru că o ignorase ani de-a rândul, ajunsese să capete proporțiile unei bariere uriașe, impo­sibil de trecut. Și-a dat seama că, în realitate, bariera nu era mai mult decât un prag de câțiva centimetri — ușor de trecut, dacă și-ar pune în minte. A luat o înghițitură de cafea călduță, dar nu i-a adus nici măcar un strop de curaj. Încă se lupta cu impulsul de a ieși de acolo, de a urca în mașină și de a fugi de toată situația.

— E doar un zbor scurt. Practic, urci și cobori imediat.

Tânăra detectivă Karólína, cunoscută drept Karó, stătea lângă ea și observase că ceva nu era în regulă. Era îmbrăcată în uniformă, cu cozorocul șepcii tras peste ochii ei căprui și blânzi. Prima femeie de culoare angajată vreodată în poliția islandeză se dovedise a fi o detectivă al naibii de bună. Exact genul de colegă pe care Idunn și-ar fi dorit-o — echilibrată, atentă și inteligentă.

— Ți-e frică de zbor, nu-i așa? a adăugat Karó.

— Nu. Nici vorbă, a răspuns Idunn cu sinceritate, deza­măgită că nu reușea să pară normală.

Nu ar fi trebuit să-i fie greu. Până la urmă, era genul tăcut și greu de impresionat — un rol pe care îl stăpânea fără efort.

— De ce întrebi?

Karó a ridicat din umeri.

— Oh, doar pentru că… pari puțin stresată.

— Nu, deloc.

Idunn și-a strâns instinctiv genunchii, încercând să-și potolească tremurul picioarelor. Nici măcar nu-l observase până acum și ar fi făcut mai bine să-l ignore. Mișcarea bruscă nu făcuse altceva decât să-i atragă lui Karó atenția asupra acestui semn involuntar de anxietate.

O tăcere stânjenitoare s-a așternut între ele, până când Karó a întrerupt-o.

— Oricât ar părea de ciudat, acesta va fi prima mea vizită în Insulele Westman. Nu tocmai așa cum mi-am imaginat-o, dar asta e. Tu? Ai mai fost acolo?

Idunn a expirat adânc, dându-și silința să pară degajată.

— Da, dar cu mult timp în urmă.

Era perfect adevărat. Ce nu a menționat era faptul că se născuse în Insulele Westman și locuise acolo până în pragul ceremoniei de confirmare. Totodată, a omis să-i spună că încă mai avea familie pe Heimaey: un frate și o soră vitregi și un tată. Frate și soră cu care nu avea nimic în comun și un tată pe care îl întâlnise o singură dată de când părinții ei se despărţiseră. Venise la festivitatea ei de absolvire a facultății de medicină. Neinvitat. Reve­derea fusese departe de a fi cordială și ostentativ lipsită de îmbrățișări. Dacă ar fi avut de ales, Idunn nu și-ar mai fi dorit să-l mai vadă vreodată în faţa ochilor, însă această deplasare de serviciu risca să complice lucrurile. Orășelul de pe Heimaey era atât de mic, încât existau toate șansele să dea peste el. Gândul acesta era cel care îi provoca acum atâta neliniște inutilă.

Karó nu i-a mai pus nicio altă întrebare, doar s-a întors să se uite la tânăra de la compania aeriană, care se pregătea să anunțe îmbarcarea. Probabil că s-ar fi putut renunţa la formalități, din moment ce nu era un zbor de linie. Poliția închiriase avionul în grabă, pe ultima sută de metri. Singurii pasageri aveau să fie echipa de poliţiști și tehnicieni criminaliști din Reykjavík, plus Idunn, din partea departamentului de patologie al Spi­talului Universitar. Recunoștea majoritatea chipurilor, însă numai două nume îi erau familiare: detectivii Karó și Týr. Încă nu știa dacă să se bucure sau nu că urmau să călătorească împreună cu ea. În situația de față, poate că ar fi fost mai ușor să-și facă treaba fără prezența unor oameni pe care îi cunoștea.

În special era dornică să evite să petreacă timp cu Týr, problema fiind că avea informaţii neștiute despre moartea mamei lui. Avea dreptul să afle adevărul, dar existau situaţii când era mai bine să rămâi în neștiință. Părea destul de fericit, chiar relaxat, de parcă s-ar fi împăcat cu trecutul și cu faptul că oamenii pe care îi crezuse toată viața părinții lui erau de fapt mătușa și unchiul.

Týr aflase adevărul cu puțin timp în urmă, în cur­sul unei anchete legate de un criminal care îți căsăpise victimele cu un topor. Idunn fusese și ea repartizată la caz și readusese în atenție un dosar mai vechi, din cauza unor similitudini privind arma crimei. Týr doar pusese cap la cap indiciile. Nu era fiul biologic al celor pe care îi numise mamă și tată, ci copilul unei femei ucise brutal și al bărbatului despre care se credea că o omorâse.

Mătușa și unchiul îl luaseră în grijă pe când era foarte mic, după ce tatăl lui și-a atacat și ucis soția cu un topor. Cicatricea mare și inestetică de pe fruntea lui Týr provenea din acel atac, nicidecum dintr-o căzătură de pe tricicletă, așa cum i se spusese. Se pare că tatăl își venise în fire suficient cât să se oprească înainte de a-și omorî fiul de patru ani, deși motivul nu avea să fie cunoscut vreodată. Bărbatul își luase viața în arest, în timp ce aș­tepta procesul și sentința.

După ce revizuise probele din dosar, Idunn începuse totuși să se îndoiască de vinovăția tatălui lui Týr. Mărtu­risirea bărbatului, făcută la arestare, nu era compatibilă cu rănile femeii. Deși își recunoscuse fapta, nu ar fi fost primul om din istorie dispus să le spună polițiștilor ceea ce voiau să audă în timpul interogatoriului. Ancheta nu fusese abandonată imediat după ce a fost găsit mort în celulă, dar din motive lesne de înțeles, nu ajunsese nici­odată în instanță. Poliția concluzionase în cele din urmă că tatăl lui Týr era vinovat. Nu existau alți suspecți și el recunoscuse fapta. În asemenea circumstanțe, nu era de­loc surprinzător ca anchetatorii să fi trecut cu vederea un detaliu disonant sau să-l fi pus pe seama unei neînțelegeri care urma să fie lămurită la audieri.

În asta consta dilema lui Idunn. Dacă i-ar împărtăși lui Týr îndoielile ei, el s-ar întoarce în punctul zero. Orice pace pe care o făcuse cu trecutul s-ar destrăma, iar șansele de a ajunge la miezul a ce se întâmplase cu adevărat ar fi minime. Nu ar fi atunci mai blând din partea ei să-l cruțe de o asemenea revelație tulburătoare?

Privirile li s-au întâlnit și Idunn s-a grăbit să-și plece ochii în pământ. Spera ca Týr să nu interpreteze gestul ca pe o lipsă de prietenie — era exact contrariul. Simțea o simpatie neobișnuită față de el și de Karó. Amândoi erau calmi, cu stăpânire de sine și inspirau încredere. Nu erau genul de oameni care să umple liniștea cu vorbe de prisos. Idunn avea impresia că, pentru majoritatea oamenilor cu care interacționase, tăcerea era o scânteie periculoasă care trebuia stinsă înainte să se transforme în foc. Ea, în schimb, se simțea bine în compania propriilor gânduri și detesta conversațiile forțate, în care singurul scop părea să fie umplerea aerului cu vorbe goale.

Din fericire, grupul din sala de așteptare nu părea deloc dispus la conversație în acea dimineață. În afară de câteva cuvinte schimbate pe ici-colo, oamenii se uitau în telefoane, își sorbeau cafeaua sau priveau pe fereastră. Atmosfera apăsătoare avea o explicație limpede — mo­tivul deplasării lor pe insule. O anchetă de crimă nu era niciodată un prilej de sărbătoare. Nimeni nu avea chef să râdă sau să glumească. Deși primiseră puține informații până atunci, gravitatea cazului nu era pusă la îndoială. Două persoane erau moarte — se părea că nu din cauze naturale —, iar cea de-a treia se afla în stare critică după ce făcuse un accident de mașină, viața ei atârnând acum de un fir de ață.